Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin Decizia nr. 3542 din 9 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii şi, în consecinţă, a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 împotriva Deciziei nr. 69 din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca tardiv formulată.
În motivarea hotărârii pronunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.
Înalta Curte a constatat că, în speţă, prin cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost indicate drept hotărâri contradictorii Decizia nr. 69 din 23 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 817 din 22 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018.
Hotărârile date în recurs devin definitive la data pronunţării, chiar şi în situaţia în care prin respectivele hotărâri a fost soluţionat fondul cauzei.
Potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti, în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
Termenul de o lună are caracterul unui termen legal, imperativ şi absolut, a cărui încălcare atrage decăderea părţii din dreptul de a mai exercita calea de atac.
Având în vedere faptul că, în cazul de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună şi începe să curgă de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, iar, în speţă, ultima hotărâre - Decizia nr. 69 - a fost pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 23 iulie 2020, instanţa de revizuire a constatat că, de la această dată, a început să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, termen care, în raport de dispoziţiile art. 182 alin. (1) C. proc. civ., s-a împlinit la 23 august 2020.
Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că cererea de revizuire formulată la data de 28 decembrie 2020 a fost depusă cu depăşirea termenului de revizuire şi, în temeiul art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea de revizuire, ca tardiv formulată.
2. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii de la punctul 1 de mai sus a formulat recurs revizuentul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945 - 1989, prin care solicită casarea hotărârii atacate, respingerea excepţiei tardivităţii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire.
Recurentul invocă interpretarea greşită, de către instanţa de revizuire, a dispoziţiilor prevăzute de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil şi a liberului acces la justiţie.
Este criticată soluţia instanţei de revizuire de admitere a excepţiei tardivităţii introducerii cererii de revizuire, recurentul susţinând, în esenţă, faptul că termenul legal pentru formularea cererii de revizuire curge de la data comunicării Deciziei nr. 69 din 23 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, şi nu de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri judecătoreşti.
Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul critică hotărârea atacată pentru omisiunea instanţei de revizuire de a se pronunţa asupra cererii intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1130,5 RON.
Intimatul A. şi B. au depus întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de recurs şi obligarea recurentului-revizuent la plata cheltueililor de judecată conform dovezilor ataşate întâmpinării.
II. Considerentele Înaltei Curţi
În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi, prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Analizând criticile din recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În esenţă, recurentul critică hotărârea atacată pentru interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând faptul că excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire a fost admisă în mod nelegal, dat fiind că recurentul-revizuent a introdus cererea de revizuire în termen de 30 de zile de la comunicarea Deciziei nr. 69 din 23 iulie 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Înalta Curte constată că, prin cererea de revizuire soluţionată prin hotărârea atacată prin prezentul recurs (întemeiată pe dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), revizuentul a invocat contrarietatea de hotărâri cu privire la Decizia nr. 69 din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, şi Decizia nr. 817 din 22 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, solicitând anularea Deciziei nr. 69 din 23 iulie 2020, care ar fi încălcat puterea de lucru judecat ce rezultă din sentinţa civilă nr. 1930 din 20 martie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia nr. 817 din 22 iunie 2020.
Dat fiind faptul că cererea de revizuire formulată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine aplicabilitatea în cauză a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevede:
"Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: [...] 8. În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".
În prezenta cauză, ultima hotărâre pronunţată a fost Decizia nr. 69 din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă la data pronunţării, astfel că termenul de o lună, reglementat de legiuitor prin art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, calculat conform art. 182 alin. (1) C. proc. civ., a început să curgă la 23 iulie 2020, împlinindu-se la 23 august 2020.
Or, cererea de revizuire formulată în cauză a fost depusă de Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 la 28 decembrie 2020 - aspect necontestat de către recurent -, după expirarea termenului legal imperativ şi absolut.
În conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului legal prevăzut pentru exercitarea dreptului de a formula calea de atac a revizuirii atrage aplicarea sancţiunii decăderii din exercitarea dreptului.
Faţă de prevederea expresă din cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai sus citat, care nu lasă loc de interpretare, precum şi faţă de sancţiunea reglementată prin dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor recurentului.
De altfel, analizând pricina şi din perspectiva dreptului de acces la o instanţă, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).
Totodată, analizând garantarea dreptului la un recurs efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept presupune că orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Ca atare, dreptul la un recurs efectiv obligă la asigurarea a cel puţin o cale de atac care să garanteze toate drepturile şi garanţiile specifice judecării în faţa unui tribunal, care să poată analiza încălcarea dreptului subiectiv, pe fondul său, şi nu instituie în orice circumstanţe dreptul la redeschiderea unor căi extraordinare de atac. Or, cererea de revizuire, fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, şi nu poate fi transformată într-un "recurs deghizat" prin care partea să pună în dezbatere pretinse erori de judecată.
De asemenea, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituţională a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.
Înalta Curte reţine că este deopotrivă nefondat cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurentul-revizuent critică hotărârea instanţei de revizuire pentru omisiunea de a se fi pronunţat asupra solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimat, dat fiind că procedura reglementată de legiuitor pentru cazul invocat este cea prevăzută de dispoziţiile art. 444 C. proc. civ.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
Raportat la considerentele anterioare, având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată şi faptul că intimatul A. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1963,5 RON, reprezentând onorariu avocat, pe care le-a dovedit prin Factura fiscală seria x A9 nr. x din 07.10.2021 şi Chitanţa seria x nr. x din 07.10.2021 emise de C. S.P.A.R.L., Înalta Curte constată că recurentul-revizuent este parte căzută în pretenţii potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., situaţie faţă de care va fi obligat la plata acestora către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de Secretariatul de Stat pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor împotriva Regimului Comunist instaurat în perioada 1945-1989 împotriva deciziei civile nr. 3542 din 9 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020.
Obligă recurentul la plata către intimatul A. a sumei de 1.963,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 decembrie 2021.