Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţiile dedusă judecăţii
Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalul București-Secția a IV-a civilă la 28 iulie 2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 1.105.261 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri nr. x/CC şi cea stabilită ulterior cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, în ceea ce priveşte imobilul compus din teren intravilan în suprafaţă de 1.000 mp şi construcţii demolate în suprafaţă de 123 mp, situat în Piteşti, Bd. (...), judeţul Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată/emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată/emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.
Odată cu întâmpinarea depusă la 12 noiembrie 2021, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A S.R.L., B, C, D, E, F, G, H.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin încheierea de şedinţă din 7 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în garanție, ca tardivă.
Prin sentinţa civilă nr. 604 din 21 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti- Secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a respins cererea principală, ca prescrisă.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.
Prin decizia civilă nr. 1489A din 21 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul şi a respins, ca neîntemeiată, cererea intimaţilor I, E, F, B, C, D, G şi H, având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
4. Recursurile exercitate în cauză
4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 1 martie 2024, reclamanţii au declarat recurs principal, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia este nemotivată faţă de reclamantul Ministerul Finanţelor, argumentele instanţei de apel vizând exclusiv pe reclamantul Statul Român.
Au mai invocat recurenţii-reclamanţi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sens în care au învederat că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea ei, este un termen rezonabil de 3 ani de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, în realitate aflându-se în imposibilitatea de a cunoaşte paguba mai devreme de data înregistrării, în evidenţele Ministerului Finanţelor, a adresei nr. 168/GB/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoştinţă diferenţa de valoare privind imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative.
4.2. Odată cu întâmpinarea depusă la 10 mai 2024, chemata în garanţie I a declarat recurs incident, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul obligării reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Recurenta-chemată în garanţie a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, atunci când a respins cererea privind cheltuielile de judecată efectuate în apel, a încălcat prevederile art. 453 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 1349 şi art. 1357 C. civ. În acest sens, a arătat că i-a fost comunicată cererea de apel şi a fost citată cu menţiunea de formula întâmpinare, context în care a angajat un avocat, care a depus întâmpinare, cheltuielile de judecată solicitate fiind în legătură cu soluţionarea apelului reclamanţilor, iar nu cu formularea cererii de intervenţie accesorie, ce a fost respinsă ca inadmisibilă.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
Recurenta-chemată în garanţie I a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia tardivităţii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul incident, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia nulităţii, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul principal, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este nemotivată faţă de reclamantul Ministerul Finanţelor, întrucât considerentele instanţei de apel se referă exclusiv la reclamantul Statul Român.
Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.
Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligaţia motivării hotărârii judecătoreşti, instituită prin dispoziţiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, precum şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 din Convenţie implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa” (Albina contra României).
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, în condiţiile în care a fost învestită cu o singură cerere de apel, formulată de către Ministerul Finanţelor, atât în nume propriu, cât şi în reprezentarea Statului Român, în cadrul căreia s-au invocat mai multe critici de apel, care au fost analizate punctual de către instanţa de apel.
Recurenţii-reclamanţi au invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, din moment ce s-au aflat în imposibilitatea de a cunoaşte paguba mai devreme de data înregistrării, în evidenţele Ministerului Finanţelor, a adresei nr. 168/GB/18.01.2021.
Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.
Contrar susţinerii recurenţilor-reclamanţi, nu se poate reţine că momentul la care trebuiau să fie cunoscute paguba şi cel care răspunde de ea este 19.01.2021, când a fost înregistrată, în evidenţele Ministerului Finanţelor, adresa nr. 168/GB/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă şi valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare.
Din moment ce, în cadrul litigiului de faţă, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”. Textul precitat instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). De asemenea, textul în discuţie nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa.
Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.
Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să promoveze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 („trebuia să”), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o.
Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv şi concret.
În cauză, recurenţii-reclamanţi au susţinut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. 168/GB/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă a adus la cunoştinţă împrejurarea că au fost constatate diferenţe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative.
Această susţinere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, neavând relevanţă, din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea adresei nr. 168/GB/18.01.2021.
Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 şi/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Stat, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară. Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înfiinţate chiar de către Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive şi nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administraţiei publice centrale sau o comisie interministerială. Dimpotrivă, Statul putea şi trebuia, prin organele sale de control, să ia măsurile legale pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. 168/GB/18.01.2021, de un alt organ al său.
Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligaţia de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de Stat, prin organele sale cu atribuţii în acest sens, din oficiu şi la intervale regulate și rezonabile, în acelaşi sens fiind și principiul expus în paragraful 53 al Deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019. În schimb, Statul a rămas în pasivitate până în iulie 2021, când a iniţiat prezentul litigiu, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes.
În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu prezintă relevanţă data înregistrării în evidenţe a adresei nr. 168/GB/18.01.2021, recurenţii-reclamanţi ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când s-a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.
Pentru considerentele expuse, constatând că ambele motive invocate de recurenţii-reclamanţi sunt neîntemeiate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal.
Examinând recursul incident, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
Recurenta-chemată în garanţie a susţinut că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 1349 şi art. 1357 C. civ., atunci când a respins cererea de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Chiar dacă recurenta-chemată în garanţie a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., se reţine că argumentele prezentate în memoriul de recurs se circumscriu doar motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a aplicat normele de drept procesual referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată”. Contrar susţinerilor recurentei-chemate în garanţie, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, această normă procesuală, reţinând că titularii cererilor de intervenţie accesorie nu pot pretinde obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, întrucât cererile de intervenţie au fost respinse ca inadmisibile, prin încheierea din 7 noiembrie 2023.
Referitor la susţinerea recurentei-chemate în garanţie că, în realitate, cheltuielile de judecată solicitate sunt în legătură cu soluţionarea apelului, iar nu cu formularea cererii de intervenţie accesorie, nici aceasta nu poate fi primită.
Aceasta, întrucât între reclamantul din cererea principală şi partea chemată în garanţie de către pârâtă nu există un raport juridic direct, care să fundamenteze obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de chematul în garanţie. Deşi cererea de chemare în garanţie nu are un caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea de chemare în judecată, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice unei cereri de chemare în judecată, printre care se numără şi aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri şi persoana chemată în garanţie.
Pe de altă parte, se constată că pârâta nu a declarat apel, iar reclamanţii nu au formulat critici de apel care să vizeze soluția pronunțată de prima instanţă asupra cererii de chemare în garanţie, astfel că între reclamanţi și chemata în garanţie nu există un raport juridic procesual direct, care să permită aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ. Astfel, prin încheierea din 7 februarie 2022, prima instanţă a respins cererea de chemare în garanţie ca tardivă, soluţie ce nu a fost atacată, raporturile procesuale din apel desfăşurându-se între reclamanţii Statul Român şi Ministerul Finanţelor, în calitate de apelanţi, şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în calitate de intimată. Acesta a fost şi motivul pentru care chemaţii în garanţie au formulat cerere de intervenţie accesorie în apel, care a fost respinsă ca inadmisibilă.
Prin urmare, între reclamanţi şi chemata în garanţie I nu există un raport juridic procesual direct în apel, care să justifice obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către aceasta în apel.
Constatând că motivul de casare invocat de recurenta-chemată în garanţie nu este întemeiat, Înalta Curte va respinge şi recursul incident, ca nefondat.
Faţă de aceste considerente, având în vedere că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul principal şi recursul incident, soluţie în raport cu care nu poate fi admisă cererea accesorie privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de către recurenta-chemată în garanţie I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de către reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi recursul incident declarat de chemata în garanţie I împotriva deciziei civile nr. 1489A din 21 noiembrie 2023, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.