Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2021
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin încheierea de şedinţă din 11 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de recuzare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva tuturor membrilor Completului de judecată nr. 10 recurs, învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2019, ca neîntemeiată.
În motivare, s-a arătat că motivarea de către judecătorii recuzaţi a soluţiei adoptate asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, nu este aptă să înfrângă garanţia echităţii procedurii şi nu poate conduce la înlăturarea de la judecata cauzei a completului legal învestit cu soluţionarea cererii de revizuire.
Instanţa a reţinut că argumentarea soluţiei adoptate asupra incidentului procedural nu reflectă nici vreo prejudecată şi nici vreun interes al judecătorilor în pronunţarea unei anume soluţii, cu alte cuvinte, nu creează aparenţa de lipsă de imparţialitate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat că nu sunt incidente cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ., şi a respins cererea de recuzare, ca neîntemeiată.
2. Cererea de recurs
Împotriva încheierii de şedinţă din 11 februarie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, revizuenta A. S.A. a formulat recurs, prin care solicită casarea încheierii atacate, cu consecinţa admiteri cererii de recuzare a doamnelor judecător B. şi C. şi a domnului judecător D..
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, s-a susţinut că încheierea este nemotivată, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar motivarea nu corespunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Recurenta a reproşat instanţei că nu a procedat la analiza criticilor punctuale invocate, rezumându-se la considerente de maximă generalitate ce nu fac decât să confirme inexistenta unei analize aplicate şi implicit la inexistenţa motivării ce a fundamentat respingerea cererii de recuzare
Mai mult, nici chiar o motivare sumară a hotărârii judecătoreşti nu corespunde exigenţelor textului art. 425 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că lipsa de consistenţă a acesteia poate face imposibilă realizarea controlului judiciar; totodată, considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul.
În condiţiile în care din cuprinsul considerentelor hotărârii atacate reiese că instanţa de fond nu a analizat, în concret, niciunul dintre motivele referitoare la suspiciunile recurentei privind imparţialitatea completului recuzat în raport de indiciile unei antepronunţări, prezentate explicit în cuprinsul cererii de recuzare, recurenta susţine că hotărârea nu este motivată.
O altă critică a recurentei s-a referit la împrejurarea că încheierea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Din aspectele reţinute de către instanţă, ca reprezentând concluzii şi nu elemente de argumentare a soluţiei pronunţate, reiese interpretarea greşită a art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 din C. proc. civ. şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, analizând cu atenţie considerentele pe care se bazează încheierea, recurenta apreciază că acestea prefigurează soluţia de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei formulate, ceea ce înseamnă că nu există dubiu cât priveşte exprimarea de către membrii completului de judecată a opiniei cu privire la soluţia asupra admisibilităţii cererii de contestaţie în anulare întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. coroborate cu art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Contestaţia în anulare formulată de contestatoare prezintă un raţionament complex, care nu se rezumă la interpretarea strict literală a temeiului de drept invocat, iar una dintre problemele pe care instanţa trebuia să o soluţioneze era compatibilitatea art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi modalitatea în care prevederile Convenţiei ar putea fi aplicate, astfel încât instanţa supremă să asigure respectarea drepturilor garantate de CEDO în situaţia dată.
În acest context, A. S.A. a considerat necesară inclusiv utilizarea interpretării sistematice şi a interpretării logico-teleologice. pentru a concluziona în sensul admisibilităţii contestaţiei în anulare.
Or, în contextul respingerii solicitării recurentei, cu argumente în sensul că "dispoziţiile legale vizate sunt clare", interpretarea şi aplicare acestora "nu comportă o reală dificultate", susţinerile recurentei "nu privesc în esenţă o problemă de drept dificilă" şi că "nu suntem în prezenţa unei reale probleme de drept", contrar celor reţinute prin Încheierea recurată, recurenta apreciază că este dovedită împrejurarea că membrii completului de judecată au îmbrăţişat teoria susţinută de Curtea de Conturi, în sensul că singura interpretare aplicabilă şi posibilă ar fi interpretarea literală.
Refuzul suspendării judecării contestaţiei în anulare până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate formulată în acest sens de către A. S.A. confirmă prefigurarea convingerii instanţei de judecată cât priveşte chestiunea procedurală în discuţie, de a cărei interpretare depinde caracterul admisibil al căii extraordinare de atac.
Or, judecătorul devine incompatibil şi poate fi recuzat dacă şi-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare
Recurenta solicită ca instanţa să constate inexistenţa motivării privind neincidenţa şi netemeinicia înlăturării cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 42 alin, (1) pct. 13 C. proc. civ., vizat astfel de legiuitor, invocat de către A. S.A. prin cererea de recuzare.
A subliniat faptul că A. S.A. nu pune niciun moment la îndoială profesionalismul şi probitatea subiectivă a membrilor completului de judecată, ci invocă motivul de recuzare legat de insuficienţa garanţiilor obiective pe care trebuie să le asigure instanţa de judecată.
3. Întâmpinarea
Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 11 februarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii atacate, ca legală şi temeinică.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Asupra cererii de suspendare a cauzei formulată de recurenta A. S.A., până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi."
Înalta Curte reţine că acest caz de suspendare facultativă lasă la aprecierea judecătorului suspendarea cauzei şi implică analiza îndeplinirii în mod cumulativ a două condiţii, desprinse chiar din norma anterior redată, anume: dezlegarea procesului să depindă în tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi şi procesul în care urmează să se stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept să fie în curs de judecată, să nu fi fost el însuşi suspendat.
În speţă, cerinţele legale impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.
Prima cerinţă presupune ca problema de a cărei dezlegare depinde soluţia din proces să facă obiectul unei alte judecăţi, care să fie în curs de derulare şi ca judecata acelui litigiu să se desfăşoare pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau a unui organ de jurisdicţie.
În cauza dedusă judecăţii, recurenta a solicitat suspendarea judecării procesului având ca obiect recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza a II-a şi alin. (3) din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Or, se constată că respectiva cerere de suspendare nu a fost formulată prin raportare la existenţa unei cauze pe rolul unei alte instanţe judecătoreşti, de a cărei dezlegare să depindă soluţia în litigiul pendinte, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind promovată în acest litigiu, prin urmare nu se poate reţine că ar fi vorba despre o altă judecată avută în vedere în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Din perspectiva incidenţei cazului de suspendare invocat, se consideră necesar ca dreptul subiectiv la care se referă această judecată să fie cercetat de o instanţă judecătorească sau de un organ cu activitate jurisdicţională.
Art. 26 alin. (1) din Constituţia României stipulează că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii.
În cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la Secţiunea a II-a sunt prevăzute atribuţiile de jurisdicţie ale Curţii Constituţionale, respectiv: controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului, soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia şi verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
În raport de textele legale anterior enunţate, se constată că instanţa de contencios constituţional nu este o instanţă de judecată, întrucât nu face parte din aria instanţelor judecătoreşti enumerate în textele anterior citate şi nu desfăşoară activităţi jurisdicţionale în privinţa judecăţii vreunui drept astfel cum este cerinţa instituită prin dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.
Or, prin faptul nereglementării unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi prin abrogarea textului art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecăţii pricinii în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, se deduce intenţia legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.
Având în vedere aceste considerente, instanţa urmează să respingă cererea de suspendare a cauzei.
Analizând excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 53 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În raport cu dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii, instanţa fiind obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală şi să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.
În cauză, recursul a fost declarat împotriva încheierii prin care o secţie non-penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins o cerere de recuzare, fiind incidente, în privinţa căilor de atac, dispoziţiile art. 53 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora:
"Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."
Conform art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Completurile de 5 judecători în alte materii decât cea penală sunt formaţiuni de judecată cu o competenţă specifică, nefiind o instanţă ierarhic superioară secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul art. 53 alin. (1) din C. proc. civ.
Un argument în acest sens îl reprezintă şi faptul că, atunci când a reglementat competenţa Completului de 5 Judecători în materie civilă în soluţionarea anumitor căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul a făcut-o în mod expres şi limitativ (spre exemplu, prin art. 136 alin. (3), art. 410, art. 421 alin. (2), art. 513 alin. (6) C. proc. civ.), ipoteza dedusă judecăţii nefiind însă reglementată.
La pronunţarea prezentei decizii, este avută în vedere jurisprudenţa constantă a Completului de 5 judecători cu privire la inadmisibilitatea recursului exercitat împotriva încheierii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care este respinsă cererea de recuzare, jurisprudenţă reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 8/2019, nr. 23/2019, nr. 83/2019, nr. 94/2019, nr. 132/2019, nr. 150/2019, nr. 236/2020, nr. 72/2021, nr. 73/2021 şi nr. 104/2021.
În considerarea argumentelor expuse, potrivit cărora partea nu are deschisă calea de atac exercitată, este întemeiată excepţia peremptorie a inadmisibilităţii recursului, ce primează, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., în raport cu celelalte apărări, care nu se mai impun a fi analizate.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 53 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, urmează a fi respins, ca inadmisibil, recursul ce formează obiectul prezentei cauze.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a cauzei, formulată de recurenta A. S.A.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2021.