Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia I civilă, sub nr. x/117/2022, reclamantul A, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa: să oblige pârâtele, în solidar, la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 80.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin faptele ilicite reproșate; să oblige pârâtele, în solidar, la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 4.400 lei, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/P/2010; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentința civilă nr. 347 pronunțată la data de 7 iulie 2023 în dosarul nr. x/117/2022, 2023 Tribunalul Cluj, Secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Naţională Anticorupție şi, în consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocate de acest pârât prin întâmpinare.

A admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă:

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 40.000 euro.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat să plătească reclamantului despăgubiri materiale în cuantum de 4.400 lei, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/P/2010.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat să plătească reclamantului suma de 12.627,51 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul dosar.

3. Hotărârile pronunţate în apel

Prin încheierea de şedinţă din data de 4 aprilie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/117/2022, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a luat act de faptul că a fost promovat apel de către procuror care a făcut referire la D.N.A. doar pentru demonstrarea apartenenţei la această instituţie, fiind oportun a menţiona că nu D.N.A. a declarat apel în cauză.

Pe de altă parte a reţinut că, nefiind atacată în prezenta cauză soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D.N.A., această soluţie rămâne intrată sub autoritate de lucru judecat, iar, în condiţiile în care s-a luat act de acest aspect, că titulara căii de atac nu este D.N.A., sunt rămase fără finalitate excepţia lipsei calităţii procesuale active şi respectiv excepţia lipsei interesului pentru D.N.A.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru promovarea apelului de către procuror, în urma deliberării, a respins această excepţie, apreciind că în cauză sunt deplin îndeplinite exigenţele art. 92 alin. (4) ultima teză C. proc. civ., respectiv atunci când a participat la judecată în condiţiile legii.

Prin decizia civilă nr. 184/A din data de 30 mai 2024 pronunţată, în acelaşi dosar, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a admis în parte apelurile declarate de reprezentantul Ministerului Public şi respectiv de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 347 din data de 7 iulie 2023 pronunţate de Tribunalul Cluj, Secţia civilă în dosarul nr. x/117/2022, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A admis excepţia inadmisibilităţii doar în privinţa petitului vizând acordarea daunelor morale pentru caracterul nelegal al interceptărilor efectuate.

A respins ca nefondat petitul privind acordarea daunelor morale pentru efectuarea urmării penale finalizate prin pronunţarea unei soluţii de clasare.

A menţinut obligaţia pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, de a plăti reclamantului suma de 20.000 euro pentru nerespectarea duratei rezonabile a procesului penal.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate care nu sunt contrare prezentei.

A respins apelul incident formulat de reclamantul A împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 184/A din data de 30 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă în dosarul nr. x/117/2022, au declarat recurs reclamantul A şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

Prin recursul formulat, reclamantul A a atacat şi încheierea de şedinţă din data de 4 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă în acelaşi dosar.

5. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 6 august 2024, sub nr. x/117/2022, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. x.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 octombrie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2025, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor.

6. Motivele de recurs

6.1. Recursul declarat de reclamantul A

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile şi a încheierii de şedinţă atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei către Curtea de Apel Cluj pentru a soluţiona pe fond apelul pe care l-a formulat, din perspectiva cererii sale privitoare la daunele morale pretinse pentru efectuarea unor interceptări ilegale asupra sa în perioada 15 februarie – 19 mai 2011, precum şi cu indicaţia de a evalua prejudiciul care i-a fost cauzat prin urmărirea penală din dosarul penal, prin prisma soluţiei de clasare dispuse.

Totodată, a solicitat obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, respectiv pentru faza apelului şi a recursului.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă atacată, a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât, prin aceasta, instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reprezentatului Ministerului Public în formularea apelului împotriva sentinţei tribunalului şi a reţinut existenţa acestei calităţi, admiţând, în final, prin decizia pronunţată, un apel formulat de o entitate fără calitate procesuală activă.

Astfel, a arătat că, prin încheierea de şedinţă din data de 4 aprilie 2024, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a consacrat faptul că apelul împotriva sentinţei instanţei de fond a fost formulat de reprezentantul Ministerului Public, în temeiul art. 92 C. proc. civ., în baza unui Ordin emis de Procurorul General al României, iar nu de către Direcţia Naţională Anticorupţie, entitate care a avut calitatea de pârâtă în acţiunea introductivă (şi în raport cu care, instanţa de fond, a admis excepţia lipsei calităţii ei procesuale pasive).

A menţionat că, în atare condiţii, fiind invocată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reprezentatului Ministerului Public pentru promovarea apelului, Curtea de Apel Cluj a respins, prin aceeaşi încheiere, excepţia invocată, considerând că, în temeiul art. 92 alin. (4) C. proc. civ., procurorul care a participat la judecată în faţa instanţei de fond are şi calitatea de a exercita calea de atac împotriva hotărârii acelei instanţe.

Recurentul-reclamant a apreciat că este nelegală încheierea pronunţată şi, mai apoi, soluţia dată în această bază, impunându-se casarea atât a încheierii atacate, cât şi a deciziei instanţei de apel.

A precizat că, după cum rezultă din sentinţa tribunalului, precum şi din încheierile de şedinţă premergătoare acestei hotărâri, procurorul de şedinţă care a participat la judecarea cauzei în fond a luat parte la aceste şedinţe de judecată în calitate de reprezentant al pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie, parte în dosarul civil dedus judecăţii, în raport cu care au fost formulate pretenţii în despăgubiri.

A subliniat că nu există nicăieri nicio menţiune în sensul că reprezentantul Direcţiei Naţionale Anticorupţie ar fi participat la judecarea cauzei în fond în temeiul art. 92 C. proc. civ. şi, de altfel, întâmpinarea depusă de această structură de Parchet în faţa Tribunalului Cluj este întemeiată pe dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., nefiind făcută în cuprinsul acesteia vreo menţiune despre participarea procurorului în instanţă sau pentru formularea unor concluzii în temeiul art. 92 C. proc. civ.

Prin urmare, a apreciat că, în speţă, nu erau incidente prevederile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., calitatea în care a participat reprezentantul Ministerului Public la judecarea în fond a cauzei fiind una diferită de calitatea reclamată pentru formularea apelului împotriva sentinţei instanţei de fond.

Pe de altă parte, a susţinut că Ministerul Public – Direcţia Naţională Anticorupţie nu putea avea decât calitatea de pârât în faţa primei instanţe, natura litigiului nefiind una care să justifice participarea procurorului la judecată, în condiţiile reglementate de art. 92 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentului-reclamant, reţinând că are calitatea de apelantă o entitate care nu a participat la judecarea în fond a cauzei, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pronunţând, totodată, o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, a solicitat admiterea recursului, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reprezentatului Ministerului Public în declararea şi motivarea apelului şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Cluj doar pentru judecarea apelului Statului Român şi a apelului său incident.

În dezvoltarea motivelor de recurs ce vizează decizia nr. 184/A din data de 30 mai 2024 a Curţii de Apel Cluj, Secţia I civilă, în esenţă, recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea acesteia, din perspectiva respingerii cererii sale de acordare a daunelor morale pentru măsurile nelegale de interceptare la care a fost supus; respingerii pretenţiilor sale de acordare a daunelor morale pentru efectuarea actelor de urmărire penală finalizate prin pronunţarea unei soluţii de clasare faţă de acuzaţia penală; modului de soluţionare a apelului incident pe care l-a formulat împotriva sentinţei instanţei de fond.

Cu privire la soluţia de respingere a cererii sale de acordare a daunelor morale pentru măsurile nelegale de interceptare, urmare a măsurilor de supraveghere tehnică şi interceptare a comunicaţiilor la care a fost supus în perioada 15 februarie 2011 – 19 mai 2011, recurentul-reclamant a pretins că decizia recurată nu este motivată din perspectiva soluţionării apelului formulat de reprezentantului Ministerului Public împotriva sentinţei tribunalului, privitor la cererea sa în pretenţii pentru măsurile de supraveghere tehnică şi interceptările ilegale la care a fost supus, ceea ce constituie motiv de recurs prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (l) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că nu sunt expuse în decizia recurată argumentele reprezentantului Ministerului Public pentru apelul formulat împotriva sentinţei tribunalului, din perspectiva daunelor acordate, pentru măsura interceptării tehnice nelegale la care a fost supus în perioada 15 februarie – 19 mai 2011.

A subliniat că la pagina 3 din decizie, cu privire la acest motiv de apel formulat de reprezentatul Ministerului Public, se menţionează că: „S-au expus argumente de natură, fără a fi terminată respectiva propoziţie, deci fără să fie indicate aceste argumente ale apelantului.

A apreciat că, în condiţiile în care, în considerentele deciziei recurate, nu sunt redate motivele de apel ale unuia dintre apelanţi, sunt incidente atât motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât şi cel consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., oricare dintre aceste situaţii impunând casarea hotărârii atacate.

Totodată, a arătat că, în absenţa evocării motivelor indicate de unul dintre apelanţi, nu se poate verifica în ce măsură soluţia şi considerentele deciziei instanţei de apel se circumscriu sau nu motivelor de apel formulate, şi dacă aceste considerente răspund sau nu acestor motive, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

De asemenea, în opinia recurentului-reclamant, lipsa acestor argumente, împiedică să fie verificată respectarea principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., dar şi efectuarea unui veritabil control judiciar, inclusiv din partea instanţei de recurs, neputând fi cunoscute limitele şi motivele de sesizare a instanţei de apel.

A apreciat că o astfel de omisiune dintr-o hotărâre judecătorească, de neindicare a argumentelor juridice ale unuia dintre apelanţi, atrage în mod inevitabil nulitatea hotărârii pronunţate, impunând casarea ei, această omisiune neputând fi acoperită în niciun alt mod.

În plus, a arătat că soluţia casării se impune cu atât mai mult, cu cât instanţa de apel a admis apelul reprezentantului Ministerului Public şi a schimbat soluţia instanţei de fond, respingând cererea sa de acordare a daunelor interese pentru prejudiciul suferit prin măsurile de supraveghere tehnică şi a interceptărilor ilegale la care a fost supus.

De asemenea, a apreciat că, deşi aspectul privind daunele interese acordate de prima instanţă, pentru măsurile de supraveghere şi interceptare ilegală la care a fost supus, a constituit şi un motiv de apel susţinut de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice (şi nu doar de reprezentantul Ministerului Public), casarea hotărârii se impune şi în raport cu acest pârât, dat fiind că instanţa de apel a admis şi a analizat în mod unitar apelul ambelor pârâte.

Recurentul-reclamant a pretins şi că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 1 C. civ. 1864, art. 998 - 999 C. civ. 1864, art. 6 alin. (5) C. civ. 2011, art. 539 ind. 1 C. proc. pen., din perspectiva pretenţiei de reparare a prejudiciului cauzat prin măsurile ilegale de interceptare şi înregistrare la care a fost supus în perioada 15 februarie 2011 – 19 mai 2011.

A susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a aplicat în speţă art. 539 ind. 1 C. proc. pen., astfel cum acest text a fost adoptat prin Legea nr. 201 din data de 5 iulie 2023, considerând că în conformitate cu art. 13 C. proc. pen., norma este una de imediată aplicare.

Recurentul-reclamant a arătat că textul legal mai sus menţionat nu poate fi aplicat prezentei pricini, nu doar din cauza faptului că actul de procedură ilicit care dă naştere la despăgubiri a fost săvârşit şi consumat cu mult anterior intrării în vigoare a normei legale reţinute de instanţa de apel, dar şi pentru că nu există vreo normă tranzitorie care să stabilească altfel în această speţă.

A mai menţionat şi că răspunderea făptuitorului pentru o faptă ilicită rămâne a fi supusă dreptului pozitiv aplicabil la momentul săvârşirii faptei (februarie-mai 2011), iar, aplicând prevederile unui act normativ care nu era în vigoare nici la momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii (2011) şi nici la momentul promovării acţiunii sale (2020), instanţa a făcut în realitate o aplicare retroactivă a Legii nr. 201/2023, fapt care contravine atât dispoziţiilor art. 1 C. civ. 1864, art. 6 alin. (1) şi (5) C. civ. 2011, cât şi normei constituţionale a art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Totodată, a arătat că art. 13 C. proc. pen., reţinut de instanţă pentru a justifica aplicarea dispoziţiilor art. 539 ind. 1 C. proc. pen., prevede că legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii.

Ca atare, a susţinut că este nelegal considerentul instanţei prin care s-a constatat că este vorba despre o lege nouă, de imediată aplicare, în baza art. 13 C. proc. pen., întrucât textul menţionat face referire la aplicarea în procesul penal a normei procesual penale, iar nu la aplicarea normei într-un litigiu civil.

În plus, a precizat că, în speţă, nu mai era în derulare – la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 201/ 2023 – vreun proces penal împotriva sa, care să atragă incidenţa acestei norme, fiind dispusă soluţia de clasare pentru acuzaţiile penale al cărui subiect a fost încă în anul 2020, iar acţiunea promovată împotriva Statului Român este unul eminamente civilă, fundamentată pe dispoziţiile legale ale art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul la care au fost luate şi executate măsurile de supraveghere tehnică împotriva sa (februarie – mai 2011).

Totodată, a arătat că, şi în situaţia în care ar fi să ne raportăm la conţinutul normei, aceasta nu poate viza decât acele „acte efectuate şi măsuri dispuse” care sunt comise după „intrarea ei în vigoare", deci sub imperiul normei, adică ulterior datei de 9 iulie 2023 (dată la care a intrat în vigoare Legea 201/2023, lege care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din data de 6 iulie 2023, intrând în vigoare la 3 zile de la data publicării).

Recurentul-reclamant a subliniat că, în niciun caz, conţinutul normei nu are în vedere acte care au fost săvârşite cu 13 ani anterior datei la care au fost luate şi efectuate măsurile de interceptare telefonică şi de înregistrare tehnică-

A considerat că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că un proces în curs are semnificaţia unui fapt pendinte care ar atrage aplicarea legii noi, din moment ce faptele ilicite care i-au cauzat prejudiciul au început şi s-au consumat încă în anul 2011, deci anterior legii aplicate.

În opinia recurentului-reclamant, este important a se reţine că norma tranzitorie conţinută de Articolul II al Legii nr. 201 din data de 5 iulie 2023 nu vizează şi situaţia din speţă, conform acestui text, dispoziţiile art. 145 ind. 1 alin. (l) şi (4) - (9) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, se aplică şi măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauzele penale soluţionate de procuror anterior intrării în vigoare a prezentei legi, dacă acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 2017 ori au fost dispuse şi puse în executare între această dată şi data intrării în vigoare a prezentei legi.

A subliniat că nu există nicio referinţă legală la situaţiile în care interceptările şi măsurile de supraveghere au fost efectuate anterior anului 2017, aşa cum s-a întâmplat în speţă, iar această lipsă de reglementare nu semnifică însă inexistenţa unei protecţii pentru persoanele supuse acestor măsuri anterior datei de 6 iulie 2017, acestea beneficiind de dispoziţiile de drept comun ale răspunderii delictuale, în condiţiile art. 998 şi ale art. 999 C. civ. din 1864.

Totodată, a arătat şi că această modificare a normei procesuale penale nu poate avea efecte într-un proces civil aflat în derulare, iar, în speţă, nu doar că acţiunea sa a fost promovată cu 3 ani anterior acestei modificări legislative penale, dar chiar exista deja o soluţie a primei instanţe, pronunţată de Tribunalul Cluj la data de 7 iulie 2023, deci anterior intrării în vigoare a normei procesual penale reţinute de instanţa de apel.

A susţinut şi că scopul apelului este cel mult acela de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond, în raport cu legislaţia aplicabilă la momentul pronunţării acestei hotărâri, iar nu în raport cu o lege ulterioară, inexistentă la data la care a fost pronunţată hotărârea supusă căii de atac.

Ca atare, a considerat că, inclusiv din perspectiva unui proces civil, în baza art. 24 şi 25 C. proc. civ., raportarea instanţei trebuie făcută la normele legale aflate în vigoare la data promovării acţiunii în instanţă, modificările legislative intervenite ulterior acestui moment neputând avea vreo înrâurire asupra procesului aflat în curs.

A apreciat că, în condiţiile în care dispoziţiile art. 539 alin. (l) C. proc. pen. nu pot fi aplicate raportului juridic dedus judecăţii în prezenta speţă, în mod evident este eronat considerentul instanţei că ar fi trebuit să urmeze procedura reglementată în acest act normativ, ori că ar fi trebuit să existe un înscris al instanţei penale care să constate caracterul nelegal al interceptărilor efectuate.

În plus, a menţionat şi că acţiunea sa a fost fundamentată pe textul legal în vigoare la momentul săvârşirii faptei ilicite (februarie – mai 2011), respectiv art. 998 - 999 C. civ. 1864 şi, până la momentul promovării acţiunii în faţa Tribunalului Cluj (2020) nu a existat nicio normă legală care să impună urmarea unei anumite căi procedurale pentru a obţine reparaţia pentru paguba produsă prin fapta ilicită a pârâtului, astfel că acoperirea acestui prejudiciu nu se putea realiza decât conform dreptului comun aplicabil în materia angajării răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, a apreciat că, în aceste condiţii, nu putea fi reţinută de instanţa de apel inadmisibilitatea solicitării sale, pentru că nu ar fi urmat o anumită procedură specială, inexistentă la momentul promovării acţiunii.

De asemenea, a considerat că nu este fundamentat legal nici considerentul instanţei privind necesitatea existenţei unui înscris emanat de la instanţa penală, prin care să se fi constatat caracterul ilegal al măsurilor tehnice de supraveghere la care a fost supus, pentru a se putea vorbi despre o faptă ilicită care să dea naştere la reparaţie, iar hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11/2019 dată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate fi aplicată speţei, aşa cum în mod eronat a procedat instanţa de apel, nici măcar în virtutea forţei argumentative a considerentelor (nr. 34 şi 35) care sprijină hotărârea şi a identităţii de raţiune.

A subliniat că situaţia din speţă nu doar că nu este identică cu cea în care s-a pronunţat hotărârea menţionată, aspect reţinut chiar şi de instanţa de apel, dar nici argumentele instanţei supreme cuprinse în considerentele 34 şi 35 ale hotărârii nu pot fi aplicate pentru identitate de raţiune.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca nefondată, a cererii sale pentru daunele interese cauzate de urmărirea penală la care a fost supus, prin prisma soluţiei de clasare a acuzaţiei penale, a arătat că instanţa de apel a considerat că soluţia de clasare nu generează concluzia efectuării unei urmăriri penale nelegale, neexistând astfel o faptă ilicită care să antreneze răspunderea civilă a făptuitorului, iar prejudiciul care s-ar pretinde pentru această faptă ar fi fost deja reparat, prin cuantumul daunelor morale obţinute pentru durata nerezonabilă a procesului penal.

A susţinut că acest aspect al acţiunii sale a fost soluţionat cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi 1385 C. civ., precum şi a prevederilor art. 71, art. 72 şi art. 252 C. civ., ceea ce constituie motivul de recurs consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, a pretins că instanţa de apel a nesocotit cele ce au fost statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, apreciind că în măsura în care a fost respectat principiul legalităţii pe parcursul urmării penale, nu se poate vorbi despre existenţa unui ilicit civil.

În opinia recurentului-reclamant, noţiunea de faptă ilicită nu se reduce doar la transgresarea unei norme, atingerile aduse unor drepturi subiective sau chiar şi doar a unor interese legitime dând dreptul la reparaţie, iar, în condiţiile în care a fost dispusă clasarea acuzaţiei penale, urmărirea penală derulată îmbracă forma ilicitului civil, fiind vorba despre o urmărire penală nedreaptă/injustă.

A considerat şi că, limitând interpretarea art. 1349 şi ale art. 1358 C. civ. doar la fapte care ar fi contrare unor norme procesual penale, instanţa de apel a pronunţat o soluţie profund nelegală, ignorând varietatea de forme pe care o poate îmbrăca o faptă civilă de natură să antreneze răspunderea făptuitorului.

Totodată, a apreciat că nu sunt corecte nici cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că prejudiciul pe care l-a suferit prin efectuarea unei urmăriri penale soluţionate prin clasare, dar derulată cu respectarea principiului legalităţii, ar fi unul identic cu prejudiciul suferit ca urmare a depăşirii duratei rezonabile a urmăririi penale, fiind rezultatul încălcării şi aplicării eronate a prevederilor art. 1381 şi ale art. 1385 C. civ.

Astfel, a subliniat că cele două fapte reclamate, supunerea unei persoane unei urmăriri penale nedrepte, pe de o parte, şi depăşirea duratei rezonabile a unui proces penal, pe de altă parte, afectează valori umane diferite, ocrotite şi protejate de lege, iar, şi în ipoteza în care cele două fapte sunt de natură a afecta aceeaşi valoare umană, fiecare dintre ele provoacă propriul prejudiciu, se propagă şi rezonează în persoana care le suferă în manieră şi intensităţi diferite.

Recurentul-reclamant a afirmat că acoperirea prejudiciului produs de faptul ilicit al depăşirii duratei rezonabile a procesului penal, nu înseamnă că a fost acoperit şi prejudiciul produs prin supunerea unei persoane unei urmăriri penale care s-a finalizat printr-o soluţie de clasare, iar compararea prejudiciilor morale produse prin două fapte ilicite distincte este imposibilă, aspect ce rezultă şi dintr-o decizie de speţă a instanţei supreme.

A considerat că instanţa de apel a făcut o analogie între cele două fapte ilicite reclamate (durată nerezonabilă a urmăririi penale şi caracterul ilegal al urmăririi penale din prisma soluţiei de clasare), considerând că sunt una şi aceiași faptă, însă o astfel de analogie nu are niciun fundament şi contravine în mod flagrant normelor legale incidente, precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicabile în materie.

Prin urmare, a arătat că, în cazul încălcării duratei nerezonabile a procesului penal, ceea ce se urmăreşte este sancţionarea statului/organului judiciar pentru perioadele lungi de pasivitate, în care nu se efectuează acte de cercetare penală, şi care au drept consecinţă plasarea persoanei cercetate într-o stare de incertitudine şi nesiguranţă, iar, prin atragerea răspunderii civile delictuale pentru desfăşurarea urmării penale finalizate cu o soluţie de clasare, se urmăreşte sancţionarea statului/organului judiciar pentru faptul că a întreprins cercetări penale faţa de o persoană despre care cunoştea că este nevinovată.

Printr-o ultimă critică, recurentul-reclamant a susţinut lipsei motivării modului de soluţionare a apelului incident pe care l-a promovat împotriva sentinţei tribunalului, întrucât nu i-au fost admise în totalitate pretenţiile, şi prin care a solicitat schimbarea hotărârii în sensul admiterii integrale a cererii introductive de instanţă.

A precizat că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, nu face referiri la apelul său incident şi la motivele pe care le-a dezvoltat, cu excepţia faptului că a reţinut existenţa apelului şi a făcut o succintă prezentare a acestuia, în partea introductivă a hotărârii, precum şi o trimitere la existenţa apelului cu referire strict la pretenţiile pe care le-a formulat pentru durata excesivă a procesului penal.

Recurentul-reclamant a subliniat că instanţa de apel s-a pronunţat în dispozitivul deciziei în sensul că respinge apelul incident, ca nefondat, dar nu există nicio referinţă în cuprinsul considerentelor hotărârii care să susţină soluţia pronunţată cu privire la apelul său din perspectiva pretenţiilor justificate de existenţa acuzaţiei penale, prin prisma soluţiei de clasare şi a prejudiciului pretins pentru măsurile tehnice ilegale la care a fost supus.

A apreciat că nu este suficient pentru a considera că ar exista o motivare a apelului său faptul că instanţa a admis, în parte, apelurile pârâtului Statul Român şi al reprezentantului Ministerului Public şi că argumentele juridice care au dus la admiterea acestora ar constitui motive şi pentru respingerea apelului său.

În condiţiile în care nu există niciun considerent al deciziei recurate care să vizeze analiza apelului său şi a motivelor formulate, a considerat că nu doar că nu este asigurat dreptul său la un proces echitabil dar nici nu poate fi exercitat controlul judiciar de către instanţa superioară pentru verificarea silogismului judiciar al instanţei de apel.

A mai susţinut şi că, dat fiind faptul că soluţionarea apelului incident este legat sub multe aspecte de motivele de apel formulate de Statul Român şi de reprezentatul Ministerului Public, casarea hotărârii se impune şi din perspectiva modului de soluţionare a apelurilor acestora, pentru a se permite soluţionarea unitară şi simultană a acestora de către Curtea de Apel Cluj.

6.1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admitere recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea în totalitate a apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii excepţiilor invocate, a apărărilor pe fondul cauzei şi respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a dat o dezlegare corectă excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, interpretând în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile.

Enunţând dispoziţiile art. 36 C. proc. civ. şi făcând trimitere la definiţia doctrinară a noţiunii de „calitate procesuală”, recurentul-pârât a pretins că, fiind vorba despre o acţiune întemeiată pe dispoziţiile din Codul civil, care instituie răspunderea civilă delictuală, trebuie să se analize dacă există identitate între persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

A menţionat că, în cauza dedusă judecăţii, reclamantul a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia Naţională Anticorupţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii la plata de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a scurgerii în presă a unor informaţii din cadrul dosarului penal.

În opinia recurentului-pârât, în prezenta speţă, răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii şi prin urmare, prevalente, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”.

Totodată, a arătat că practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, oglindită în decizii de speţă, a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. (art. 1349 şi următoarele noul C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare (decizia nr. 422 din data de 17 ianuarie 2006).

A mai susţinut recurentul-pârât că, teoretic, statul român poate fi subiect de drepturi şi obligaţii nu numai în raporturile de drept constituţional, administrativ sau fiscal, ci şi în raporturile private, cum sunt cele de natură civilă, din moment ce legea nu distinge, însă, această împrejurare nu înseamnă, că în mod automat, în orice raport privat de drept civil, statul român trebuie să răspundă fără o analiză riguroasă a conţinutului acestui raport juridic şi, ca atare, a naturii obligaţiei în discuţie.

De asemenea, a pretins că, atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale”, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

Prin urmare, a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu îşi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane – fizice sau juridice – ar fi vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest context, a considerat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere la soluţionarea excepţie dispoziţiile art. 221 C. civ., precum şi pe cele şi ale art. 224 alin. (1) din acelaşi act normativ.

De asemenea, a afirmat că răspunderea sa este una subsidiară, circumscrisă limitelor stabilite de art. 224 C. civ., chiar dacă este un garant al executării obligaţiilor asumate de toate organele, autorităţile şi instituţiile publice.

Astfel, raportat la prevederile legale anterior menţionate, a susţinut că statul nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză şi a făcut trimitere la practica judiciară pe care o apreciază relevantă în cauză (decizia civilă nr. 149 din data de 17 februarie 2020 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/3/2017).

În plus, a afirmat că instanţa de apel nu a reţinut nicio prevedere care ar susţine posibilitatea tragerii la răspundere a statului român în raport cu invocarea art. 1349 şi următoarele C. civ., iar dacă s-ar valida considerentul curţii de apel, în sensul că are calitate procesuală pasivă, ar însemna că orice subiect de drept ar putea avea legitimare pasivă în orice cauză în care se invocă art. 1349 şi următoarele noul C. civ., întrucât aceste prevederi nu limitează expres persoanele care pot răspunde în acest temei.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive trebuia admisă.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât a pretins nelegalitatea hotărârii recurate, în raport cu soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Astfel, a arătat că singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este reglementat de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 538 - 539 C. proc. pen. – „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare”.

Făcând trimitere la mai multe decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul-pârât a subliniat că, atunci când, într-un proces determinat, reclamantul cheamă în judecată statul pentru a pretinde să îi fie reparat un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, determinarea în concret a măsurii în care sunt întrunite condiţiile legale pentru cercetarea şi admiterea pe fondul ei a acţiunii trebuie să se facă prin raportare la condiţiile stabilite în acest scop prin legea sau legile speciale în materie, iar nu cu ignorarea acestora, recurgându-se exclusiv la dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv la art. 1349 şi următoarele C. civ.

A arătat că, având în vedere faptul că răspunderea sa patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun, precum şi principiul specialia generalibus derogant, consideră că instanţa în mod greşit a respins excepţia inadmisibilității acţiunii invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că hotărârea recurată este, în parte, nelegală, în ceea ce priveşte fondul cauzei.

Din această perspectivă, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat aspectele pe care le-a invocat referitor la răspunderea civilă delictuală, împrejurarea de atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., a arătat că angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, presupune existenţa cumulată a patru condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Recurentul-pârât a subliniat că, în speţă, nu s-a făcut dovada faptei sale ilicite, iar, printr-o decizie de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, de vreme ce constatarea săvârşirii unei fapte ilicite este una dintre condiţiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, devine inutilă analizarea celorlalte cerinţe ale răspunderii, fiind suficientă neîntrunirea uneia dintre acestea pentru ca răspunderea să fie inoperantă. (decizia nr. 3450 din data de 5 octombrie 2018).

Totodată, a menţionat că, în literatura de specialitate, precum şi în practica judiciară, s-a arătat că pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului în temeiul art. 1373 alin. (1) C. civ. este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 C. civ., astfel că victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei celor patru condiţii anterior arătate.

Mai mult decât atât, a subliniat că, alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1373 alin. (1) C. civ., se cer a fi întrunite şi două condiţii specifice, respectiv existenţa raportului de prepuşenie şi prepusul să fi săvârşit fapte în funcţiile ce i-au fost încredinţate, dovedirea existenţei acestor două condiţii căzând în sarcina victimei prejudiciului.

În opinia recurentului-pârât, statul român nu poate fi răspunzător în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în condiţiile în care magistraţii (procurorii) care au instrumentat cauza penală care l-a vizat pe recurentul-reclamant nu au calitatea de prepuşi ai acestuia.

A mai arătat şi că răspunderea civilă pentru fapta altei persoane nu există numai ca expresie a prevederilor legii, stabilirea unei asemenea răspunderi având la bază existenţa unor relaţii între autorul prejudiciului şi persoana chemată să răspundă civil pentru prejudiciul cauzat prin fapta săvârşită de acesta (în acest sens este şi decizia nr. 1051 din data de 22 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Aşadar, a considerat că invocarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală nu este suficientă pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru Statul Român, de vreme ce nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, pentru a stabili în sarcina sa obligaţia de a acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea recurentului-reclamantului.

Totodată, a apreciat că prevederile deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile prezentei speţe, întrucât recurentul-reclamant a înţeles să formuleze o acţiune în temeiul dispoziţiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală şi nu în temeiul legii speciale, respectiv art. 539 C. proc. pen.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei sale de a plăti recurentului-reclamant suma de 20.000 euro pentru nerespectarea duratei rezonabile a procesului penal, instanţa nesocotind criteriile care stau la baza cuantificării prejudiciului moral.

Făcând referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a arătat că aceasta a reţinut că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la criteriile consacrate, respectiv: complexitatea cauzei în fapt şi în drept; comportamentul părţilor în proces; comportamentul autorităţilor statale competente.

Astfel, a subliniat că, potrivit celor reţinute în jurisprudenţa instanţei europene, rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete, iar în ceea ce priveşte termenul rezonabil în materie penală, art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale recunoaşte oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a obţine, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce; însă, aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor judecătoreşti şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie.

Cu privire la durata procedurii, a menţionat că instanţa europeană a statuat că natura rezonabilă se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente.

Ca atare, a susţinut că analiza caracterului rezonabil al termenului, trebuie să se realizeze in concreto, prin raportare la circumstanţele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reţinute de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv: natura cauzei, importanţa pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzaţi şi al martorilor, de volumul dosarului, de dificultăţile ce ţin de administrarea probelor, de investigaţiile ce trebuie desfăşurate şi de o eventuală dimensiune internaţională a cauzei, comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligentele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum şi comportamentul autorităţilor.

A subliniat că principiul dreptului la un proces echitabil cu componenta termenului rezonabil este strâns legat de respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să se constate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni.

Totodată, a afirmat că, dacă ne referim la un termen „rezonabil” de soluţionare a cauzelor, trebuie avută în vedere cerinţa desfăşurării operative a procesului, dar în condiţiile în care s-ar asigura şi cerinţa aflării adevărului şi apărarea părţilor din proces.

Prin urmare, a considerat că atât caracterul echitabil al procesului, cât şi cerinţa soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil îşi pun amprenta asupra principiilor fundamentale ale unui proces şi asupra fiecărei reglementări în parte, numai astfel asigurându-se realizarea celor două trăsături caracteristice înscrise în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale şi în Constituţia revizuită a României.

Enunţând cele reţinute prin decizia nr. 646 din data de 23 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul-pârât a apreciat că, având în vedere complexitatea cauzei, generată de numărul mare de inculpaţi, durata necesară administrării probelor şi soluţionării tuturor cererilor şi excepţiilor invocate pe parcursul procedurii constituie argumente de natură să justifice temporizarea judecăţii.

Prin urmare, a considerat că, în prezenta speţă, durata procedurii în ansamblu este justificată şi nu sunt îndeplinite cerinţele pentru a ne afla în situaţia unei încălcări a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar în sarcina sa nu se poate reţine vreo pretinsă faptă ilicită, cum ar fi, de exemplu, neadoptarea unei reglementări eficiente care să permită soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât în legislaţia din România au fost reglementate în mod expres pârghii legale.

Astfel, menţionează că, în Codul de procedură penală, legiuitorul român a prevăzut contestaţia privind durata procesului penal (art. 488 ind. 1, art. 488 ind. 2), scopul său fiind acela de a remedia încălcarea dreptului la îndeplinirea într-o durată rezonabilă a activităţii de urmărire penală şi de judecată; din susţinerile părţii adverse nu reiese că aceasta a uzat de acest mecanism procedural.

În opinia recurentului-pârât, în prezenta speţă, contrar celor reţinute de instanţa de judecată, durata procedurii în care a fost implicat recurentul-reclamant este justificata, nefiind nerezonabilă, acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 euro, iar cuantumul este exagerat.

A arătat că, în legătură cu stabilirea întinderii daunelor morale, în jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că acordarea unor sume foarte mari de bani, nejustificate faţă de întinderea prejudiciului real suferit, nu este legală, întrucât instituţia răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta pentru nimeni un izvor de îmbogăţire fără just temei: simpla afirmaţie a unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte satisfacţia echitabilă, în lipsa probatoriului care să dovedească suferinţa psihică efectiv suferită. Faţă de aceste circumstanţe, a considerat că, în speţă, cuantumul daunelor acordate pentru durata procesului este excesiv.

De asemenea, a menţionat că, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderata prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală, iar, în speţa de faţă, suma acordata recurentului-reclamant este excesivă în comparaţie cu sumele acordate de instanţa europeană în cauze similare.

În plus, a susţinut că starea de fapt indicată nu se încadrează în prevederile legale reţinute, interpretarea data prevederilor legale incidente fiind una eronata sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigentele textelor legale invocate, neputându-se retine o durată nerezonabilă a soluţionării cauzei penale şi, implicit, a răspunderii civile delictuale.

Ca atare, recurentul-pârât a pretins că acordarea sumei de 20.000 euro către recurentul-reclamant este una exagerată şi nejustificată în condiţiile în care prejudiciul moral nu a fost dovedit, iar, de altfel, instanţa de apel nu a motivat aprecierea acestei sume în concordanţă cu starea de fapt şi cu probele administrate în cauză.

Totodată, recurentul-pârât a invocat nelegalitatea hotărârii recurate şi sub aspectul acordării contravalorii cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/P/2010 în cuantum de 4.400 lei, apreciind că decizia curţii de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor legate incidente în cauză.

Astfel, a subliniat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, partea trebuie să dovedească sumele solicitate, dar, chiar şi atunci când partea nu dezvoltă cererea, nu detaliază, instanţele trebuie să ia în calcul înscrisurile de la dosar; cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite şi, chiar în prezenţa unor înscrisuri doveditoare, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei.

A apreciat că instanţei îi revine îndatorirea de a cerceta cu atenţie înscrisurile doveditoare depuse de părţi, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susţinerea acelui proces, întrucât, aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptăţită a le primi, nefiind indicat ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogăţire fără justă cauză pentru parte.

Pe de altă parte, a învederat că, în aplicarea art. 427 C. adm. cu denumirea marginală „Dreptul la protecţia legii” şi a art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2009, a fost emis O.M.F.P. nr. 50/2011 pentru reglementarea modalităţii de plată şi recuperare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare iniţiate împotriva persoanelor care ocupă sau au ocupat funcţii de demnitate publică, înalţi funcţionari publici, funcţionari publici şi personal contractual în cadrul Ministerului Finanţelor, al Agenţie Naţionale de Administrare Fiscală şi al unităţilor aflate în subordinea acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurentul-pârât a susţinut că în sarcina sa nu se poate reţine vreo pretinsă faptă ilicită, cum ar fi de exemplu neadoptarea unei reglementări eficiente care să permită funcţionarilor publici trimişi în judecată pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiei publice, la recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare iniţiate împotriva lor, întrucât, în legislaţia din România, a fost reglementată o astfel de posibilitate de recuperarea a cheltuielilor de judecată de către funcţionarii publici; acordarea acestor sume, în prezenta cauză, este netemeinică şi nelegală.

În plus, a arătat că reclamantul are cunoştinţă de existenţa prevederilor legale menţionate, din moment ce, astfel cum rezultă din Raportul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Comisia de analiză a cererilor întemeiate pe prevederile art. IX din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2009 nr. 82CC din data de 25 octombrie 2018 privind propunerea de aprobare a cererii formulate de către petentul A, acesta a solicitat, în temeiul prevederilor art. IX din O.U.G nr. 46/2009, cu modificările şi completările ulterioare şi ale O.M.F.P. nr. 50/2011, cu modificările şi completările ulterioare, aprobarea plăţii cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare iniţiate în alt dosar penal, respectiv dosarul penal nr. x/P/2014.

Printr-o ultimă critică, recurentul-pârât, a invocat şi că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în cuantum de 12.627,51 lei, apreciind nu poate fi obligat la plata acestora, întrucât fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, potrivit art. 453 C. proc. civ.

Ca atare, a solicitat să se dispună în principal înlăturarea obligaţiei sale privind plata cheltuielilor de judecată, nefiind în culpă procesuală, iar, în subsidiar. diminuarea cuantumului acestora având în vedere admiterea în parte a apelului nostru.

7. Apărările formulate în cauză

7.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj cu privire la recursul declarat de reclamantul A

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de reclamant, recurentul-pârât a solicitat respingerea acestuia, apreciind că susţinerile părţii adverse sunt neîntemeiate.

Referitor la pretenţia de reparare a prejudiciului cauzat prin măsurile ilegale de interceptare şi înregistrare în perioada 15 februarie 2011 –19 mai 2011, a susţinut că solicitarea este inadmisibilă şi nefondată.

Astfel, în primul rând, a arătat că nu se pot solicita şi acorda daune morale in temeiul dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 şi următoarele C. civ., având în vedere modificările aduse prin Legea nr. 201/2023, în sensul că e prevăzută expres, în art. 539 ind. 1 C. proc. pen. acordarea de despăgubiri pentru efectuarea interceptărilor în mod nelegal.

A subliniat că este adevărat că modificările intervenite prin Legea nr. 201/2023 au operat ulterior înregistrării litigiului, dar dispoziţiile de procedură penală sunt de imediată aplicabilitate.

În al doilea rând, a afirmat că, şi dacă s-ar solicita despăgubiri morale pentru efectuarea nelegală a interceptărilor în temeiul art. 539 ind. 1 C. proc. pen., nu există hotărâri prin care să se constate caracterul nelegal al interceptărilor.

Pe fondul cauzei, a menţionat că, astfel cum rezultă din adresa D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea din data de 27 ianuarie 2020, reclamantul A a fost subiectul unor autorizaţii de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor emise de judecătorii din cadrul Tribunalului Satu Mare, astfel că autorizaţia de interceptare şi înregistrare a convorbirilor purtate de recurentul-reclamant a fost emisă de o instanţa de judecată.

Prin urmare, a subliniat că, presupunând că a avut loc o ingerinţă în dreptul părţii adverse la respectarea vieţii private aşa cum se susţine, această ingerinţă a fost justificată în temeiul art. 8 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a fost proporţională în raport cu scopul legitim urmărit.

În plus, a menţionat că, aşa cum reiese din adresa anterior arătată, în cauză nu au fost întocmite procese-verbale în care să fi fost redate convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate, astfel că nu există stenograme ale discuţiilor recurentului-reclamant cu diverse persoane şi nici nu au fost publicate în presă astfel de stenograme.

Astfel, contrar celor susţinute de partea adversă, a considerat că măsurile de interceptare au fost legale.

Referitor la solicitarea daunelor morale pentru efectuarea urmăririi penale urmate de soluţia clasării, a învederat că, în procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligaţia de a declanşa acţiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor şi a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept.

A subliniat că scopul statului este restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului şi nu condamnarea inculpaţilor, iar efectuarea unor demersuri judiciare, care în final au dus la clasarea cauzei, constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală/procesual penală, deoarece vinovăţia unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare.

De asemenea, a arătat că procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii, începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi învestirea instanţei realizându-se de către organele judiciare penale ale statului, iar legea nu cere procurorului ca, la data întocmirii rechizitoriului, să aibă siguranţa unei condamnări penale, ceea ce nici nu este posibil, deoarece soluţia eventuală de clasare/achitare depinde de întreg probatoriul administrat.

A mai afirmat recurentul-pârât şi că, în cazul în care prin susţinerea că prejudiciul moral produs rezidă într-o lezare a prezumţiei de nevinovăţie, recurentul-reclamant, de fapt, se simte lezat de eventualele articole apărute în presă legate de persoana acestuia, statul român nu poate fi ţinut răspunzător pentru pretinsele prejudicii produse ca urmare a mediatizării intense a procesului penal, neavând rolul de a cenzura informaţiile astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut şi garantat de Constituţia României şi de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Totodată, a susţinut că, întrucât recurentul-reclamant face doar simple afirmaţii referitoare la suferinţele de ordin psihic, fără a aduce dovezi în acest sens, acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia, prevăzută de art. 249 C. proc. civ., de a-şi susţine cererea de chemare în judecată cu probe pertinente şi concludente care sa contureze existenţa pretinsului prejudiciu suferit de către acesta.

În acest sens, a menţionat şi că doctrina şi jurisprudenţa au arătat, în mod unitar, că „sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, conform principiului de drept actori incumbit onus probandi, astfel că reclamantul trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului moral încercat”.

Făcând trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a arătat că, la stabilirea despăgubirilor morale este necesar a se ţine cont de dreptul subiectiv nepatrimonial încălcat, ceea ce impune cu necesitate ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii a două condiţii cumulative: afirmarea dreptului încălcat şi circumstanţierea acestui drept, respectiv indicarea motivelor de fapt care l-au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat.

Astfel, a apreciat că este necesar ca acela care pretinde daune morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură a suferit un prejudiciu moral şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Cu referire la susţinerea prin care recurentul-reclamant a pretins că suspendarea raportului de serviciu i-a cauzat grave prejudicii financiare, fiind lipsit de posibilitatea de a-şi sprijini familia la fel ca înainte de începerea anchetei, a subliniat că suspendarea raportului de serviciu a intervenit ca urmare a existenţei dosarului penal nr. x/P/2014 şi nu a dosarului nr. x/P/2010, care face obiectul prezentului litigiu.

În ceea ce priveşte condiţiile impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, a evidenţiat necesitatea existenţei raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de reclamant, afirmând că, în lipsa acestuia, o atare răspundere nu poate fi angajată.

Sub aspectul cuantificării daunelor morale, a arătat că, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor; tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Totodată, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată este nelegală în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei sale de a plăti recurentului-reclamant suma de 20.000 euro pentru nerespectarea duratei rezonabile a procesului penal.

7.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, cu cheltuieli de judecată.

Astfel, a apreciat că, în mod temeinic şi legal, instanţele de fond au respins atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, cât şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Cu privire la motivele de casare susţinute de către partea adversă în raport cu soluţia dată pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acestora ca nefondate.

Faţă de invocarea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că, în opinia sa, instanţa de apel a analizat, cu prilejul soluţionării excepţiei inadmisibilităţii cererii sale, întrunirea condiţiilor necesare pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a statului, reţinând în mod corect că fundamentul acţiunii este reprezentat de răspunderea statului pentru fapta proprie, respingând argumentul potrivit căruia răspunderea statului poate fi atrasă numai în condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său.

Totodată, a apreciat că în mod corect a respins instanţa de apel afirmaţiile referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reţinând incidenţa prevederilor referitoare la răspunderea civilă delictuală, sens în care consideră că se impune respingerea recursului din prisma acestui prim motiv de casare.

Cu privire la solicitarea de neacordare/reducere a sumei de 20.000 lei reprezentând daune morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal, a arătat că hotărârea este motivată, în realitate, instanţa de apel, atunci când a stabilit cuantumul sumei pe care i 1-a atribuit cu titlu de daune morale de 20.000 euro, raportându-se la toate circumstanţele de fapt şi de drept relevante, reţinând că durata îndelungată a cercetărilor penale i-a provocat un disconfort psihic şi i-a afectat imaginea personală şi profesională, iar faptul că nu a putut petrece timp cu persoanele apropiate i-a cauzat o profundă suferinţă psihică.

Astfel, a considerat că hotărârea instanţei de apel este legală din această perspectivă, fiind valorificate toate circumstanţele faptice relevante, prevederile legale incidente, respectiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului aplicabilă în materie – s-a motivat că suma de 20.000 euro constituie o reparaţie justă a atingerilor aduse, hotărârea fiind motivată atât în fapt cât şi în drept, sens în care motivul de casare invocat nu este incident.

De asemenea, a arătat că despăgubirile morale acordate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca urmarea a constatării încălcării prevederilor Convenţiei, au ca finalitate asigurare unei simple satisfacţii de ordin moral, fără să excludă posibilitatea ca instanţele naţionale să asigure un cuantum superior celui oferit de instanţa europeană – de altfel, ulterior admiterii unei plângeri la instanţa europeană, persona vătămată va putea obţine, în cadrul căii de atac extraordinare a revizuirii, satisfacerea pretenţiilor sale, conform normelor de drept intern.

A subliniat că a fost afectat prin prisma urmăririi penale declanşate în speţă, care i-a adus atingeri vieţii private, motiv pentru care cuantumul de 20.000 euro al despăgubirilor acordate nu poate fi apreciat ca fiind excesiv.

Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în dosarul penal nr. x/P/2010, respectiv a sumei de 12.627,51 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul civil, a învederat că obligarea părţii care a pierdut procesul la suportarea cheltuielilor de judecată este un mijloc procesual recunoscut de prevederile art. 453 C. proc. civ., care sunt pe deplin aplicabile prezentei speţe, iar culpa procesuală aparţine Statului Român, conduita sa ilicită fiind cea care l-a determinat să iniţieze demersurile judiciare, acţiunea în atragerea răspunderii civile delictuale a acestuia fiind generată de prejudiciul care i-a fost cauzat prin derularea procesului penal.

De asemenea, a considerat că fiind admisă, chiar şi în parte, acţiunea sa în prezentul dosar, este conform prevederilor legale ca partea căzută în pretenţii să suporte cheltuielile de judecată.

Cât priveşte dovedirea efectivă a cheltuielilor de judecată, a arătat că au fost depuse toate documentele justificative, atât cu privire la sumele avansate în dosarul penal, cât şi cu privire la cheltuielile efectuate in dosarul civil, realitatea acestora reieşind dincolo de orice dubiu, oricum o asemenea examinare excedează cadrului legal al judecării recursului

7.3. Răspunsul la întâmpinare

În cauză nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinările formulate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Asupra recursului declarat de reclamantul A:

1. Printr-o primă critică, recurentul invocă nelegalitatea încheierii de şedinţă din data de 4.04.2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, afirmându-se în esenţă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 92 C. proc. civ., precum şi lipsa calităţii procesuale active a procurorului în ceea ce priveşte declararea căii de atac.

Potrivit dispoziţiilor relevante, cuprinse în art. 92 C. proc. civ.,

(2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor.

(4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii.

După cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă recurate, ca parte în apel a figurat initial şi Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a figurat ca pârâtă în cadrul procesual configurat în faţa primei instanţe.

În această calitate, de parte în proces (respectiv de pârâtă), Direcţia Naţională Anticorupţie a fost reprezentată la termenul de judecată în apel de către un consilier juridic anume desemnat, doamna B.

În privinţa calităţii putative de parte a Direcţiei Naţionale Anticorupţie în apel, instanţa de apel a statuat că prin sentinţa apelată a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei DNA, această soluţie nefiind apelată; ca urmare, s-a statuat în mod just că Direcţia Naţională Anticorupţie, în calitatea sa iniţială de pârâtă, nu are calitatea de intimată în apel, întrucât apelurile declarate nu o privesc (art. 477 C. proc. civ.). Această statuare, care de altfel este de natura evidenţei, nu face obiectul criticilor de nelegalitate în recurs.

Ceea ce afirmă recurentul este că procurorul care a participat la şedinţa de judecată în apel, din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Cluj, nu avea calitatea procesuală activă de a declara apel împotriva sentinţei, întrucât în primă instanţă procurorul nu ar fi participat la judecată în condiţiile art. 92 alin. (2) C. proc. civ., ci exclusiv ca reprezentant al pârâtei DNA.

Aceste susţineri sunt lipsite de fundament.

Potrivit art. 458 C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane. Or, prevederile art. 92 alin. (4) C. proc. civ. constituie o astfel de normă legală specială care abilitează procurorul care a participat la judecată în etapa procesuală respectivă să exercite căile legale de atac împotriva hotărârii pronunţate. Mai concret, în măsura în care procurorul a participat la judecată în faţa primei instanţe şi a pus concluzii, are calitatea procesuală activă de a declara apel, în condiţiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ.

Din cuprinsul încheierilor de şedinţă întocmite de Tribunalul Cluj, ca primă instanţă, rezultă că procurorul a participat la şedinţe şi a pus concluzii în calitate de procuror, iar nu în calitate de reprezentant convenţional, respectiv de consilier juridic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ca parte în dosar, în sensul clasic al termenului, respectiv ca pârâtă.

Este real că în cuprinsul acestor încheieri s-a făcut menţiunea potrivit căreia procurorul participă ca reprezentant al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, însă această manieră de a reda poziţia procesuală a procurorului – nu lipsită de echivoc în contextul procedural al cauzei, în care DNA avea şi calitatea de pârâtă – corespunde în esenţă menţiunii uzuale potrivit căreia procurorul participă ca reprezentant al Ministerului Public – menţiune urmată de regulă de indicarea parchetului din care face parte procurorul care pune concluzii în şedinţă.

Ministerul Public are caracter indivizibil şi îşi desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, în condițiile legii, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Aşadar, desemnarea procurorului care pune concluzii în procese constituie o chestiune internă a entităţii desemnate global prin sintagma Ministerul Public, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie fiind îndreptăţit să formuleze concluzii în cauze civile al căror izvor îl constituie activităţi de urmărire penală desfăşurate de această structură de parchet. De altfel, în cauză nu au fost formulate obiecţii privind legalitatea participării procurorului la şedinţele tribunalului, în coordonatele art. 92 alin. (2) C. proc. civ., ci s-a invocat în cursul căilor de atac de reformare că procurorul, participând exclusiv ca reprezentant al părţii, iar nu ca procuror, nu avea calitate procesuală activă în apel, respectiv îndreptăţire de a declara apel.

În această privinţă, recurentul a susţinut că nu există nicăieri nicio menţiune în sensul că reprezentantul Direcţiei Naţionale Anticorupţie ar fi participat la judecarea cauzei în fond în temeiul art. 92 C. proc. civ. şi, de altfel, întâmpinarea depusă de această structură de Parchet în faţa Tribunalului Cluj este întemeiată pe dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., nefiind făcută în cuprinsul acesteia vreo menţiune despre participarea procurorului în instanţă sau pentru formularea unor concluzii în temeiul art. 92 C. proc. civ.

Nu este însă necesar să apară o menţiune expresă că procurorul participă în condiţiile art. 92 C. proc. civ., temeiul legal al participării procurorului la şedinţă fiind unul notoriu şi subînţeles în cauzele cu participarea procurorului, după cum nu are nicio relevanţă că, în cuprinsul întâmpinării formulate în calitatea sa de pârâtă, Direcţia Naţională Anticorupţie nu a făcut nicio referire la participarea unui procuror în coordonatele prevăzute de art. 92 C. proc. civ.

De altfel, după cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă recurate împreună cu decizia instanţei de apel, atunci când DNA, în calitatea sa de pârâtă, a fost reprezentată convenţional în faţa instanţei, această reprezentare s-a făcut în condiţiile prevăzute de art. 84 alin. (1) C. proc. civ. pentru persoanele juridice, respectiv prin consilier juridic propriu al DNA, iar nu prin procuror, a cărui participare s-a făcut tocmai în condiţiile art. 92 alin. (2) C. proc. civ., atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel. Din încheierea de şedinţă rezultă în esenţă participarea în calitate de procuror, respectiv de reprezentant al Ministerului Public, în sensul celor expuse anterior cu privire la art. 66 din Legea nr. 304/2022.

În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora natura litigiului nu era una care să justifice participarea procurorului la judecată, în condiţiile reglementate de art. 92 alin. (2) C. proc. civ., trebuie observat că procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor (art. 92 alin. (2) C. proc. civ.). Nu există prin urmare nicio restrângere privind natura proceselor în cadrul cărora procurorul ar fi îndreptăţit să pună concluzii, participarea reprezentantului Ministerului Public în procesele civile nefiind limitată la ipotezele anume prevăzute de lege, în care participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii (art. 92 alin. (3) C. proc. civ.)

Rezultă din cele ce preced că în mod legal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a procurorului în ceea ce priveşte declararea apelului, această calitate rezultând în cauză din aplicarea dispoziţiilor art. 92 alin. (4) C. proc. civ., care reflectă de altfel prevederile art. 129 şi art. 131 din Constituţie.

Nu sunt prin urmare incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., caz de casare având funcţia unei veritabile prevederi de drept comun pentru toate neregularităţile procedurale care nu se subsumează altor motive de recurs cu caracter special (precum pct. 1 – 4, 6 şi 7). De asemenea, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a căror invocare în contextul criticilor deja analizate este străină cauzei, regulile privind participarea procurorului în procesul civil nefiind norme de drept material.

2. Sub un alt aspect, recurentul invocă caracterul incomplet al evocării motivelor de apel formulate de reprezentantul Ministerului Public, apreciind în esenţă că o atare neregularitate este de natură a atrage în mod inevitabil nulitatea deciziei recurate, întrucât în absenţa evocării motivelor indicate de unul dintre apelanţi, nu se poate verifica în ce măsură soluţia şi considerentele deciziei instanţei de apel se circumscriu sau nu motivelor de apel formulate, şi dacă aceste considerente răspund sau nu acestor motive, fiind imposibile verificările instanţei de control judiciar.

Aceste susţineri sunt vădit nefondate.

Trebuie observat că ceea ce învesteşte instanţa de apel este motivarea apelului formulată în scris şi depusă în termenul legal de motivare a căii ordinre de atac, prevăzut de art. 470 alin. (5) C. proc. civ.

Motivele de apel formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie se află la f. 3 şi urm. dosar C.A. Cluj, pasajul redat incomplet în cuprinsul motivării deciziei recurate aflându-se la f. 5 verso din acelaşi dosar; aceste motive au fost comunicate, în integralitatea lor, recurentului-reclamant (f. 17 dosar curte de apel), iar acesta a depus întâmpinare şi apel incident (f. 29 şi urm. dosar curte de apel), prin care a răspuns în substanţă criticilor formulate (chiar dacă, printr-o inadvertenţă, s-a referit la apelul declarat de DIICOT), fiind aşadar pus în măsura de a se apăra faţă de susţinerile apelantului, de care a luat la cunoştinţă integral.

În mod similar, şi instanţa de apel a luat în considerare în mod nemijlocit apelul astfel cum a fost declarat şi a răspuns, în cuprinsul deciziei recurate, criticilor referitoare la reducerea daunelor morale, pe care le-a analizat în mod corelat cu criticile în sens contrar formulate de apelantul-reclamant, prin care acesta a solicitat majorarea aceloraşi daune.

De asemenea, instanţa de recurs este în măsură şi chiar obligată ca, dacă se invocă o nepotrivire între motivele de apel invocate şi cele avute în vedere şi soluţionate de instanţa de apel, să lectureze în mod nemijlocit cererile şi motivele de apel, iar nu să se rezume la lecturarea rezumatului aceloraşi motive în cuprinsul deciziei recurate.

Rezultă prin urmare că pretinsa vătămare, rezultând din pretinsa imposibilitate de stabilire a limitelor învestirii instanţei de apel şi de verificare a modului în care aceasta a respectat limitele devoluţiunii, expresie specifică a principiului disponibilităţii în etapa apelului, este în mod evident inexistentă atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă, susţinerile recurentului reprezentând un veritabil sofism care invocă o (reală şi evitabilă) stângăcie formală de redactare a deciziei recurate, care nu prezintă însă nicio consecinţă asupra legalităţii sale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs aplicabil, acesta nu este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care oricum nu ar fi incident în lipsa oricărei vătămări, întrucât, fiind invocată o pretinsă neregularitate a motivării, este incident cazul de casare special, anume edictat pentru această ipoteză, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Decizia recurată răspunde argumentelor esenţiale ale părţilor referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale şi cu privire la cuantumul daunelor morale şi expune într-o manieră inteligibilă criteriile jurisprudenţiale avute în vedere, ceea ce corespunde în esenţă exigenţelor rezultate din art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv din art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Aceste exigenţe nu impun ca instanţa de apel să redea în mod exact motivele de apel expuse de părţi, o asemenea redare fiind superfluă (întrucât motivele de apel exacte se regăsesc la dosarul cauzei) şi chiar dăunătoare prin posibilul caracter prolix al copierii in extenso a susţinerilor părţii, o modalitate mai adecvată de expunere fiind aceea ca instanţa de apel să sintetizeze criticile invocate, redând doar motivele esenţiale, fără dezvoltarea lor.

Totodată, simpla redare, oricât de amplă, a motivelor părţilor nu ţine loc de analiză proprie a instanţei de control judiciar. Ceea ce este deopotrivă necesar, dar şi suficient este ca instanţa de apel să răspundă în esenţă, într-o manieră argumentată, motivelor de apel respective, oferind astfel o bază legală deciziei sale, precum şi un răspuns care să demonstreze că a „ascultat” în mod real susţinerile părţilor şi le-a analizat, primindu-le ori înlăturându-le motivat.

Rezultă prin urmare că ceea ce se invocă este o simplă inadvertenţă redacţională fără consecinţe asupra respectării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ,, respectiv a exigenţelor rezultate din art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt incidente.

3. Recurentul-reclamant mai invocă faptul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 1 C. civ. 1864, art. 998 - 999 C. civ. 1864, art. 6 alin. (5) C. civ. 2011, art. 539 ind. 1 C. proc. pen., din perspectiva pretenţiei de reparare a prejudiciului cauzat prin măsurile ilegale de interceptare şi înregistrare la care a fost supus în perioada 15 februarie 2011 – 19 mai 2011.

Subsumate acestui motiv de recurs, care poate fi încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost expuse o seamă de argumente, evocate în prima parte a prezentei decizii, cărora urmează a li se răspunde în cuprinsul considerentelor de faţă.

Instanţele devolutive au reţinut în fapt că în perioada 2010 – 2020, recurentul-reclamant A, la data faptelor suspectate șef al serviciului antifraudă la Direcția Regională de Accize și Operațiuni Vamale Cluj, a făcut obiectul unor cercetări penale sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni de constituire de grup infracțional organizat în legătură cu comiterea unor acte de evaziune fiscală în domeniul comerțului cu țigări.

Potrivit adresei emise la data de 27.01.2020 de DNA-Serviciul Teritorial Oradea, a evidenţiat că reclamantul a fost subiectul unor autorizaţii de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor eliberate de judecătorii din cadrul Tribunalul Satu Mare, în perioadele 15.02.2022-16.03.2011, 17.03.2011-15.04.2011, 18.03.2011-15.04.2011 şi 20.04.2011-19.05.2011. În dosarul penal nr. y/2010 autorizaţiile de interceptare şi înregistrarea a convorbirilor emise de instanţe au fost puse în executare de Serviciul Român de Informaţii.

La data de 23.04.2012, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul teritorial Oradea a dispus începerea urmăririi penale, iar în ceea ce îl privește pe reclamant ancheta a privit comiterea infracțiunilor de sprijinirea unui grup infracțional organizat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, respectiv luare de mită în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La data de 27 ianuarie 2020, a fost emisă Adresa de încunoștiințare asupra faptului că reclamantul a fost subiectul unor autorizații de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor emise de judecătorii din cadrul Tribunalului Satu Mare, în perioadele: 15.02.2011 - 16.03.2011, 17.03.20211 - 15.04.20211, 18.03.2011 - 15.04.2011 și 20.04.2011 - 19.05.2011, în cauză nefiind întocmite procese-verbale în care să fi fost redate convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate.

Cu privire la reclamant și la alți suspecți a fost dispusă în mod definitiv clasarea urmăririi penale, ca urmare a inexistenței unor probe certe, de natură a răsturna prezumția de nevinovăție.

Prima instanță a reținut că reclamantul a fost interceptat în decursul lunilor martie- mai 2011, moment la care nu deținea nicio calitate în procesul penal, fiind informat cu privire la măsura interceptărilor abia ulterior clasării dispuse în luna ianuarie 2020, la aproape 10 ani de zile de la momentul la care convorbirile și comunicările personale au fost interceptate și înregistrate.

În aceste circumstanţe, cunoscând măsura interceptării abia ulterior clasării cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a avut la îndemână niciun remediu pentru a contesta legalitatea măsurii în intervalul de timp în care dosarul penal se afla pe rol.

Nu poate trece neobservat că, anterior Deciziei nr. 244/2017 a Curții Constituționale, interpretarea unitară a legii era aceea că o contestare efectivă a legalității măsurii era posibilă exclusiv pentru persoana inculpatului (pct. 38, 41). Astfel, Curtea a reținut că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 C. proc. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

Deși Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea prevederilor art. 145 C. proc. pen., legiuitorul nu a intervenit în mod activ prin legiferarea unei căi de atac efective, aflate la îndemâna celor ce au fost interceptați în calitate de martori ori suspecți în procesual penal.

Raportându-se la jurisprudența Curții Constituționale (deciziile nr. 51/2016, nr. 26/2019), la prevederile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în temeiul unei aplicări prin analogie a Deciziei nr. 136/2021 a instanței constituționale, tribunalul a reținut o încălcare a dreptului la viață privată a reclamantului prin măsuri (interceptarea prin intermediul Serviciului Român de Informații) judecate ulterior a fi neconstituționale, fiind astfel reținută incidența răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, prin decizia recurată, Curtea de Apel Cluj a reținut incidența art. II și III din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, prin raportare la care a reținut, pe de-o parte, că doar prejudiciul cauzat printr-o interceptare nelegală este susceptibil de reparație, iar pe de altă parte, că în speță nu este îndeplinită condiția obţinerii în prealabil a unui document emis de instanţa penală privind constatarea caracterului nelegal al interceptărilor efectuate, pentru a se permite examinarea dreptului la despăgubiri. Ca atare, s-a apreciat ca fiind inadmisibilă solicitarea de acordare a despăgubirilor pentru efectuarea pretins nelegală a interceptărilor efectuate, raportându-se în acest sens la aplicabilitatea imediată a legii de procedură penală noi, precum și la considerentele Deciziei nr. 11/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În analiza criticilor formulate de recurent împotriva acestor statuări, Înalta Curte constată că măsura interceptării convorbirilor recurentului-reclamant a avut loc în cursul anului 2011, în etapa actelor premergătoare recunoscută illo tempore de vechea reglementare procesual penală (care corespunde, sub unele aspecte funcţionale, actualei urmăriri penale in rem reglementate de Codul de procedură penală în vigoare, care însă a integrat în mod just această etapă în cadrul de ansamblu al urmăririi penale).

Nu s-a demonstrat în concret că actele de interceptare contraveneau legislației în vigoare la data efectuării interceptărilor (art. 92 ind. 1 și urm. fostul C. proc. pen.), analiza instanței de apel pornind în mod judicios de la premisa că aceste acte au avut caracter legal, în lipsa unor constatări în sens contrar ale organelor judiciare penale. De aceea, susţinerile contrare ale recurentului-reclamant, care invocă pretinsul caracter nelegal al măsurilor de interceptare, sunt lipsite de temei şi nu pot fi reţinute.

Prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituțională a statuat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., care privesc punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, este neconstituţională ca urmare a caracterului imprecis al acestei sintagme și al nedefinirii prin legislație a organelor competente să efectueze aceste măsuri de supraveghere tehnică, respectiv să le aducă la îndeplinire.

Prin Decizia nr. 244/2017, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 C. proc. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

Prin decizia nr. 26/2019, Curtea Constituțională a constatat un conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a unor protocoale de colaborare succesive, care permiteau punerea în executare de către SRI a mandatelor de supraveghere tehnică emise în condițiile art. 91 ind. 2 C. proc. pen. anterior (reglementare care interesează în cauza de față).

Trebuie observat că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Efectul obligatoriu erga omnes și numai pentru viitor al deciziilor Curții Constituționale are, pe de-o parte, ca efect scoaterea pentru viitor din fondul activ al legislației al normelor juridice cu putere de lege declarate neconstituționale, respectiv încetarea pentru viitor al conduitei contrare Constituției a puterilor constituite în stat (în ipoteza conflictului constituţional), iar pe de altă parte, evitarea reevaluării retroactive a tuturor actelor, faptelor și raporturilor juridice guvernate de legea veche, soluție care ar da naștere la o insecuritate juridică accentuată și pe care legiuitorul constituant a repudiat-o în mod expres, limitând efectele deciziilor Curții Constituționale numai pentru viitor.

Din această perspectivă, nu se poate reține caracterul ilicit al unor măsuri de interceptare dispuse în condițiile legii de către organele judiciare penale și aduse la îndeplinire, din punct de vedere tehnic, de către Serviciul Român de Informații (potrivit cadrului legislativ și organizatoric existent la acea dată) prin raportare la deciziile amintite ale Curții Constituționale, care au fost pronunțate, respectiv publicate în Monitorul Oficial al României la date mult ulterioare faptelor cu privire la care se afirmă de către recurent că ar fi avut caracter ilicit.

Potrivit art. 1 C. civ. din 1864, în vigoare la data interceptărilor, legea dispune numai pentru viitor. Ea nu are putere retroactivă. De asemenea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Rezultă cu caracter de principiu că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse sub imperiul legii vechi rămân supuse în întregime acestei legi, care îi guvernează efectele, iar nu unei legi viitoare. Această soluție cu caracter de principiu este de altfel confirmată de art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, potrivit cu care actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

De asemenea, potrivit art. 103 din aceeaşi lege, obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.

Cu valoare de principiu, art. 6 Noul C. civ. prevede că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă (alin. (1)). Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor (alin. (2)).

Coroborând aceste dispoziţii legale de drept comun cu dispoziţiile art. 15 alin. (2), respectiv ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, rezultă că nu se poate accepta teza recurentului, care tinde la a caracteriza drept ilicite actele de interceptare efectuate în anul 2011 pe temeiul unor decizii ale Curţii Constituţionale mult ulterioare şi care nu pot retroactiva.

Situaţia de faţă trebuie distinsă de aceea în care ar fi un proces penal în curs în care s-ar tinde la valorificarea, în prezent, a respectivelor interceptări ca mijloace de probă, situaţie care ar trebui rezolvată în acord cu jurisprudenţa relevantă a instanţelor penale, care nu este necesar a fi discutată prin prezenta hotărâre.

Dimpotrivă, în măsura în care se cere plata de despăgubiri pentru un act sau fapt juridic legal prin raportare la legea care îl guvernează conform celor arătate (şi care este legea în vigoare la data săvârşirii sale, tempus regit actum), nu este posibilă caracterizarea acestuia ca fiind nelegal în temeiul unor decizii ulterioare ale Curţii Constituţionale, care nu pot retroactiva cu privire la situaţiile juridice trecute, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie fiind ferme în această privinţă.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului, potrivit cărora, aplicând prin extensie raţionamentul cuprins în Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, prin raportare la soluţia de clasare, actele de interceptare ar trebui apreciate ca reprezentând o ingerinţă nejustificată în dreptul la viaţă privată al recurentului.

Pe de-o parte, şi în privinţa acestei critici sunt incidente toate argumentele expuse în cele ce preced, cu privire la imposibilitatea aplicării retroactive a unor decizii ulterioare ale instanţei constituţionale unor fapte juridice definitiv consumate, argumente care nu vor mai fi reluate.

Pe de altă parte însă, Curtea reţine, în plus, că această extrapolare a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale nu poate fi primită, din această perspectivă fiind nelegale şi statuările corespunzătoare ale tribunalului, în primă instanţă.

Se observă că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că: „soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.”

În consecinţă, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. s-au aplicat doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., sau achitare.

În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate, nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 par.5 din Convenție (par. 31 și 47 din decizia nr.136/2021).

Prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit însă nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată.

Decizia Curţii Constituţionale are în vedere, în mod particular şi exclusiv, măsura arestării preventive dispuse în mod legal, dar care s-a dovedit nedreaptă din perspectiva soluţiei subsecvente de clasare ori, după caz, de achitare a inculpatului cu privire la care s-a dispus anterior arestarea preventivă.

Considerentele instanţei de contencios constituţional (în particular pct. 44 – 55 din decizie) relevă univoc că acestea au în vedere în mod exclusiv măsura arestării preventive, iar nu alte măsuri preventive ori alte ingerinţe în sfera privată a persoanei supuse anchetei, în privinţa cărora rămâne pe deplin aplicabilă regula că numai o măsură nelegală, constatată ca atare, dă naştere răspunderii civile delictuale. Această concluzie se impune şi având în vedere că motivarea deciziei are putere obligatorie în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în cuprinsul acestuia, nefiind posibilă extrapolarea acestei jurisprudenţe cu privire la alte situaţii, cu privire la care Curtea Constituţională nu s-a pronunţat. De altfel, dacă ar proceda în acest mod, instanţa s-ar substitui Curţii Constituţionale, anticipând o ipotetică jurisprudenţă viitoare a acesteia, ceea ce nu poate fi admis.

De asemenea, ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzaţiei în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.”

La rândul său, instanţa supremă s-a raportat în mod exclusiv la consecinţele Deciziei nr. 136/2021 asupra interpretării şi aplicării art. 539 C. proc. pen., nimic din jurisprudenţa obligatorie nefiind de natură a sugera ori a impune extrapolarea dreptului la reparaţie şi cu privire la procedee probatorii de natura interceptărilor, în situaţia în care ulterior procesul penal a luat sfârşit printr-o soluţie de clasare ori, după caz, de achitare.

4. O altă critică privește caracterul nelegal al soluției întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 201/2023, având în vedere că această lege a fost adoptată după închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe, precum și caracterul retroactiv al aplicării respectivei legi unor fapte trecute.

În cauza de față, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 7.07.2022, dezbaterile au avut loc la 15.06.2023, iar sentința Tribunalului Cluj a fost pronunțată la data de 7.07.2023.

Aplicarea unei legi noi, chiar ulterioare hotărârii primei instanțe este în principiu posibilă în apel, având în vedere că apelul este devolutiv, fiind de natură a deschide accesul la o nouă instanță de fond, care judecă pricina sub toate aspectele care fac obiectul învestirii, de fapt ori de drept (art. 476 alin. (1) C. proc. civ.).

Într-o manieră limitată, este permisă evoluția materiei litigioase în fața instanței de apel, prin explicitarea pretențiilor și apărărilor formulate la prima instanță, formularea de motive, mijloace de apărare și probe noi, neadministrate în fața primei instanțe, pretinderea dobânzilor, ratelor și veniturilor ajunse la scadență după pronunțarea hotărârii de primă instanță (art. 478 alin. (2), (4) și (5) C. proc. civ.). Or, din punct de vedere funcțional, aplicarea unei legi noi în apel constituie un motiv de ordine publică, respectiv o posibilă apărare nouă a părților interesate. Ca urmare, nu este nelegală luarea în considerare de către instanța de apel a legii noi survenite sentinței apelate, în condițiile în care această chestiune a făcut obiectul dezbaterii în apel (iar în recurs nu s-a invocat contrariul în această privință).

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat însă că intervenirea unei legi noi, de natură a afecta substanța raportului juridic dintre stat și un particular, în avantajul primului și în detrimentul celui din urmă, poate constitui, după împrejurări, o încălcare a exigențelor dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

Spre deosebire de astfel de cauze (e.g., Rafineriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea CEDO din 9.12.1994), în prezenta cauză Statul Român nu a adoptat o lege nouă cu intenția de a influența soarta prezentei cauze și nici nu a modificat o situație legală preexistentă în detrimentul unor reclamanți aflați într-o situație similară cu cea a reclamantului. Astfel cum se va arăta în cele ce urmează, legea nouă nu face altceva decât să recunoască un principiu legal preexistent, anume că numai eventualele măsuri procesuale dispuse în mod nelegal pot constitui, în drept, fapte ilicite care dau loc răspunderii civile delictuale, în condițiile cumulativ prevăzute de lege. Așadar, în cauză lipsesc elementele obiective și subiective care ar putea determina concluzia că aplicarea acestei legi noi în apel ar constitui o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea , precum și pentru modificarea altor acte normative, publicată în M.Of. al României nr. 618/6.07.2023 și intrată în vigoare la 8.07.2023, a fost introdus în cuprinsul C. proc. pen. art. 145 ind. 1 referitor la plângerea împotriva măsurilor de supraveghere tehnică. Prin acest text de lege, s-a dat în competența judecătorului de cameră preliminară soluționarea plângerii formulate de orice persoană cu privire la care s-a dispus ori confirmat o măsură de supraveghere tehnică şi care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum şi inculpatul faţă de care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală sau clasarea prin care se contest legalitatea măsurii de supraveghere tehnică, precum şi a modului de punere în executare a acesteia, în raport de dispoziţiile art. 149 şi art. 140 - 144, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror alte mijloace de probă.

Potrivit art. 539 ind. 1 C. proc. pen., introdus prin aceeași lege, (dreptul la repararea pagubei în cazul măsurilor de supraveghere tehnică ori al activităților specifice culegerii de informații dispuse în mod nelegal),

(1) Persoana față de care s-a dispus, confirmat, prelungit ori s-a pus în executare în mod nelegal o măsură de supraveghere tehnică are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul produs prin această măsură. De acest drept beneficiază, în aceleași condiții, și persoana față de care s-a autorizat ori pus în executare o activitate specifică culegerii de informații care presupune restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului.

(2) Caracterul nelegal al măsurii de supraveghere tehnică se stabilește prin încheierea prevăzută la art. 145 ind. 1 alin. (8) lit. b) sau, după caz, prin încheierea definitivă a judecătorului de cameră preliminară pronunțată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 sau al art. 345 alin. (2).

(3) Caracterul nelegal al activității specifice culegerii de informații se stabilește prin încheierea definitivă pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura prevăzută la art. 139 ind. 1 sau, după caz, la art. 139 ind. 2.

Aceste dispoziții legale reflectă viziunea legiuitorului, de a permite o acțiune în repararea pagubei doar în cazul în care organele judiciare penale competente au constatat caracterul nelegal al măsurii de supraveghere tehnică, în cadrul procedurilor prevăzute de lege.

În contextul celor ce preced, referirea instanţei de apel la decizia nr. 11/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu poate fi socotită eronată, fiind vorba doar despre o trimitere argumentată la un raţionament similar, uzitat în contextul unei reglementări asemănătoare (la acea dată) din materia măsurilor preventive privative de libertate.

Prevederile art. II și III din această lege au caracterul unor norme de drept tranzitoriu, din care rezultă că, în viziunea legiuitorului, remediile specifice instituite de legea nouă privesc doar măsurile de supraveghere tehnică care se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a , ori au fost dispuse și puse în executare între această dată și data intrării în vigoare a respectivei legi (art. II alin. (1) din L. nr. 201/2023).

De asemenea, legea reglementează distinct ipoteza în care începând cu data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a , s-au pus în executare măsuri de supraveghere tehnică, constatate ca nelegale prin hotărâri judecătorești rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii (art. III alin. (1)), situație în care se instituie un termen special de exercitare a acțiunii la care se referă art. 539 ind. 1 C. proc. pen., respectiv de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, deciziile Curții Constituționale referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică puse în operă prin intermediul serviciilor de informații nu pot retroactiva, ci pot produce efecte doar pentru viitor. Această exigență rezultată din textele constituționale și legale referitoare la aplicarea legii în timp este confirmată de normele de drept tranzitoriu cuprinse în art. II și III din Legea nr. 201/2023, care au în vedere doar situațiile deja arătate, iar nu situația unor măsuri de supraveghere care au luat sfârșit înainte de data de referință (6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a ).

Ca urmare, înțelesul legii noi nu constă în aplicarea sa retroactivă faptelor vechi, ci tocmai lipsa retroactivității, faptele (măsurile de supraveghere tehnică) vechi fiind în întregime supuse legii vechi. Rezultă că referirile instanței de apel la dispozițiile art. 13 C. proc. pen. nu pot determina casarea hotărârii, raționamentul cuprins în decizia recurată fiind legal independent de această chestiune.

Or, așa cum s-a arătat, în cauză nu s-a invocat și cu atât mai puțin demonstrat că nu ar fi fost respectate prevederile art. 91 ind. 1 și urm. C. proc. pen. anterior, nefiind așadar vorba despre o măsură de supraveghere tehnică nelegală. Prin urmare, în mod legal a fost respins acest capăt de cerere. În cauză este suficientă respectarea standardului enunțat de aceste prevederi legale, care au fost declarate în mod repetat ca fiind constituționale, nefiind relevant revirimentul jurisprudențial din anul 2017, care a avut loc în ambianța noii reglementări procesual-penale și care nu poate retroactiva.

În ceea ce privește chestiunea de a ști dacă soluția de inadmisibilitate reținută de instanța de apel este preferabilă din punctul de vedere al acurateței juridice față de soluția respingerii cererii, ca neîntemeiate, Înalta Curte se rezumă la a observa că recurentul nu a formulat o astfel de critică, criticile sale având ca finalitate admiterea respectivei cereri, iar nu (în sine) criticarea modalității de respingere. Așa fiind, nu este cazul a fi formulate aprecieri suplimentare în această privință.

5. Sub un alt aspect, în mod legal a statuat instanța de apel că simpla efectuare a urmăririi penale, chiar urmată de clasare, nu constituie o faptă ilicită care să dea loc răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte reține, în acord cu jurisprudența sa anterioară, că statul nu răspunde obiectiv pentru prejudiciile cauzate printr-o acțiune penală care, în urma exercitării sale, este găsită ca nefondată, pronunțând-se o soluție definitivă de achitare ori, după caz, de clasare.

Art. 1349 alin. (1) C. civ. prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Fapta ilicită este astfel, prin definiție, o conduită contrară dreptului obiectiv. Or, printre cauzele justificative recunoscute de lege se numără și exercițiul unui drept, după cum rezultă din art. 1.353 C. civ., potrivit căruia cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care a săvârşit fapta cu intenţia de a-l vătăma pe altul.

Desigur, exercitarea acțiunii penale este o prerogativă de putere publică și chiar o obligație, însă esențial este că ea constituie exercițiul unei conduite permise de lege și, ca atare, nu poate avea în sine caracter ilicit. Numai în cazul celor mai grave consecințe ale acțiunii penale nefondate – privarea de libertate a unei persoane inocente – dreptul în vigoare cunoaște o răspundere civilă cu caracter obiectiv. Din această perspectivă, este nefondată critica recurentului, care invocă nesocotirea Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, întrucât această decizie nu privește răspunderea pentru simpla exercitare a acțiunii penale urmate de achitare ori clasare, ci răspunderea pentru măsura preventivă privativă de libertate, arestarea preventivă. De altfel, rezultă din cele ce preced împrejurarea că această decizie este de strictă interpretare și aplicare, nefiind necesară reluarea argumentelor deja expuse în această privință.

Ipoteza în discuție este aceea a exercitării cu bună-credință a acțiunii penale. O exercitare cu rea-credință a acțiunii represive față de o persoană cu privire la care organele judiciare știu de la bun început că este nevinovată este desigur o gravă faptă ilicită, constituind de altfel și infracțiune; în cauza de față însă, recurentul-reclamant nu a invocate, iar instanțele de fond, care sunt suverane în privința stabilirii situației de fapt, nu au reținut o astfel de ipoteză, care nu are, prin urmare, a fi analizată.

Rezultă din cele ce preced caracterul nefondat al ansamblului criticilor referitoare la modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident.

6. Recurentul mai invocă un deficit de motivare al deciziei recurate, din perspectiva neinserării unor considerente care să se refere în mod distinct la apelul incident declarat de aceeași parte.

După cum s-a arătat în cadrul prezentei decizii, este deopotrivă necesar şi suficient este ca instanţa de apel să răspundă în esenţă, într-o manieră argumentată, motivelor de apel respective, oferind astfel o bază legală deciziei sale, precum şi un răspuns care să demonstreze că a „ascultat” în mod real susţinerile părţilor şi le-a analizat, primindu-le ori înlăturându-le motivat.

Se constată că apelul incident al reclamantului a privit, între altele, majorarea daunelor morale pentru faptele ilicite constând în urmărirea penală urmată de clasare, respectiv în interceptarea sa în mod nelegal.

În mod evident, analiza criticilor cu privire la cuantumul daunelor morale era subsecventă, din punct de vedere logic și juridic, analizei criticilor părților adverse, care priveau însăși lipsa caracterului ilicit al acestor fapte. Or, instanța de apel a reținut – în mod justificat, cum s-a arătat – că aceste critici sunt fondate, neputându-se reține răspunderea civilă delictuală pentru simpla urmărire urmată de clasare, respectiv pentru interceptări, al căror caracter legal nu a fost infirmat.

Chiar dacă motivarea este perfectibilă, Curtea de Apel a reținut cu suficientă claritate că petitele referitoare la acordarea daunelor morale pentru interceptare nelegală, respectiv pentru urmărire urmată de clasare sunt unul inadmisibil, iar celălalt nefondat, fiind expus distinct și argumentul lipsei unui prejudiciu moral distinct cauzat de urmărirea urmată de clasare, în argumentarea instanței de apel acest prejudiciu fiind cauzat de durata îndelungată a urmăririi penale, pentru care despăgubirile au fost menținute. Rigoarea redacțională ar fi impus inserarea unei fraze distincte și cu privire la apelul incident, trebuie însă observat că lipsa acesteia nu poate înlătura concluzia că argumentele reținute de instanța de apel în privința apelurilor principale determinau în mod necesar și nemijlocit și concluzia respingerii apelului incident. Nu este prin urmare incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nici din această perspectivă, întrucât nu suntem în prezența unei nemotivări esențiale, ci doar a unei omisiuni redacționale care nu este de natură a determina concluzia nerespectării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv a exigenţelor rezultate din art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Pentru toate argumentele expuse în cele ce preced, recursul declarat de reclamantul A împotriva încheierii de şedinţă din data de 4 aprilie 2024 şi a deciziei civile nr. 184/A din data de 30 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă este nefondat, urmând a fi respins ca atare (art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8, respectiv art. 496 alin. (1) C. proc. civ.).

II. Asupra recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj

1. O primă categorie de critici priveşte greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului Statul Român, în strânsă legătură cu acestea aflându-se şi motivul de recurs referitor la lipsa unei fapte ilicite proprii a statului.

Se constată că potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Textul de lege citat clarifică faptul că pentru a exista calitate procesuală activă ori pasivă, nu este necesar ca drepturile și obligațiile pretinse de reclamantă, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, să existe în realitate, întrucât o atare optică ar echivala problema calității procesuale cu însuși fondul cauzei. Rezultă însă chiar din cuprinsul art. 245 C. proc. civ. că excepțiile procesuale nu pun în discuție fondul cauzei, neputând fi confundate cu acesta. Totodată, art. 36 teza a II-a C. proc. civ. disociază problema calității procesuale de cea a existenței ori inexistenței drepturilor şi a obligaţiilor afirmate, aceasta din urmă fiind o chestiune de fond.

Ce se cere prin urmare pentru a exista calitate procesuală activă și pasivă este să existe o concordanță între subiectele din raportul juridic afirmat de reclamant, respectiv dedus judecății de acesta și calitățile formale de reclamant și de pârât, nefiind însă necesar ca raportul pretins să și existe în realitate, întrucât aceasta ar echivala, deja, cu rezolvarea fondului cauzei.

Calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât decurge din faptele ilicite pentru care se afirmă că este ținut a răspunde, respectiv din raportul juridic afirmat (dedus judecății), în vreme ce existența, în concret, din punct de vedere factual și juridic, a faptei ilicite imputabile apelantului, a prejudiciului, a vinovăției (dacă este cazul) și a legăturii de cauzalitate și prejudiciu reprezintă însuși fondul cauzei, care presupune tocmai stabilirea existenței ori inexistenței elementelor răspunderii civile.

În caz contrar, dacă analiza elementelor răspunderii ar fi translatată, contrar art. 36 și art. 245 C. proc. civ., în cadrul analizei excepției lipsei calității procesuale, nu se vede în ce ar mai consta fondul cauzei sau, în tot cazul, ar apărea dificultăți însemnate de delimitare între excepție și fond, ceea ce contravine sensului și scopului normelor procesuale evocate. Urmează așadar a se constata că criticile care tind la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive nu pot fi primite.

2. Recurentul Statul Român răspunde civil pentru nerespectarea dreptului fundamental al recurentului-reclamant la soluționarea cauzei penale îndreptate împotriva sa într-un termen rezonabil, drept recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

După cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și din jurisprudența națională, răspunderea statului pentru nerespectarea termenului rezonabil este o răspundere obiectivă, care nu presupune culpă. S-a reținut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului îndeosebi că statul nu se poate exonera de răspunderea ce-i incumbă pentru depășirea termenului rezonabil, invocând elemente precum supraaglomerarea organelor judiciare, repartizarea competențelor de soluționare a cauzelor, complexitatea procedurilor și altele asemenea.

Curtea Europeană a statuat pe drept cuvânt că, în realitate, toate aceste elemente relevă însăși organizarea deficitară a statului, și deci, într-un sens mai larg, chiar culpa acestuia, întrucât statul este liber ca prin măsurile luate să simplifice procedurile, să repartizeze în mod just competențele, să creeze premisele funcționării normale a organelor judiciare, inclusiv prin dotarea materială și umană corespunzătoare a parchetelor, a organelor de poliție judiciară și, nu în ultimul rând, a instanțelor judecătorești (a se vedea, e.g., cauza Dobbertin c. Franței). Cu alte cuvinte, depășirea semnificativă a duratei impuse de criteriile rezultate din art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului reprezintă prin ea însăși o faptă ilicită care dă naștere unei obligații de reparație a prejudiciului.

În acest sens, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat că în temeiul art. 6 și al art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statului îi incumbă o răspundere civilă delictuală cu caracter obiectiv pentru încălcarea exigențelor termenului rezonabil în desfășurarea procesului penal.

Ca urmare, nu pot fi primite criticile care privesc inexistenţa faptei ilicite proprii, de vreme ce singurul temei al răspunderii reţinut prin decizia recurată îl constituie durata excesivă a procesului penal, situaţie în care răspunderea are natură obiectivă şi incumbă Statului, conform celor ce preced.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la cuantumul daunelor morale apreciate de instanţa de apel. Rezultă cu caracter de principiu din jurisprudenţă că aprecierea cuantumului daunelor morale constituie o chestiune de fapt, cu un caracter pronunţat cazuistic, fiind în sine o chestiune lăsată la aprecierea motivată a instanţelor de fond, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca urmare, nu pot fi primite criticile care tind la cenzurarea cuantumului daunelor morale stabilite prin aprecierea motivată a instanţei de apel, instanţa de recurs nefiind în măsură să-şi substituie propria apreciere celei cuprinse în decizia recurată, şi aceasta chiar dacă ar aprecia, spre exemplu, că suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale ar fi una prea mare.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia, în cauza penală care a ocazionat formularea pretenţiilor deduse judecăţii, termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar fi fost respectat, neexistând aşadar fapta cauzatoare de prejudicii, Înalta Curte constată că aceasta este susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în măsura în care recurentul enunţă şi dezvoltă criteriile, respectiv standardele legale aplicabile în această materie şi argumentează în ce măsură instanţa de apel ar fi aplicat în mod eronat aceste criterii, rezultând o aplicare greşită a legii.

Cu toate că recurentul se raportează în mod pertinent la criteriile de apreciere rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului – între altele, complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi al părţilor, complexitatea probatoriului, precum şi a altor împrejurări de natură procedurală – cererea de recurs nu relevă o critică concretă prin raportare la modul în care aceste criterii au fost aplicate în cauză prin decizia recurată.

Simplul enunţ de ordin general potrivit căruia cauza a avut caracterul complex, urmare a numărului mare de inculpaţi, a duratei necesare administrării probelor şi de soluţionare a cererilor şi excepţiilor formulate pe parcursul procedurii nu este de natură a reprezenta o critică de nelegalitate veritabilă, întrucât nu combate în niciun fel motivele avute în vedere de instanţa de apel pentru a se reţine durata excesivă a procesului penal. În această privinţă, în cuprinsul deciziei recurate s-a avut în vedere că o durată de 10 ani a urmăririi penale are caracter excesiv, inclusiv prin raportare la gravitatea acuzaţiilor şi la prelungirea stării de incertitudine referitoare la situaţia inculpatului.

Or, recurentul nu a invocat şi cu atât mai puţin demonstrat în faţa instanţelor de fond că o durată care este, în mod obiectiv, foarte mare a fost necesară prin raportare la caracterul ritmic şi diligent al actelor de procedură efectuate în cauză de organele de urmărire penale, rezultând dimpotrivă perioade suficient de lungi de inactivitate pentru care Statul este ţinut a răspunde.

3. Nu pot fi primite nici criticile formulate, într-o manieră generală, cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în răspundere delictuală formulată împotriva Statului Român. După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, dar şi din cele ce preced, diferitele cereri formulate de recurentul-reclamant au un regim juridic distinct, care trebuie particularizat în raport de fiecare pretenţie în parte. Or, critica formulată în maniera generală enunţată de recurent nu combate argumentele reţinute prin decizia recurată, cu toate că obiectul recursului este reprezentat de decizia instanţei de apel. În particular, trebuie arătat că instanţa de apel a respins ca inadmisibile pretenţiile întemeiate pe caracterul pretins nelegal al interceptărilor, respectiv a neîntemeiate pretenţiile fundamentate pe simpla formulare a unei acuzaţii de natură penală. Din considerentele deciziei de faţă rezultă caracterul legal al acestor soluţii, prin care, de altfel, recurentul-pârât Statul Român a obţinut câştig de cauză, nefiind reţinută vreo faptă ilicită în sarcina sa. Ca urmare, acest motiv nu tinde la o un folos practic concret, fiind lipsit, prin generalitatea sa, de finalitate.

4. Nefondate sunt şi criticile referitoare la legalitatea acordării cheltuielilor de judecată, instanţele de fond statuând în mod legal posibilitatea recuperării acestora pe calea unei acţiuni civile separate, în vreme ce criticile cu privire la cuantumul cheltuielilor acordate privesc temeinicia hotărârii şi excedează prevederilor art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. IX din O.U.G. nr. 46/2009, acestea nu privesc cheltuielile de judecată făcute de suspectul (învinuitul) ori inculpatul în cadrul procesului penal finalizat cu o soluţie de clasare ori, după caz, de achitare, ci privesc suportarea cheltuielilor de judecată făcute de terţii care formulează acţiuni în răspundere în condiţiile textului menţionat, ipoteză străină pretenţiilor deduse judecăţii.

Pentru toate argumentele expuse în cele ce preced, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 184/A din data de 30 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă este nefondat, urmând a fi respins ca atare (art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, respectiv art. 496 alin. (1) C. proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva încheierii de şedinţă din data de 4 aprilie 2024 şi a deciziei civile nr. 184/A din data de 30 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 184/A din data de 30 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.