Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă la 9 noiembrie 2021, reclamanţii A şi B au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, anularea, în parte, a deciziei de compensare nr. 42097/4.10.2021, respectiv în privința art. 2 din această decizie, precum şi constatarea faptului că sunt persoane îndreptățite a primi măsuri compensatorii.
Prin sentinţa civilă nr. 328 din 20 martie 2023, Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii.
Prin decizia civilă nr. 237A din 28 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.
Împotriva acestei decizii, la 13 mai 2024, reclamanţii au declarat recurs.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii, asupra căreia Înalta Curte a rămas în pronunţare.
2. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Având a soluţiona, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va admite şi va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Obiectul litigiului îl constituie decizia de compensare nr. 42097/4.10.2021, prin care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a dispus validarea parțială a dispoziției de primar nr. 9804/2008, pentru terenul în suprafață de 215,97 mp, a acordat reclamanților A și B măsuri compensatorii prin echivalent, în cuantum de 476.460 puncte, şi a invalidat dispoziția pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Conform prevederilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România: „(1) Deciziile emise cu respectarea art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (...) (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.”
În aplicarea acestor dispoziţii legale, se constată că sentinţa civilă nr. 328 din 20 martie 2023, prin care Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, contestaţia judiciară formulată împotriva deciziei de compensare nr. 42097/4.10.2021, este supusă numai apelului, nu şi recursului.
Prin urmare, singura cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă în soluţionarea unei cereri formulate în temeiul art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 este apelul, decizia instanţei de apel fiind definitivă. Contrar susţinerii apărătorului recurenţilor-reclamanţi, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ci cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora „nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”.
Mai este de menţionat că art. 457 alin. (1) C. proc. civ., reglementând principiul legalității căilor de atac, prevede că „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”, context în care recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legiuitor ar constitui o încălcare a principiului legalității și a principiului egalității în fața legii. Liberul acces la justiţie nu impune accesul la toate căile de atac prevăzute pentru diferite cauze, dacă, pentru anumite tipuri de litigii, legea nu le prevede, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că prevederile art. 6 din Convenţie nu limitează dreptul statelor de a exclude anumite litigii de la posibilitatea de a fi atacate cu recurs, întrucât această limitare are ca obiect buna administrare a justiţiei şi evitarea aglomerării instanţelor de recurs (cauza Roseiro Bento împotriva Portugaliei).
Faţă de aceste considerente, în baza art. 483 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, şi va respinge, ca inadmisibil, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată prin întâmpinare.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii A şi B împotriva deciziei civile nr. 237A din 28 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.