Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a Civilă, la data de 02.09.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în contradictoriu cu pârâta A S.A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei A S.A. la achitarea accesoriilor datorate de la data săvârşirii faptei 09.08.2010 şi până la achitarea debitului principal în cuantum de 2.302.842,65 lei, care a fost achitat în data de 19.02.2019 la Trezoreria Municipiului Bucureşti prin Ordinul de Plată nr. 188/19.02.2019, precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1357 – 1359, art. 1381 C. civ., coroborate cu cele ale art. 173 – 176 C. proc. fisc.
Reclamanta a depus, la data de 08.05.2020, precizări în ceea ce priveşte accesoriile datorate de pârâtă şi a făcut precizarea că acestea sunt în cuantum de 2.545.332 lei reprezentând: 2.199.906 lei dobânzi şi 345.426 lei penalităţi de întârziere aferente TVA de plată, accesorii datorate de la data săvârşirii faptei 09.08.2010 şi până la data achitării debitului principal 19.02.2019.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1357 - 1359, art. 1381 C. civ., art. 173 - 176 C. proc. fisc.
Pârâta A S.A. a depus întâmpinare la acţiunea reclamantei prin intermediul căreia a invocat excepţia inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepţia prematurităţii acesteia și excepţia prescripţiei în raport de data săvârşirii presupusei fapte şi anume 2009-2013, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 453 C. proc. civ.
Pârâta a solicitat suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului penal nr. y/3/2019, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti în procedura de filtru de Cameră Preliminară, având aceleaşi părţi, în baza art. 413 alin. (l) pct. 2 C. proc. civ.
În cadrul ședinței de judecată de la termenul din data de 10 iulie 2024 pârâta A S.A., prin avocat a invocat excepţia necompetenței teritoriale ale Tribunalului București.
2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.
În ședinţa publică din data de 10.07.2020 Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a respins excepția necompetenței teritoriale precum și cererea de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Totodată, a respins excepția inadmisibilității, excepția prematurității și excepția prescripției invocate de către pârâtă prin întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 885 din 10.07.2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamantă astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.545.332 lei reprezentând accesorii compuse din dobânzi în cuantum de 2.199.906 lei şi 345.426 lei penalităţi de întârziere aferente TVA, calculate la debitul principal de 2.302.842, 65 lei, de la data de 09.08.2010 şi până la 19.02.2019.
3. Decizia pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 1714A din data de 15 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A S.A., împotriva sentinţei civile nr. 885/10.07.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă în dosarul nr. x/3/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.922.607 lei reprezentând accesorii compuse din dobânzi în cuantum de 1.577.181 lei şi penalităţi de întârziere aferente TVA în cuantum 345.426 lei, calculate la debitul principal de 2.302.842, 65 lei, de la data de 09.08.2010 şi până la 19.02.2019.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 1714A din data de 15 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti și recurenta-pârâtă A S.A.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 14 martie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la fila 1 din dosarul de recurs).
Prin rezoluţia din data de 21 mai 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.
Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti s-a stabilit în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind denumirea şi sediul recurentei-reclamante; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura directorului executiv juridic B; în ceea ce priveşte cerinţa impusă de litera d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; Recurenta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 30 alin. (1) și 2 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Referitor la recursul formulat de recurenta-pârâtă A S.A. s-a stabilit în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind denumirea şi sediul recurentei-pârâte; indicarea hotărârii care se atacă; reprezentantului convențional – avocat C (împuternicire fila 9 dosar recurs); în ceea ce priveşte cerinţa impusă de litera d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ. Recurenta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 29 alin. (1) lit. i) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Recurenta A S.A. a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei (fila 10 – original din dosarul de recurs).
Motivele de recurs
Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut greșita aplicare a normelor de drept material, instanţa de apel neținând cont de principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat.
În concret, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 1385 C. civ. ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat ce presupune acoperirea nu doar a prejudiciului efectiv (damnum emergens) dar și beneficiul nerealizat de victimă (lucru cessans), principiu reglementat și în materia răspunderii contractuale conform art. 1531 C. civ.
Recurenta-reclamantă a arătat faptul că prin adresă nr. MBR-JRD 29436 din 17 mai 2023 a transmis la dosarul cauzei calculul accesoriilor rezultat în urma completării parametrilor necesari în aplicaţia folosită de recurenta-reclamantă, respectiv cuantumul debitului pentru care se calculează dobânzi și penalităţi precum și perioada pentru care se calculează.
În contextul în care bazele de impozitare (TVA), scadenţele prejudiciului constatat şi perioada pentru care s-au calculat dobânzi și penalităţi sunt aceleaşi cu cele stabilite și folosite de expertul desemnat în cauză, diferenţa dintre suma rezultată în raportul de expertiză și cea obţinută din calculele recurentei-reclamante este, în opinia acesteia inexplicabilă.
Prin memoriul de recurs s-a învederat și faptul că este imposibil ca suma accesoriilor solicitate să fie eronată deoarece calculul cuantumul acestora sunt generate automat de către o aplicaţie folosită în acest scop de toate instituţiile Agenţiei Naţională de Administrare Fiscală, iar recurenta-reclamantă a utilizat aceleaşi date și sume folosite de către expertul desemnat în cauză, aspecte care rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Pe cale de consecinţă, recurenta-reclamantă a susţinut că singura variantă care nu corespunde realităţii este cea propusă de expertul desemnat prin raportul de expertiză efectuat în apel, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
1.2. Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă A S.A.
Prin recursul formulat recurenta-pârâtă a solicitat, în baza dispoziţiilor art. 488 pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeaşi instanţă.
Prin primul motiv de recurs încadrat de recurentă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat depăşirea, de către instanţa de apel a atribuţiilor puterii judecătoreşti.
În cadrul acestui motiv de recurs s-a susţinut că dispozițiile art. 91 C. proc. fisc., se aplică de către organul fiscal într-un cadru extra-procesual și privește exclusiv situația privind momentul stabilirii creanței fiscale.
Astfel, formularea unei acţiuni în temeiul răspunderii civile delictuale ar fi putut fi justificată numai în situaţia în care între părţile litigiului nu ar fi existat un raport juridic fiscal, ce nu este incidentă în cauză.
Recurenta-pârâtă a susţinut faptul că acţiunea civilă este improprie în materie fiscală deoarece doar organele fiscale sunt competente să determine obligaţiile fiscale în sarcina unui contribuabil persoană juridică iar acestea se stabilesc prin acte administrative fiscale, ce au un regim special de control pentru respectarea drepturilor contribuabililor.
În opinia recurentei, organul fiscal avea obligaţia, conform art. 93 coroborat cu art. 98 lit. c) C. proc. fisc. de a stabili creanţa accesorie prin decizie de impunere emisă de organul fiscal competent.
În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că litigiul este de natură fiscală deoarece dacă organul fiscal își expune pretenţiile în termenul și condiţiile prevăzute de Codul de Procedură Civilă, judecătorul devine, prin voinţa legiuitorului și organ de inspecţie fiscală în sensul legii fiscale. Dacă nu au fost stabilite niciodată obligaţii fiscale principale și accesorii printr-un act administrativ și acest lucru se face pentru prima dată în fața instanţei civile de către judecători, atunci se realizează o veritabilă activitate de inspecţie fiscală iar judecătorul, în lipsa unui organ de soluţionare a contestaţiei fiscale, va îndeplini această activitate.
În rechizitoriu s-a reţinut faptul că obligaţiile accesorii, dobânda și penalităţile de întârziere urmau a fi calculate și urmărite de către organele fiscale conform prevederilor codului fiscal.
Recurenta a invocat şi prevederile Deciziei nr. 17/2015 pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiție, ce fac referire la situațiile în care latura civilă se soluționează în cadrul procesului penal, unde organul fiscal trebuie să indice modalitatea de calcul a penalităților și accesoriilor, deoarece acesta este rolul exclusiv Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, conform art. 2 C. proc. fisc.
Așadar, înainte de a se adresa instanței organul de administrare fiscale trebuie să emită titluri de creanță cu privire la penalitățile și accesoriile datorate pentru ca ulterior contribuabilul să aibă posibilitatea să conteste modul de calcul a acestora.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut și faptul că deși a achitat prejudiciul în data de 19 februarie 2019, înainte de încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, partea civilă avea posibilitatea de a indica pretenţiile pe care recurenta le datora cu titlul de penalităţi și accesorii, fiind astfel în culpă pentru neindicarea acestor pretenţii.
În final, recurenta-pârâtă a învederat și faptul că întinderea prejudiciului nu a fost corect determinat de către reclamantă, rezultând o diferență majoră, iar în aceste condiții acțiunea nu este dovedită - fiind inadmisibilă iar judecătorul nu poate să se substituie și organului de inspecţie fiscală și organului de soluționare a contestației de contencios fiscal, cu atât mai mult cu cât, instanța nu poate alege doar dispozițiile care îi convin și cu aplicarea prioritară în detrimentul altor texte de lege favorabile și aplicabile în speța de față.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susţinut încălcarea, de către instanţa de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În acest sens s-a susținut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut faptul că nu s-a formulat nicio critică prin apel în ceea ce priveşte necompetența teritorială deoarece prin primul motiv de apel a fost criticată încălcarea dispozițiilor obligatorii în ceea ce privește verificarea competenței, potrivit art. 131 C. proc. civ., coroborat cu art. 129 alin. (2), pct. 1 din același cod. Astfel, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestor motive de apel motiv pentru care recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate.
Recurenta-pârâtă a invocat și dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ. susţinând că acţiunea este una de drept fiscal deoarece instanţa a fost chemată să se pronunţe cu privire la repararea unui prejudiciu pretins în raport cu încălcarea normelor fiscale, calculul dobânzilor și penalităţilor făcându-se în baza acestora.
Prin memoriul de recurs s-a invocat nulitatea deciziei civile recurate pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel nu a respectat obligaţia de a-și verifica competenţa la primul termen de judecată.
Deși prin motivele de apel formulate recurenta-pârâtă a solicitat să se constate nulitatea sentinței civile pronunţate de prima instanță, instanța de apel, a omis să motiveze acest motiv de apel, limitându-se doar la afirma ca pârâta nu a formulat vreo critică concretă precum și faptul ca deși prejudiciul are izvorul într-un raport de drept fiscal acesta își are izvorul în fapte de natura penală.
Instanța de apel nu a luat în considerare, la stabilirea competentei materiale, generale și funcționale pentru soluționarea prezentei cauzei înscrisurile existente la dosarul cauzei din care rezultă că Direcția Generală a Finanțelor publice Serviciul Juridic Ilfov, este organul care a emis adresele prin a calculat cuantumul obligațiilor fiscale, a penalităților și accesoriilor.
În acest context, s-a susţinut că Tribunalului Ilfov, Secția Contencios Administrativ și Fiscal îi aparţine competenţa teritorială și funcţională deoarece sediul societăţii se află în Ilfov iar, pe de altă parte organul fiscal care a calculat accesoriile și penalităţile se află în Ilfov după cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul cauzei intitulat ”precizări”, ce emană de Serviciul Administrare Venituri contribuabili mijlocii din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov.
În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de introducere în cauză a Autorității Vamale Române, Autoritatea Vamală Română – Direcția Regională Vamală București formulată la data de 17 noiembrie 2023 în baza dispoziţiilor legale care prevăd expres competenţa autorităţii vamale în administrarea obligaţiilor fiscale rezultate din taxe vamale, TVA și accize. În acest sens, s-a susținut că instanţa de apel nu a avut în vedere că din înscrisurile existente la dosarul cauzei creanţa recurentei-pârâte a fost la început în evidenţa Autorității Vamale Române motiv pentru care consideră că se impunea introducerea în cauză entităților care au rolul de organ fiscal, și care sunt singurele în măsură să stabilească creanțe fiscale.
Prin cel de-al treilea motiv de casare formulat în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susţinut faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiune, în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale.
În acest sens, recurenta a arătat că excepția prescripţiei invocate de către recurenta-pârâtă a fost respinsă ca neîntemeiată fără a se avea în vedere vreun temei de drept și fără administrarea vreunei probe în acest sens.
Instanțele de fond au stabilit momente diferite privitor la momentul de la care începe să curgă prescripţia, prima instanţă a avut în vedere data pronunţării deciziei penale nr. 1030 din 30.06.2019 fără însă a indica temeiul de drept în baza căruia excepţia prescripţiei a fost respinsă, în timp ce instanţa de apel s-a raportat la cererile de constituire parte civilă din data de 8 noiembrie 2018 și 23 noiembrie 2018, fără însă a se cunoaște conținutul acestor înscrisuri. Instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 91 - 92 C. proc. fisc. coroborat cu art. 2537 și art. 2541 C. civ.
În acest context recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a legii din perspectiva stabilirii momentului de la care începe să curgă prescripţia extinctivă prin prisma celor două repere, unul subiectiv al cunoașterii de către reclamant a pagubei și a celui răspunzător de ea și altul obiectiv al momentului, când reclamantul ar trebui să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Recurenta-pârâtă a arătat că faptele reclamate au fost săvârșite în perioada 09.08.2010-03.04.2023.
În soluţionarea excepţiei prescripţiei, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripția extinctivă, care au un conținut identic cu dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. și care stipulează că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când, păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Instanța de apel trebuia să aibă în vedere aspectele reținute atât prin rechizitoriu în sensul ca, inspectorii fiscali au avut în vedere relațiile comerciale pretins a fii ”tip carusel" și chiar se reţine în motivarea hotărârii faptul că: ”Totodată, raportul de inspecţie fiscală invocat pentru aprecierea culpei a stabilit oricum diferenţe de plată şi nu poate înlătura şi nici influenţa constatările instanţei penale cu privire la existenţa faptei, debitului principal şi formei de vinovăţie reţinute în sarcina apelantei pârâte” acesta fiind un prim moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie, aspecte ce rezultă implicit din rechizitoriu în ceea ce privește corespondența purtată între ANAF-Antifraudă și inspecția fiscală din cadrul Administrației Județene Ilfov.
Recurenta-pârâtă susţine că momentul de începere a termenului de prescripţie nu este data la care recurenta-reclamantă s-a constituit parte civilă în procesul penal deoarece organul fiscal cunoștea că există un prejudiciu și pe cel care răspunde de acesta încă de la data efectuării inspecțiilor fiscale din anul 2014, sau cel mai târziu, la data când inspectorii Antifraudă au instituit sechestru asigurator prin Decizia nr.1070557/06.03.2014 pentru suma de 8.869.414 lei. S-a arătat că măsurile asigurătorii instituite au fost ulterior contestate la instanța de contencios administrativ și fiscal iar soluția instanțelor de judecată a fost una de anulare și ridicare a acestor măsuri așa cum rezulta din sentința civilă nr. 2475/21.04.2015 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 915A/07.06.2016.
Recurenta-pârâtă a susţinut că momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripție nu poate fi mai târziu decât cel de la data emiterii deciziei de instituire a măsurii, respectiv data de 06.03.2014, sau cel mai târziu la data anulării de către instanța a măsurilor contestate, termenul de prescripție fiind astfel împlinit la momentul promovării acțiunii, respectiv 02.09.2019.
Instanța de apel s-a raportat la cele două constituiri de parte civilă, însă fără a avea în vedere conținutul acestor înscrisuri-acte/documente care fac referire și la alte societăți și la altă perioadă, în ceea ce privește prejudiciul stabilit într-un dosar penal cu nr. y/3/2019, care la acest moment se afla în curs de soluționare pe rolul Tribunalul București.
În final, recurenta-pârâtă a susținut că instanţa de apel acesta a aplicat greșit legea, fără a avea în vedere dacă în speță, sunt sau nu aplicabile prevederile art. 1394 C. civ. care se referă la situația de fapt: „în toate cazurile, când despăgubirea derivă dintr-un supus de legea penală, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiune răspundere civilă".
Astfel, în fața unei astfel de situații, având vedere că acțiunea civilă promovată rezidă ca urmare a lăsării nesoluționate a laturii civile acest aspect nu a fost avut în vedere, instanţa de apel omițând să se pronunțe asupra lui.
Pentru aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului formulat.
2. Apărările formulate în cauză
Recurenta-pârâtă A S.A. a depus întâmpinare la data de 07 mai 2024 prin intermediul căreia a precizat faptul că recurenta-reclamantă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se află în eroare cu privire la diferenţele dintre suma calculată de aceasta și cea calculată de expertul desemnat în cauză.
Astfel, recurenta-reclamantă a depus la data de 30 aprilie 2020 o cerere precizatoare prin care a precizat că accesoriile datorate sunt în cuantum de 2.545.332 lei din care 2.119.906 lei dobânzi și 345.426 lei penalităţi, față de suma de 1.923.760 indicată în mod eronat la pagina 3, paragraful 3 din cererea de recurs.
În acest context, se susţine prin întâmpinare faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovadă existenţei unui prejudiciu existând o confuzie vădită deoarece în fața instanţei de fond a solicitat obligarea la plata sumei de 2.545.332 lei iar în apel s-a indicat suma de 1.923.760 lei fără a indica, de ce aplicaţia și procedura de calcul diferă în mod semnificativ.
În final, recurenta-pârâtă a precizat și faptul că este necesar să se identifice de unde rezultă diferenţele între sumele obţinute iar instanţa de apel nu s-a aplecat asupra acestui aspect deși avea obligaţia de a stabili, dacă prejudiciul este unul determinat în baza înscrisurilor depuse de către reclamantă.
Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la data de 20 iunie 2024 prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă A S.A., ca nefondat.
În ceea ce priveşte primele două motive de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că argumentele expuse nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ. ce au fost invocate în mod formal de către recurenta-pârâtă, susţinerile acesteia fiind străine de dispoziţiile invocate.
În situaţia în care susţinerile recurenţei-pârâte urmează a fi analizate în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. acestea sunt, în opinia reclamantei, nefondate deoarece pentru prejudiciul datorat bugetului de stat ca urmare a încheierii acordului de recunoaștere a vinovăţiei, recurenta-reclamantă s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală cu suma totală de 2.302.842,65 lei reprezentând TVA de plată la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii de la data săvârşirii faptei 09.08.2010 și până la achitarea debitului principal 19.02.2019.
Prin acordul de recunoaştere, recurenta-pârâtă a recunoscut fapta și și-a însușit prejudiciul adus bugetului de stat din care a achitat debitul principal.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut și faptul că din prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. rezultă cu claritate faptul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea părți vătămate să se îndrepte printr-o acţiune în materie civilă împotriva persoanei care a produs prejudiciul prin infracţiune.
Accesoriile aferente debitului principal au fost calculate conform dispoziţiilor Codului de Procedură Fiscală având în vedere faptul că prejudiciul stabilit în dosarul penal este compus din sume de natură fiscală. Însă această situaţie nu presupune parcurgerea întregii proceduri administrativ-contencioase deoarece legiuitorul a stabilit o modalitate distinctă pentru recuperarea prejudiciului, respectiv introducerea unei acţiuni la instanţa civilă.
Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă a arătat că susţinerile recurentei-pârâte cu privire la aplicarea în speță a dispoziţiilor Codului de Procedură Fiscală sunt nefondate, singurele prevederi de natură fiscală fiind cele ale art. 173 - 176 ce reglementează modalitatea de caldul a accesoriilor.
În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă s-a arătat că, în speță, este aplicabil termenul general de prescripţie prevăzut de art. 2417 C. civ. iar recurenta-reclamantă a luat la cunoștință de prejudiciul creat la data comunicării de către instanţă a sentinţei penale nr. 1030/13.03.2019 pronunțată de Tribunalul București, Secția I Penală în dosarul nr. z/3/2019, sentinţă prin care instanţa a admis acordul de recunoaştere și a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de către recurenta-reclamantă din prezenta cauză.
În final s-a menţionat și faptul că recurenta-reclamantă s-a constituit parte civilă în procesul penal motiv pentru care nu putea promova separat o acţiune civilă pentru valorificarea aceloraşi pretenţii, întrucât opţiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă și partea nu o poate părăsi cu excepţia situaţiei în care este împiedicată să urmeze călea aleasă până la definitivarea ei, prin soluţia de lăsare nesoluţionată a laturi civile.
În cauză nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinările ce au fost comunicate.
Recurenta-pârâtă A S.A., la data de 03 decembrie 2024 a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului formulat reiterând motivele de recurs formulate în cauză. De asemenea, la data de 10 decembrie 2024 recurenta-pârâtă, prin concluzii scrise, a solicitat admiterea recursului formulat de către recurenta-reclamantă, casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță.
3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că următoarele:
Recursul formulat de recurenta-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Prin recursul formulat, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, a criticat, în esență, cuantumul sumei la plata căruia a fost obligată pârâta cu titlul de accesorii. Astfel, recurenta a susținut că suma calculată de către expert prin expertiza contabilă administrată în apel și la plata căreia a fost obligată pârâta este eronată din moment ce calculul accesoriilor s-a realizat de către recurentă prin intermediul unei aplicații folosită în acest scop de toate instituțiile subordonate Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Prin urmare, în opinia recurentei este imposibil ca modalitatea de calcul a accesoriilor de către aceasta să fie greșită motiv pentru care a precizat că singura variantă de calcul care nu corespunde realității este cea propusă de expertul desemnat prin raportul de expertiză întocmit în cauză.
Examinând recursul în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. ”recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs.”
Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ”recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.
Pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalităţii acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., grefate pe cele reţinute în hotărârea recurată, obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.
Cum, recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie.
Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.
Prin urmare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.
Aspectele evidenţiate în cererea de recurs de către recurenta-reclamantă, astfel cum au fost formulate, nu conţin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
În acest sens, se constată că susţinerile recurentei-reclamante privesc chestiuni de fond ale cauzei, prin care aceasta contestă modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, pe baza căruia a fost stabilit cuantumul sumelor la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă prin decizia atacată.
În speţă, deşi recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. şi 8 C. proc. civ., această invocare este pur formală, în contextul în care partea nu a adus critici concrete de nelegalitate hotărârii recurate, criticând raportul de expertiză contabilă și modul de calcul al cuantumului accesoriilor realizat expert desemnat în cauză față calculul realizat de către recurenta-reclamantă cu ajutorul aplicației utilizate de instituțiile subordonate Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
O astfel de modalitate de motivare a recursului nu poate fi circumscrisă niciuneia dintre ipotezele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă nesupunând analizei instanţei de recurs niciun motiv de nelegalitate a deciziei atacate, ci, în fapt, contestă valoarea dată de către instanţă probelor administrate.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, instanţei de recurs nu îi este permis să procedeze la reaprecierea probelor administrate în cauză şi nici să stabilească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, atare analiză fiind străină de cea ce se poate realiza în prezenta cale de atac, întrucât vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a judecăţii finalizate prin deciziile recurate.
Ca atare, cum criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), precum şi la art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de această parte.
Recursul formulat de recurenta-pârâtă A S.A.
Prin motivele de recurs subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu a fost formulată o critică concretă în ceea ce privește competența teritorială în contextul în care prin memoriul de recurs s-a solicitat anularea sentinței civile apelate pentru încălcarea dispozițiilor obligatorii în ceea ce privește verificarea competenței conform art. 131 C. proc. civ.
Totodată, recurenta a susținut și încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. în contextul în care instanța de fond avea obligația de a verifica din oficiu competența conform art. 131 C. proc. civ. iar instanța de apel a omis să motiveze acest aspect, limitându-se a afirma că nu a fost formulată o critică concretă precum și faptul că deși prejudiciul are izvorul într-un raport de drept fiscal acesta își are izvorul unei fapte de natură penală.
Raportat la obiectul cauzei, recurentul a susținut că, în cauză, competența teritorială și funcțională aparține Tribunalului Ilfov, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal.
Criticile, ce vor fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. deoarece recurenta invocă atât încălcarea unor norme de drept procesual cât și nemotivarea hotărârii recurate, sunt nefondate.
În ceea ce privește criticile privind competența teritorială, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 130 alin. (3) C. proc. civ. în cazul încălcării normelor de competenţă teritorială, în afară de cea exclusivă, excepţia de necompetenţă de ordine privată (relativă) poate fi invocată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Prin urmare, instanţa nu poate să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, întrucât, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa în această situaţie este de ordine privată, şi nici reclamantul, deoarece art. 130 alin. (4) C. proc. civ. prevede că, dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.
Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată de către recurentă la primul termen de judecată. Prima instanţa a stabilit, în acord şi cu susţinerile recurentei în acest sens, faptul că primul termen de judecată a fost cel din data de 05.06.2020 iar excepţia necompetenţei a fost invocată la un termen ulterior din data de 10.07.2020, motiv pentru care în mod corect excepţia a fost respinsă de către Tribunalul București pentru invocarea sa cu depăşirea termenului prevăzut de lege.
Nefondate sunt și criticile privind nemotivarea de către instanța de apel a susținerilor privind neverificarea din oficiu a competenței, în contextul în care instanța de apel a răspuns acestor critici prin hotărârea recurată, reținând, în mod corect, că această împrejurare nu atrage nulitatea sentinței civile apelate, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În ceea ce privește competența materială procesuală (denumită de parte competența funcțională) invocată prin memoriul de recurs, se observă că aceasta nu a fost invocată în fața primei instanțe ci, așa cum s-a reținut, a fost invocată doar excepția necompetenței teritoriale.
Totodată, se constantă că pârâta nu a invocat nici prin cererea de apel excepția necompetenței materiale, care de altfel nici nu a fost analizată de către instanța de apel, recurenta susținând, în schimb, neverificarea, din oficiu a necompetenței generale de către prima instanță. Prin memoriul de recurs, recurenta nu face nicio susținere referitoare la competența generală a instanțelor însă susține că, în cauză, competența de soluționare aparține instanței de contencios administrativ în circumscripția căreia se află sediul său social.
Or, din interpretarea prevederilor art. 130 - 131 C. proc. civ. rezultă că efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă materiale cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii este acela că instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza, nemaiputându-se dezînvesti ulterior. Prin urmare, are loc o consolidare a competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis, neavând relevanță dacă omisiunea invocării excepției este a părții sau a instanței. Din aceste dispoziții legale rezultă că neverificarea competenței de către instanța de judecată din oficiu nu atrage nulitatea hotărârii pronunțate.
Față de aceste considerente, recurenta nu poate fi susține, direct în recurs, competența materială a unei alte instanțe în contextul în care excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus.
Totodată, având în vedere obiectul cauzei și antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ca urmare a săvârșirii unei fapte penale pentru plata unor obligații ce derivă din raporturi fiscale, astfel cum se va detalia în considerentele următoarele ale prezentei hotărâri, apar ca nefondate susținerile recurentei-pârâte referitoare la competența materială a instanței de contencios administrativ în soluționarea prezentei cauze.
Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut încălcarea, de către instanța de apel, a atribuțiilor puterii judecătorești.
În dezvoltarea criticii, recurenta a susținut, raportat la considerentele Deciziei nr.17/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluţionarea unui recurs în interesul legii și art. 93 coroborat cu art. 98 lit. c) C. proc. fisc. că, fiind vorba despre un raport juridic de drept fiscal, determinarea cuantumului obligației fiscale se realizează conform Codului de procedură fiscală, reclamanta neputând uza de dispozițiile răspunderii civile delictuale, fiind inadmisibilă.
Cu titlul prealabil se reține că prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești”, ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe.
Având în vedere că prin memoriul nu sunt evidenţiate critici care să susţină depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti ci se susţine încălcarea normelor de drept material în materie, criticile recurentei vor fi analizate în raport de conţinutul lor, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.
În prezenta cauză, se constată că prin sentinţa penală nr. 1030/2019 din data de 13.06.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală, instanţa de judecată, în baza dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a), a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat cu inculpata A S.A., (recurenta-pârâtă din prezenta cauză), a constatat că inculpata a achitat integral prejudiciul în cuantum de 2.302.842,65 lei, iar în baza dispoziţiilor art. 486 alin. (2) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în ceea ce priveşte plata obligaţiilor fiscale accesorii.
Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentului-pârât la plata accesoriilor datorate de la data săvârşirii faptei 09.08.2010 şi până la data de 19.02.2019 când a fost achitat debitul principal de către pârâtă.
Prin urmare, soluţionând cererea în privinţa debitului principal, instanţa penală a pronunţat o soluţie rămasă definitivă prin care a fost stabilit prejudiciul principal cauzat de către recurenta-pârâtă în cuantum de 2.302.842,65 lei, cu titlu de daune materiale produse prin săvârşirea faptei penale.
Astfel, este recunoscut reclamantei dreptul la acordarea accesoriilor calculate la sumele ce constituie prejudiciul cauzat prin actele recurentei-pârâtei circumscrise infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 în formă continuată şi care a fost recunoscută de recurentă, pretenţii ce au fost alăturate acțiunii penale în procesul penal instrumentat împotriva acesteia, dar care au fost lăsate nesoluţionate ca urmare a pronunțării unei soluţii de condamnare a acestuia pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat între părți, întrucât într-o corectă interpretare şi aplicare a dispozițiilor art.174 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, adaptate circumstanţelor cauzei, decizia pe care o emit în mod obişnuit organele fiscale competente este substituită, în cazul dedus judecăţii, de hotărârea instanţelor judecătoreşti care stabileşte existenţa prejudiciului şi dispune recuperarea sa integrală, potrivit regimului legal sub care se află creanţa, nefiind necesar ca organele fiscale să emită decizii de impunere sau titluri de creanță cu privire la obligațiile accesorii.
Prin urmare, raportat la considerentele Deciziei nr. 17/2015, procedura specială din Codul de procedură fiscală, menționată de recurenta-pârâtă, nu se aplică în situaţia de față, unde este vorba de un prejudiciu rezultat din comiterea unei infracţiuni de evaziune fiscală, prejudiciu pentru care organele financiare abilitate nu ar mai putea emite o decizie de impunere, procedura invocată referindu-se la datoria fiscală rezultată ca urmare a neachitării unor taxe și impozite aplicate unor tranzacţii licite, asupra cărora fiscul poate dispune.
Or, în condiţiile în care s-a dispus condamnarea penală a recurentei în baza acordului de recunoaștere, chiar dacă instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă în ceea ce privește obligațiile accesorii aferente debitului principal, nu se impune parcurgerea procedurii prevăzute de procedura fiscală, reclamanta putându-se adresa în mod direct instanţei în condiţiile în care persoana vinovată, fapta penală şi vinovăţia persoanei au fost stabilite cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre penală.
Totodată, se reține că prin cele dezlegate prin Decizia nr. 17/2015 pronunţată în recurs în interesul legii, invocată de recurentă în memoriul de recurs, nu s-a stabilit o inadmisibilitate a unei acțiuni civile, cum este cea dedusă judecății, ci s-a stabilit că instanțele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesorii ale creanței fiscale principale, și nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat, astfel că nu pot fi primite susținerile recurentei privind inadmisibilitatea acțiunii ce face obiectul prezentei cauze.
Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 19 C. proc. pen., în interpretarea cărora a fost pronunțată Decizia nr. 17/2015, impune concluzia potrivit căreia partea reclamantă este îndreptăţită să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a părţii inculpate în procesul penal în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele Codului de procedură civilă.
Rezultă că instanţa penală, în soluţionarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, şi pentru identitate de raţiune, şi instanţa civilă, în soluţionarea acţiunii civile lăsată nesoluţionată de instanţa penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părţii inculpate pentru săvârşirea unor fapte ilicite incriminate ca infracţiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligaţii prevăzute de normele Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligaţii intră în conţinutul unui raport juridic de drept fiscal.
Pentru aceste motiv apar ca nefondate și criticile recurentei formulate în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., referitoare la respingerea cererii de introducere în cauză a Autorității Vamale Române, Autoritatea Vamală Română – Direcția Regională Vamală București prin încheierea de ședință din data de 17.10.2023 pronunțată de instanța de apel susținând, în esență, că aceasta nu figurează cu înscrisă cu nicio creanță fiscală datorată statului, iar doar organul fiscal are competență în a stabili creanțele fiscale, obiectul cauzei fiind reprezentat de recuperarea unor obligații fiscale în baza răspunderii civile delictuale antrenate ca urmare a săvârșirii unei fapte penale, caz în care nu era necesară emiterea unor decizii de impunere pentru recuperarea acestora ci investirea instanței de judecată cu o cerere în vederea obținerii lor cum, de altfel, recurenta a şi procedat.
Decizia în interesul legii nu sprijină, contrar susținerilor recurentei, concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obţinerii reparaţiei prejudiciului şi nici excepţia inadmisibilităţii acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ.
Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acţiunii penale a constat săvârșirea unei fapte penale, nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părţii inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală.
Totodată, raportat la aceleași considerente, în cauză nu are relevanță faptul că reclamanta avea posibilitatea de a indica pretențiile privind accesoriile înainte de încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției față de data achitării debitului principal de către recurentă, reclamanta nefiind în culpă sub acest aspect cum s-a susținut prin memoriul de recurs, în contextul în care, așa cum s-a menționat, pretențiile privind obligațiile fiscale au fost solicitate în cadrul procesului penal instrumentat împotriva recurentei-pârâte, criticile sub acest aspect, fiind de asemenea, nefondate.
Recurenta a arătat şi faptul că întinderea prejudiciului nu a fost corect determinată de către reclamantă, rezultând o diferență majoră, iar în aceste condiții acțiunea nu este dovedită, fiind inadmisibilă.
Criticile nu pot fi primite în contextul în care exprimă, la modul general, nemulţumirea recurentei referitoare la cuantumul prejudiciului, reprezentând chestiuni care ţin de temeinicia judecăţii, nefiind formulată o critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în unul din motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la soluţia instanţei de apel pentru a putea fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.
Prin cererea de recurs a fost invocată şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale.
Recurenta a arătat că instanțele au reținut momente diferite de începere a termenului de prescripție iar în timp ce instanţa de fond nu a indicat niciun temei de drept atunci când a respins excepţia prescripţiei şi nici nu a făcut referire în hotărâre la această excepţie, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 91 - 92 C. proc. fisc. coroborate cu art. 2537 și 2541 C. civ. determinând, în mod greşit însă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani aplicabil în cauză. În acest sens s-a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958 şi că nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă la data constituirii de parte civilă în dosarul penal, în contextul în care organul fiscal cunoştea prejudiciul încă de la data efectuării inspecţiilor fiscale din anul 2014 sau cel târziu la data instituirii sechestrului asigurător prin decizia nr. 1070557/06.03.2014.
Criticile, încadrabile în motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă, sunt nefondate.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte aminteşte că obiectul recursului îl reprezintă hotărârea instanţei de apel motiv pentru care criticile invocate omisso medio, ce privesc sentinţa primei instanţe şi nu au făcut obiectul judecăţii în apel conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi examinate direct în recurs.
În ceea ce priveşte susţinerile prin care este criticată soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, examinând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că sunt corecte constatările instanţei de apel referitoare la calificarea raportului dedus judecăţii ca fiind un raport fiscal, raport faţă de care sunt incidente dispoziţiile art. 91 alin. (3) şi 4 C. proc. fisc. (forma în vigoare la data ultimului act al infracţiunii continuate săvârşite de către recurentă) potrivit cărora dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei infracţiuni, termen care curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune.
Reiterând considerentele Deciziei nr. 17/2015 deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, instanţa supremă a conchis că, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, se aplică prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală. Aşadar, raţionamentul anterior este aplicabil mutatis mutandis şi pentru situaţia din speţă, în care instanţa civilă a fost învestită cu o acţiune civilă, care fusese lăsată nesoluționată de instanța penală în cadrul unui proces penal.
Pe cale de consecinţă, faţă de specificul obligaţiilor fiscale, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune nu este cel comun de 3 ani cum s-a susținut prin memoriul de recurs ci termenul special de 10 ani prevăzut de Codul de Procedură Fiscală aplicabil în cauză.
Totodată, se reţine că, în materie de prescripţie, Codul de Procedură Fiscală face trimitere, prin dispoziţiile 92 alin. (1) lit. a), respectiv art. 92 alin. (3) la dispoziţiile dreptului comun în ceea ce priveşte cazurile de şi condiţiile de întrerupere a termenului de prescripţie.
Faţă de reţinerea caracterului fiscal al pretenţiilor şi a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, nu pot fi primite susţinerile recurentei potrivit cărora în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile art. 1394 C. civ. potrivit cărora în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
Pe lângă faptul că acestea nu au fost invocate prin apel cu respectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. susţinerile sunt nefondate în contextul în care astfel cum s-a menţionat anterior se aplică cu prioritate dispoziţiile legii speciale în ceea ce priveşte întinderea termenului de prescripţie, dispoziţii care se completează cu dispoziţiile dreptului comun în materie privind cazurile şi condiţiile de întrerupere a acestuia.
Potrivit situaţiei de fapt descrisă de recurentă, reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel, prin adresele din data de 08.11.2018 şi 23.11.2018, în cursul urmăririi penale, reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal atât cu privire la debitul principal cât şi cu privire la accesoriile acestuia.
Prin urmare, data de 08.11.2018 reprezintă momentul debutului cursului prescripţiei, întrucât reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, în sensul 2537 pct. 3 C. civ. din anul 2009, intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011 a căror dispoziţii sunt aplicabile în cauză raportat la data săvârşirii ultimului act al infracţiunii, respectiv 03 aprilie 2013.
Faţă de dispoziţiile art. 20 C. proc. pen., efectul întreruptiv al constituirii de parte civilă în procesul penal de către reclamant a dăinuit până la momentul soluţionării definitive a dosarului penal prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1030/13.06.2019 în dosarul nr. xx/3/2019 de către Tribunalul Bucureşti. Astfel, la data de 13.06.2019 a început să curgă un nou termen de prescripţie, faţă de prevederile art. 2541 alin. (1) şi 2 C. civ., motiv pentru care termenul de prescripţie de 10 ani nu era împlinit la data de 02.09.2019 când a fost înregistrată prezenta acţiune.
Astfel, nu se poate considera că reclamanta ar fi rămas în pasivitate, avându-se în vedere că, pe toată perioada soluţionării cauzei penale, termenul de prescripţie nu a curs, operând o cauză legală de întrerupere a cursului prescripţiei în sensul art. 2537 pct. 3 C. civ.
Prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia reclamantei care, în procesul penal, s-a constituit parte civilă, cu respectarea normelor de drept procesual penal.
Cât timp, odată cu rezolvarea laturii penale nu s-a soluţionat latura civilă a acelei cauze, dreptul supus prescripţiei a putut fi valorificat ulterior de către reclamantă în cadrul acţiunii civile de faţă.
Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi criticile recurentei prin care s-a susţinut că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este cel târziu data emiterii Deciziei de instituire a sechestrului asigurător din data de 06 martie 2014 sau alte momente indicate de către recurentă, în contextul în care art. 2537 C. civ. prevede în mod expres şi limitativ cazurile în care prescripţia se întrerupe, iar situaţiile învederate de către recurent (data efectuării inspecţiei fiscale, data rechizitoriului, data instituirii sechestrului asigurător) nu sunt reglementate de aceste dispoziţii legale, iar pct. 3 al art. 2537 C. civ. prevede în mod expres ca act de întrerupere a prescripţiei constituirea de parte civilă în procesul penal.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la conţinutul cererilor de constituire parte civilă în dosarul penal, în sensul că acesta nu a fost analizat de instanţa de apel în contextul în care acestea priveau, pe lângă recurentă şi alte societăţi, respectiv alte perioade şi prejudicii, instanţa de recurs constată că acestea nu au relevanţă în cauză atâta timp cât prin sentința penală prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției s-a menționat în mod expres faptul că a rămas nesoluționată acțiunea civilă exercitată de reclamantă având ca obiect plata obligațiilor accesorii. Pentru aceste motive, este evident că instanța penală s-a apreciat ca fiind legal investită cu o astfel de cerere iar art. 27 alin. (2) C. proc. pen. prevede posibilitatea părți vătămate de a se îndrepta printr-o acţiune în materie civilă împotriva persoanei care a produs prejudiciul prin infracţiune în situația în care aceasta este lăsată nesoluționată de instanța penală.
Pe cale de consecinţă, argumentele invocate de recurenta-pârâtă nu răstoarnă sau nuanţează regulile şi condiţiile instituite prin normele legale citate.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A S.A. împotriva deciziei civile nr. 1714A din 15 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1714A din 15 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A S.A. împotriva deciziei civile nr. 1714A din 15 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2024.