Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin acţiunea înregistrată la data de 09.08.2021 pe rolul Tribunalului Călăraşi – Secţia civilă sub nr. x/116/2021, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brașov, pentru Statul Român prin ANAF, în baza mandatului acordat în calitate de reclamant, în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (2) C. proc. pen. şi în temeiul prevederilor art. 1381 C. civ. raportat la art. 1385 şi art. 1386 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul A, în calitate de reprezentant legal al S.C. B S.R.L., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
i) să se constate existenţa prejudiciului în cuantum de 4.050.955 lei, prejudiciu cauzat de A pentru care s-a dispus, în dosarul penal nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți prin Ordonanţa din 12.05.2020, clasarea cauzei cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005;
2) obligarea pârâtului la plata prejudiciului în cuantum de 4.050.955 lei, reprezentând obligaţii fiscale la care se vor adăuga inclusiv majorări de întârziere şi penalităţi de la data săvârşirii faptei până la achitarea integrală a prejudiciului.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 500/08.06.2023, pronunţată în dosarul nr. x/116/2021, Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A. A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 1680A din 13 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelul reclamantei, ca nefondat.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta arată, în esenţă, că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că prin Ordonanţa nr. 09.07.2020, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/P/2015 (f. 90 - 96 voi. I dosar fond), s-a menţinut soluţia din ordonanţa din data de 12.05.2020 prin care s-a dispus clasarea cauzei faţă de pârât şi s-a reţinut că în mod corect s-a apreciat că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor sub aspectul laturii subiective, având în vedere că utilizarea de către furnizor a unor facturi care purtau menţiuni false nu au afectat existenţa raportului comercial, în sens de negotium şi nu transformă operaţiunea comercială într-una inexistentă ori nereală.
Astfel, s-a dovedit că operaţiunile de achiziţionare de produse au fost efectuate la preţurile şi în cantitatea stipulată în documentele contabile, operaţiunile având corespondent în realitate.
S-a mai reţinut, de asemenea, că expertiza contabilă şi celelalte probe administrate în cursul urmării penale nu au susţinut constatările echipei de inspecţie fiscală a AJPF Braşov şi aserţiunile Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală — Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.
Soluţia a fost menţinută de Tribunalul Mehedinţi — Secţia penală prin încheierea nr. 7 din 22.02.2021 (f. 71 - 89 vol. I dosar fond).
De asemenea, instanţa de apel invocă Decizia nr. 17/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 C. proc. pen. stabileşte: În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.”
Astfel, observând dezlegările obligatorii ale Înaltei Curţi, precum şi natura prejudiciului pretins, prejudiciu ce izvorăşte din nesocotirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului, instanţa de apel a interpretat în mod eronat faptul că AJFP Braşov nu poate solicita repararea pagubei în temeiul răspunderii civile delictuale, ca drept comun, ci doar în condiţiile legii fiscale.
Instanţa de apel concluzionează în mod nelegal faptul că orice atragere a răspunderii intimatului-pârât pentru faptele sale săvârşite în calitatea de administrator al unei societăţi prin care s-ar fi creat un prejudiciu bugetului de stat nu se poate întemeia decât pe prevederile Codului de procedură fiscală, deoarece obligaţiile în cauză intră în conţinutul unui raport juridic fiscal.
De asemenea, instanţa de apel învederează AJFP Braşov că debitorul obligaţiilor fiscale este societatea, aceasta având personalitate juridică şi se constituie, deci, într-o entitate distinctă de persoanele fizice sau juridice care o compun. Totodată, concluzionează că administratorul nu este decât reprezentantul legal al societăţii şi, printr-o ficţiune a legii, faptele sale reprezintă chiar faptele societăţii pe care o administrează.
Ca atare, instanţa de apel concluzionează că prima persoană care ar trebui să răspundă pentru încălcarea obligaţiilor fiscale este societatea debitoare însăşi. Cu toate acestea, art. 25 C. proc. fisc. instituie posibilitatea atragerii răspunderii solidare ale unor terţi cu debitorul creanţelor fiscale.
În acest sens, instanţa de apel invocă faptul că potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc., „pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta (...) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.”
În ceea ce priveşte răspunderea fiscala invocată, AJFP Braşov are obligaţia de a face demersurile legale şi de a recupera prejudiciul adus bugetului de stat fără a se limita doar la răspunderea fiscală prevăzută de art. 25 C. proc. fisc., aşa cum în mod nelegal şi netemeinic instanţa de apel consideră că aceasta este singura cale prin care recurenta îşi poate valorifica dreptul de acţiune.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel reţine că nu poate fi angajată răspunderea delictuală a intimatului-pârât pentru nesocotirea obligaţiilor fiscale ce îi reveneau persoanei juridice pe care acesta o administra.
În cauză nu este vorba numai de simpla nesocotire a obligaţiilor fiscale, ci este vorba de faptele săvârşite de către intimat care au dus la generarea acestor obligaţii.
Menţionează că fapta ilicită ce trebuie reţinută în sarcina acestuia este aceea că indiferent de faptul că pârâtul, în calitate de administrator, a încălcat din culpă (neglijenţă) sau cu intenţie normele de drept care îi impuneau ţinerea corectă a contabilităţii şi gestionarea cu atenţie a patrimoniului şi activităţii, acesta se face vinovat de încălcarea legii.
Aceasta nu este o afirmaţie generică, aşa cum arată în mod nefondat instanţa de fond, deoarece a fost explicitată în concret, iar aceste aspecte rezultă şi din probele din dosarul penal, constând în înscrisurile pe care AJFP Braşov le-a ataşat la dosar.
Recurenta mai arată că fapta ilicită constă în înregistrarea nelegală în contabilitatea firmei a mai multor facturi în valoare de 5.284.737 lei, reprezentând achiziţii de mărfuri (deşeuri feroase) de la S.C. C S.R.L. Filiaşi, S.C. D S.R.L. Tileagd şi S.C. E S.R.L. Drobeta Turnu Severin.
Susţine faptul că din actele întocmite de organele fiscale în urma controlului fiscal efectuat anterior sesizării organelor penale, rezultă clar că au fost aduse prejudicii bugetului de stat prin neplata obligaţiilor fiscale, fiind eludată obligaţia de plata prin înregistrarea în contabilitate a unor facturi fără bază factuală, pentru care nu au fost livrate mărfuri.
Prin urmare, recurenta a adus probe concludente care nu au fost luate în considerare de către instanţa de fond, astfel că în cauză a fost probată săvârşirea faptei ilicite, întinderea prejudiciului, precum şi existenta legăturii de cauzalitate între înregistrarea facturilor în contabilitate de către parat şi valoarea prejudiciului în cuantum de 5.284.737 lei.
În continuare, dezvoltă argumente pe fondul cauzei, legate de faptele şi actele din dosarul penal, concluzionând, prin raportare la instituţia răspunderii civile delictuale de drept comun, că a probat ca fiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului, existenţa faptei ilicite, existenţa prejudiciului, existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi existenţa vinovăției pârâtului în producerea prejudiciului.
5. Apărările formulate de părţi
Intimatul-pârât A a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a cerut înlăturarea apărărilor părţii adverse şi admiterea recursului.
La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului şi a rămas în pronunţare asupra fondului recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prin promovarea prezentului demers judiciar, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în temeiul art. 1357, art. 1381 – 1382 şi art. 1349 C. civ., invocând drept faptă ilicită împrejurarea că pârâtul, în calitate de administrator al societăţii S.C. B S.R.L., în perioada 2012-2014, a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţii S.C. B S.R.L. a mai multor facturi fictive în valoare de 5.284.737 lei, reprezentând achiziţii de mărfuri (deşeuri feroase), care în fapt nu s-ar fi livrat, de la S.C. C S.R.L. Filiaşi, S.C. D S.R.L. Tileagd şi S.C. E S.R.L. Drobeta Turnu Severin.
Faptele imputate pârâtului au format obiectul procesului penal, în dosarul penal nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți prin Ordonanţa din 12.05.2020, dispunându-se clasarea cauzei cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru pârâtul A.
Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând că în ceea ce priveşte prejudiciul, acesta a fost stabilit prin actele administrativ-fiscale ce au fost avute în vedere şi de organele penale, în sarcina societăţii şi nu a pârâtului, iar cum reclamanta nu a probat săvârşirea faptei ilicite, întinderea acestuia nu are relevanţă, neputându-se stabili pe cale de consecinţă nici vinovăţia pârâtului şi nici existenţa vreunei legături de cauzalitate între înregistrarea facturilor în contabilitate de către pârât şi valoarea prejudiciului în cuantum de 5.284.737 lei.
Motivând soluţia de respingere a apelului, instanţa a reţinut că răspunderea revine persoanei juridice având calitatea de angajator, nefiind reglementată o răspundere civilă delictuală, personală şi distinctă a administratorului societății pentru neîndeplinirea acestor obligații.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că orice atragere a răspunderii intimatului-pârât pentru faptele sale săvârșite în calitatea de administrator al unei societăți prin care s-ar fi creat un prejudiciu bugetului de stat nu se poate întemeia decât pe prevederile Codului de procedură fiscală, deoarece obligațiile în cauză intră în conținutul unui raport juridic fiscal.
Instanţa de apel a considerat că „debitorul obligațiilor fiscale este societatea, aceasta având personalitate juridică și se constituie, deci, într-o entitate distinctă de persoanele fizice sau juridice care o compun. Administratorul nu este decât reprezentantul legal al societății și, printr-o ficțiune a legii, faptele sale reprezintă chiar faptele societății pe care o administrează.
Ca atare, prima persoană care ar trebui să răspundă pentru încălcarea obligațiilor fiscale este societatea debitoare însăși. Cu toate acestea, art. 25 C. proc. fisc. instituie posibilitatea atragerii răspunderii solidare ale unor terți cu debitorul creanțelor fiscale.
Or, apelanta-reclamantă nu și-a întemeiat acțiune pe aceste dispoziții legale, dispoziții care impun îndeplinirea mai multor condiții pentru atragerea răspunderii administratorului pentru obligațiile fiscale ale societății, iar instanța nu este în măsură să facă aplicarea acestora, întrucât ar însemna să modifice chiar cauza cererii de chemare în judecată, între răspunderea din dreptul comun și răspunderea solidară fiscală existând diferențe majore de regim juridic, dintre care cea mai evidentă este că răspunderea delictuală poate fi atrasă pentru cea mai ușoară culpă, în timp ce răspunderea solidară fiscală nu poate fi antamată decât pentru rea-credință.”
În atare condiţii, rezultă că, deşi cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, iar apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, instanţa de apel nu a analizat în ce măsură, în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, ci a expus argumente care vizează admisibilitatea căii procedurale alese de reclamant. Astfel, instanţa de apel a considerat că răspunderea pârâtului nu poate fi angajată în cadrul acţiunii întemeiate pe această instituţie juridică, ci pe căile reglementate prin dispoziţiile speciale indicate în cuprinsul deciziei din apel.
Aceste argumente nu se circumscriu însă unei soluţionări pe fond a acţiunii. Respingerea acţiunii cu argumentul că partea avea la dispoziţie un alt mijloc procesual pentru realizarea dreptului invocat relevă că, în realitate, în apel, acţiunea reclamantei, întemeiată pe normele de drept comun material şi procedural, a fost considerată ca fiind inadmisibilă.
În această situaţie, motivele de recurs prin care se critică această soluţie, deşi au fost încadrate de recurenta-reclamantă în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., trebuie analizate prin prisma pct. 5 al aceluiaşi articol. Astfel, deşi se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept material şi nemotivarea hotărârii, instanţa de apel nu a aplicat normele de drept material care au format temeiul juridic al acţiunii, considerând că răspunderea pârâtului putea fi angajată în cadrul procedurilor prevăzute de Codul de procedură fiscală sau prin decizie emisă de organul fiscal. În consecinţă, motivele concrete de recurs prin care se critică o astfel de soluţie se referă la calea procesuală aleasă pentru realizarea dreptului pretins, punând astfel în discuţie o problemă de aplicare a unor norme de procedură.
Admisibilitatea unei acţiuni civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, introdusă ca urmare a faptului că instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, rezultă din dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. Potrivit acestora, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Statuând că partea interesată se poate adresa instanţei civile pentru soluţionarea acţiunii civile rămase nesoluţionate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicţia civilă de drept comun, guvernată de normele Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.
Concluzia se impune în considerarea obiectului acţiunii civile din procesul penal care, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.
Aşa fiind, în acest caz, instanţa civilă este învestită cu judecata unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, particularitatea raportului juridic obligațional fiind determinată de împrejurarea că fapta ilicită se verifică în fapta care a făcut obiectul acţiunii penale în procesul penal în care partea pârâtă a avut calitatea de parte inculpată.
Dacă fapta ilicită a fost sancţionată ca infracţiune printr-o lege penală specială, în considerarea nerespectării unor obligaţii care în plan civil sunt reglementate, de asemenea, printr-o lege specială (întrucât reprezintă latura pasivă a conţinutului unui raport juridic reglementat prin norme de drept speciale), atât instanţa penală care judecă acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, cât şi instanţa civilă, de drept comun, care judecă acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de instanţa penală, au a aplica şi regulile de fond prevăzute de normele de drept material statuate prin legea specială, în măsura în care acestea prezintă relevanţă în verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale de instanţa penală şi, după caz, de instanţa civilă, nu schimbă însă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina inculpatului din procesul penal, pârât în procesul civil, anume răspunderea civilă delictuală.
În atare condiţii, instanţa civilă de drept comun, învestită fiind în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., nu poate statua că acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ. nu poate fi primită pentru că reclamantul avea a urma alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială, pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acţiunii penale.
Plecând de la premisa eronată că raportul juridic dedus judecăţii nu este un raport material de drept civil, reglementat prin dispoziţiile art. 1357 şi următoarele C. civ., ci un raport de drept fiscal, material şi procedural, în considerarea dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală privind răspunderea administratorului, instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că reclamanta trebuia să utilizeze alte mijloace procesuale pentru realizarea dreptului pretins.
Contrar celor statuate de instanţa de apel, Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 19 C. proc. pen. impune concluzia potrivit căreia reclamanta este îndreptăţită să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei care a avut calitatea de inculpat în procesul penal, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi următoarele C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele Codului de procedură civilă.
Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acţiunii penale a constat în săvârşirea unor fapte sancţionate de legislaţia fiscală nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părţii inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală.
Dispoziţiile speciale de drept material fiscal pot fi de interes pentru instanţa civilă ca, de altminteri, şi pentru instanţa penală care judecă acţiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acţiunea, instanţa are a evalua şi a statua cu privire la întinderea prejudiciului. Concluzia se impune în considerarea particularităţii faptei ilicite ce a făcut obiectul acţiunii penale, incriminată fiind ca infracţiune printr-o lege specială, Legea nr. 241/2005, care a presupus încălcarea normelor de drept material prevăzute de Codul fiscal privitoare la administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat şi care a avut drept consecinţă neplata unor datorii bugetare şi prejudicierea, în acest mod, a bugetului de stat consolidat.
În acest sens au fost şi dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin decizia menţionată s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa penală, soluţionând acţiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.
Potrivit considerentelor hotărârii, soluţia s-a impus în considerarea faptului că infracţiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispoziţiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislaţiei în materie fiscală, situaţie în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală. Aceste acte normative guvernează o formă particulară de definire, stabilire şi administrare a creanţelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanţa penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi (21.7 - 21.9).
Rezultă că instanţa penală, în soluţionarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, şi pentru identitate de raţiune, şi instanţa civilă, în soluţionarea acţiunii civile lăsată nesoluţionată de instanţa penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părţii inculpate pentru săvârşirea unor fapte ilicite incriminate ca infracţiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligaţii prevăzute de normele Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligaţii intră în conţinutul unui raport juridic de drept fiscal.
Astfel, decizia în interesul legii nu sprijină concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obţinerii reparaţiei prejudiciului.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a respins apelul reclamantei, pentru motive care se subsumează chestiunii admisibilităţii unei astfel de acţiuni, în condiţiile în care acţiunea în despăgubire dedusă judecăţii este întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 - 1359 C. civ., ale art. 192 - 194 C. proc. civ. şi ale art. 27 alin. (2) C. proc. pen.
În consecinţă, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de apel va proceda la judecata acţiunii deduse judecăţii, admisibilă în raport de temeiurile de drept invocate, cu luarea în considerare a dezlegărilor date prin prezenta decizie cu privire la condiţiile în care normele de drept material prevăzute de legile fiscale pot fi aplicate raportului juridic civil de despăgubire, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov pentru Statul Român prin ANAF împotriva deciziei civile nr. 1680A din 13 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.