A) Decăderea părţii apelante din dreptul de a solicita o probă cerută prin întâmpinarea formulată la apelul părţii adverse. Încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil. Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 254 şi ale art. 478 din Codul de procedură civilă
B) Momentul până la care poate fi invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Norme de ordine privată
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile de atac. Apelul / Drept civil. Prescripţia extinctivă
Index alfabetic: cerere de probatorii
- întâmpinare
- decădere din probă
- vătămare procesuală
- dreptul la apărare
- dreptul la un proces echitabil
- excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune
- norme de ordine privată
C.proc.civ., art. 13 alin. (2), art. 254 c), art. 478 alin. (2), art. 488 alin. (1) pct. 5
C.civ., art. 2512, art. 2513
A) Decăderea părţii apelante din dreptul de a solicita proba cu expertiză tehnică, pe motivul că mijlocul de probă nu a fost solicitat prin cererea de apel, ci prin întâmpinarea formulată la apelul părţii adverse, relevă încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C.proc.civ.
Ca atare, procedând în acest mod, cu neobservarea dispoziţiilor legale, prin încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil, în sensul avut în vedere de art. 478 alin. (2) C.proc.civ., și cu nerespectarea dreptului la apărare al părţilor garantat de art. 13 alin. (2) C.proc.civ., instanța de apel a pricinuit pârâtului o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin reluarea judecății.
B) În concepţia noului Cod civil, prescripției extinctive i-a fost conferit un caracter dispozitiv, fiind reglementată prin norme de ordine privată, spre deosebire de regimul imperativ, de ordine publică, pe care îl consacra reglementarea anterioară reprezentată de Decretul nr. 167/1958.
Astfel, cum dispoziţiile art. 2513 C.civ. stabilesc că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune poate fi invocată numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, o atare excepţie invocată pentru prima dată în apel apare ca inadmisibilă.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2589 din 20 noiembrie 2024
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti- Secţia a IV-a civilă, în data de 10.04.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului proprietatea lor, în suprafaţă de 5.600 mp situat în Bucureşti, începând cu data de 08.03.2019 cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului, contravaloare pe care o estimează provizoriu ca fiind de 59.431 euro/an, adică 4.952 euro/lună, echivalentul a 0,8844 euro/mp/lună, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 194, art. 430 alin. (2) C.proc.civ., art. 11, art. 20, art. 44 din Constituţie, art. 480, art. 481, art. 998-999, art. 1075-art. 1077 C.civ. 1864, art. 555, art. 556, art. 559, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1530-art. 1533 C.civ., Legea nr. 50/1991, Legea nr. 350/2001, art. 1 din Primul Protocol adiţional al CEDO şi art. 17 alin. (1) din CDFUE.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 1818 din 23.11.2020, astfel cum a fost îndreptată şi completată prin sentinţa nr. 912 din 22.06.2021, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 2.089.007,43 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosinţă, pentru perioada 08.03.2019-07.09.2020, precum şi după data de 07.09.2020, atât timp cât se menţine regimul juridic actual al imobilului, precum şi la plata către reclamanţi a sumei de 8.430 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în fond şi în apel şi onorariu expertiză.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia civilă nr. 665A din 5.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia netimbrării apelului formulat de apelanţii-reclamanţi, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1818/2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
A respins excepţia prescripţiei, invocată de apelantul-pârât, ca inadmisibilă.
A admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva sentinţei civile nr. 1818/2020, astfel cum a fost îndreptată şi completată prin sentinţa civilă nr. 912/2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că suma pe care pârâtul este obligat să o plătească reclamanţilor este de 161.700,89 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosinţă pentru perioada 08.03.2019 – 07.09.2020.
A obligat pârâtul la plata către reclamanţi şi a prejudiciului cauzat constând în lipsa de folosinţă pentru perioada 08.09.2020-31.03.2023, în cuantum de 8983,38 euro/lună.
A respins cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru perioada ulterioară datei de 31.03.2023, ca neîntemeiată şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
4. Cererea de recurs
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., iar împotriva acestei decizii şi a încheierilor de şedinţă din 25.11.2022 şi 3.03.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, după prezentarea aspectelor de fapt ale litigiului şi a consideraţiilor proprii în primele opt pagini ale recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 C.civ., prin raportare la modalitatea în care a calculat întinderea prejudiciului, cu încălcarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus şi cu ignorarea elementelor de actualizare a preţului pieţei, respectiv cu ignorarea indicelui preţului de consum în construcţii, aşa cum este stabilit de Institutul Naţional de Statistică.
Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a aplicat greşit normele juridice privind principiul disponibilităţii cu referire la întinderea prejudiciului, pârâtul necontestând raportul de expertiză şi nici modalitatea de stabilire a prejudiciului de către prima instanţă, iar modalitatea de apreciere a instanţei de apel este una subiectivă ce porneşte de la elemente de tip general.
Instanţa de apel s-a limitat, în mod nelegal, la plata despăgubirilor până la data rămânerii în pronunţare în apel, şi nu până la schimbarea conduitei culpabile a autorităţii locale, nesocotind regulile de drept material care impun principiile reparării prejudiciului şi, cu toate că a reţinut corect existenţa faptei ilicite în sarcina pârâtului, nu a procedat la reparaţia integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi, deşi trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1385 C.civ., întrucât se impune ca despăgubirile să fie stabilite şi pentru viitor, câtă vreme va subzista regimul actual al terenului cu privire la care reclamanţii au fost expropriaţi de facto.
Dispoziţiile art. 1385 alin. (3) C.civ. stabilesc elementele componente ale prejudiciului, pierderea suferită şi câştigul nerealizat, pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere când a diminuat excesiv despăgubirile stabilite în cauză.
Raportat la dispoziţiile art. 1357 C.civ., care reglementează condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, recurenţii-reclamanţi au susţinut că doar condiţia existenţei faptei ilicite a fost analizată de către instanţa de apel. Aceasta constă în refuzul autorităţilor de a permite utilizarea terenurilor conform destinaţiei, pe motiv că ar fi afectat de utilităţi publice (spaţiu verde), fără a emite însă decizia de expropriere şi fără a despăgubi reclamanţii pentru lipsa de folosinţă.
Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că, deşi odată cu intrarea în vigoare a OUG nr.114/2007 nu au mai beneficiat de toate atributele dreptului de proprietate, fiind lipsiţi integral, în mod nelegal, de folosinţa bunului, această situaţie a fost perpetuată prin fapta ilicită a pârâtului care menţine în mod abuziv caracterul de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice, fără să fi declanşat procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică locală, pârâtul fiind cel care a făcut posibilă ingerinţa, ca urmare a faptului că nu a actualizat documentaţia urbanistică într-un context în care acest demers era imperativ.
Astfel, individualizarea despăgubirii, prin raportare la gravitatea ingerinţei, dar şi a consecinţelor acesteia asupra proprietăţii reclamanţilor, este derizorie, calculată într-o manieră restrictivă şi nelegală, instanţa de apel ignorând susţinerile temeinice şi considerentele primei instanţe, dar şi opinia expertului, iar alegerea unei opţiuni care este cea mai puţin costisitoare pentru autoritatea publică nu este realizată prin aplicarea principiului legalităţii, în acest sens fiind şi considerentele Deciziei nr. 1416/2008 a Curţii Constituţionale.
Or, în exact acelaşi context în care Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 1416/2008, instanţa de apel a considerat că întocmai dispoziţiile dreptului comun (aceleaşi de la data pronunţării deciziei) ar împiedica persoanele care au suferit un prejudiciu cauzat de aceeaşi interdicţie (şi acutizat prin inacţiunea autorităţilor publice locale) să solicite repararea pagubei produse chiar subiectelor de drept indicate expres de instanţa de contencios constituţional.
Concluzionând, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, făcând referire la decizia nr. 512/07.03.2019 pronunţată în speţa anterioară pentru acelaşi teren, când s-a respins recursul Municipiului Bucureşti.
4.2. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată, cu cheltuieli de judecată.
După prezentarea cadrului procesual în primele şapte pagini ale recursului, cu privire la încheierea din 25.11.2022, recurentul-pârât a susţinut că este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 13, art. 1270, art. 1381 şi art. 1385 - art.1386 C.civ. coroborate cu art. 408 C.proc.civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ.
A arătat că prin demersul procesual ce a făcut obiectul dosarului nr. y/3/2019, reclamanţii au urmărit atragerea răspunderii delictuale a Municipiului Bucureşti şi, implicit, repararea prejudiciului generat de pretinsa încălcare a dreptului de proprietate reprezentată de încadrarea urbanistică a Terenului în zona V1a şi menţinerea acestei funcţiuni urbanistice.
Prin sentinţa civilă nr. 2856 din 16.12.2019, pronunţată în dosarul nr. y/3/2019, Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat Municipiul Bucureşti la plata sumei de 1.420.032 euro.
Prin declaraţia autentificată sub nr. 100 din data de 11.03.2022, reclamanţii au renunţat la dreptul pretins în dosarul nr. y/3/2019, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti- Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar prin încheierea din 02.05.2022, pronunţată în dosarul nr. y/3/2019, Curtea de Apel Bucureşti a luat act de renunţarea la drept şi a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, apreciind că dreptul subiectiv pretins a fost abandonat de către titulari, făcând inutilă desfăşurarea unui proces civil.
Ulterior, prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanţii au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea Municipiului Bucureşti la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, începând cu data de 8.03.2019 cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului.
Prin încheierea din 25.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată solicitarea pârâtului de a se lua act de renunţarea la dreptul pretins de către intimaţi, materializată prin declaraţia autentificată sub nr. 100 din data de 11.03.2022, raţionamentul logico-juridic exhibat de instanţă fiind nelegal întrucât este restrictiv, operând o distincţie superficială între dreptul de a solicita contravaloarea terenului expropriat în fapt şi dreptul de a solicita despăgubirea pentru lipsirea de folosinţă a terenului.
Dreptul ce a făcut obiectul dosarului nr. y/3/2019, cât şi cel ce face obiectul prezentului dosar, ambele sunt reprezentate de dreptul de creanţă constând în repararea prejudiciului generat prin încadrarea terenului în zona V1 a şi menţinerea acestuia în această funcţiune urbanistică în temeiul atragerii răspunderii delictuale a pârâtului.
Exproprierea de fapt nu este o specie a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, astfel că dreptul la despăgubire nu se naşte din dispoziţiile Legii nr. 255/2010 sau ale Legii nr. 33/1994, ci, fiind o creaţie jurisprudenţială a Curţii Europene a Dreptului Omului în interpretarea şi aplicarea Protocolului nr. 1 la CEDO, aceasta poate reprezenta temeiul pentru atragerea răspunderii delictuale a Municipiului Bucureşti şi, implicit, repararea prejudiciului cert suferit de către reclamanţi.
Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 3.03.2023, recurentul-pârât a susţinut că încheierea recurată este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 478 alin. (2) coroborate cu art. 254 C.proc.civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ..
Instanţa de apel a respins solicitarea pârâtului de a administra proba cu expertiză tehnică evaluatorie, deşi, potrivit art. 478 alin. (2) C.proc.civ., în etapa apelului, părţile pot solicita administrarea de probe atât prin cererea de apel, cât şi prin întâmpinare. Chiar dacă prin cererea de apel pârâtul nu a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică evaluatorie, a cerut încuviinţarea acestei probe prin întâmpinarea depusă la cererea de apel a reclamanţilor, respectând termenul instituit de dispoziţiile art. 478 alin. (2) C.proc.civ., probă care, şi în ipoteza în care nu ar fi fost cerută, era necesar a fi administrată în temeiul art. 22 alin. (2) C.proc.civ., pentru determinarea certitudinii prejudiciului întrucât prin repararea pagubei, reclamanţii nu pot obţine o îmbogăţire fără justă cauză.
Or, nelegalitatea încheierii din 03 martie 2023 din această perspectivă determină nelegalitatea hotărârii recurate, întrucât problema de drept a certitudinii prejudiciului a rămas nedezlegată şi, implicit, nemotivată, fiind incident motivul de casare instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
Referitor la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 665A din 5.05.2023, din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept substanţial şi procedural privind regimul juridic al prescripţiei extinctive, recurentul-pârât a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C.proc.civ.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, excepţia prescripţiei extinctive invocate de pârât prin întâmpinarea la apelul formulat de reclamanţi, fiind nelegal raţionamentul juridic al instanţei de apel cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului prin raportare la regimul juridic al excepţiilor de ordine publică, fundamentat pe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 470 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., cu nesocotirea art. 247 alin. (1) şi (3) din cod, incidente în speţă.
Având ca premisă caracterul de ordine publică al excepţiei de fond invocate, atât partea, cât şi instanţa de judecată, din oficiu, aveau posibilitatea să invoce excepţia pe tot parcursul judecării apelului, având în vedere dispoziţiile art. 247 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., potrivit cu care excepţia poate fi invocată în orice stare a procesului, inclusiv în recurs.
Prin urmare, invocarea excepţiei prescripţiei extinctive prin întâmpinarea împotriva apelului nu poate atrage decăderea părţii din dreptul de a o invoca, ci, cel mult, obligarea părţii la acoperirea prejudiciului cauzat, în condiţiile art. 189 - art.191 C.proc.civ., întrucât posibilitatea invocării excepţiei pe tot parcursul procesului este de esenţa regimului juridic al excepţiilor de ordine publică, având în vedere şi considerentele Deciziei nr. 1/17.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.
A mai susţinut recurentul că dispoziţiile art. 470 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., invocate de instanţa de apel, nu înlătură aplicarea în apel a dispoziţiilor art. 247 alin. (1) C.proc.civ., care dispun inclusiv cu privire la judecata în căile de atac.
Astfel, instanţa de apel, care a rejudecat fondul litigiului ca urmare a admiterii apelului declarat de pârât, nu a avut în vedere dispoziţiile art. 476-479 C.proc.civ., potrivit cărora, în faza apelului, părţile se pot folosi şi de alte mijloace de apărare în afara celor invocate în primă instanţă, cu respectarea regimului lor juridic, iar neregularitatea ce constituie obiectul excepţiei prescripţiei extinctive poate fi invocată în apel şi ca motiv de ordine publică.
Prin urmare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întemeiată pe dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, fiind o chestiune de ordine publică, poate fi invocată direct în calea de atac a apelului, atât ca mijloc de apărare împotriva apelului declarat împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, cât şi ca motiv de ordine publică de către apelantul-pârât, partea interesată să invoce prescripţia extinctivă neputând fi limitată la invocarea neregularităţii exclusiv pe calea motivelor de apel.
Sub un alt aspect, reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei dispoziţiilor noului Cod civil în ceea ce priveşte excepţia prescripției dreptului material la acţiune, argumentată de către instanţa de apel, în subsidiar, în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei, este nelegală întrucât dezlegarea este fundamentată pe interpretarea şi aplicarea eronate a dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 103 din Legea nr. 71/2011 şi ale art. 6 alin. (4), art. 1386, art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil coroborate cu art. 481 C.proc.civ., înlăturând, în mod nelegal, incidenţa în cauză a dispoziţiilor speciale ale art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În vederea soluţionării excepţiei, instanţa de apel a calificat fapta ilicită imputată pârâtului, constând în lipsirea de folosinţa terenului începând cu data de 8.03.2019, cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului, ca fiind faptă continuă, cu privire la care termenul de prescripţie ar curge distinct pentru fiecare zi din intervalul de timp de referinţă.
Recurentul-pârât a susţinut că raţionamentul juridic al instanţei de apel este eronat din mai multe perspective. Cu privire la momentul de început al prescripţiei extinctive, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că este guvernat de dispoziţiile noului Cod civil, încălcând art. 481 C.proc.civ..
Prima instanţă a apreciat că dreptul aplicabil pentru fapta pretins ilicită este Codul civil de la 1864, iar dreptul procedural aplicabil este noul Cod de procedură civilă. Or, având în vedere că apelul reclamanţilor a fost anulat, ca netimbrat, schimbarea de către instanţa de apel a considerentelor primei instanţe cu privire la legea de drept material aplicabilă litigiului, cu consecinţa respingerii excepţiei, ca inadmisibilă, contravine principiului de drept procesual non reformatio in pejus.
Instanţa de apel învestită cu soluţionarea excepţiei prescripţiei trebuia să determine data producerii/săvârşirii faptelor ilicite şi legea aplicabilă prescripţiei dreptului material la acţiune. Pretinsele fapte ilicite s-au produs anterior dobândirii dreptului de proprietate de către reclamanţi, respectiv la data reconstituirii dreptului de proprietate privată în temeiul Legii nr. 18/1991 în patrimoniul autorului reclamanţilor.
Astfel, repararea prejudiciului cuantificat ca lipsă de folosinţă, cauzat prin săvârşirea unor pretinse fapte ilicite de către Municipiul Bucureşti, nu implică existenţa mai multor drepturi de creanţă, pentru realizarea cărora ar curge tot atâtea prescripţii cu puncte de plecare diferite, cum în mod vădit eronat a apreciat Curtea de Apel Bucureşti, ci există un singur drept la acţiune pentru repararea tuturor prejudiciilor certe, indiferent de caracterul succesiv al acestora, iar termenul de prescripţie a început să curgă în 25.07.2007, la data achiziţionării terenului de către reclamanţi, sau cel târziu în data de 22.10.2007, reprezentând data intrării în vigoare a interdicţiei de schimbare a încadrării urbanistice de spaţiu verde prin adoptarea OUG nr. 114/2007.
Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susţinut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a normelor juridice privind atragerea răspunderii civile delictuale, precum şi a celor privind autoritatea de lucru judecat, raportat la dispoziţiile art. 998- 999 C.civ. 1864, art. 1349, art. 1532, art. 1534 C.civ., precum şi faţă de dispoziţiile art. 430 alin. (l)-(2) coroborate cu dispoziţiile art. 431 alin. (1) C.proc.civ., fiind incidente motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
Sub un prim aspect, a arătat că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva efectelor procesuale ale deciziei civile nr. 1048A din 04.12.2017, pronunţate în dosarul nr. x/3/2015, reţinută cu putere de lucru judecat de către Curtea de Apel Bucureşti cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a Municipiului Bucureşti pentru pretinsa lipsire de folosinţă începând cu data de 8.03.2019 până în prezent.
Astfel, deşi învestită cu un raport juridic litigios diferit de cel dedus anterior judecăţii în dosarul nr. x/3/2015, instanţa de apel a stabilit că premisa analizei privind îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale este cea a puterii de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 1048A din 04.12.2017, respectiv a soluţionării definitive anterioare a tuturor aspectelor litigioase deduse judecăţii, cu excepţia cuantumului prejudiciului pretins de reclamanţi.
Or, omisiunea instanţei de apel de a cerceta în integralitate fondul cauzei, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale constituie caz de casare a deciziei recurate care, sub acest aspect, este nemotivată în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., fiind incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 faţă de aplicarea eronată în cauză a dispoziţiilor art. 430 alin. (1)-(2) coroborate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ., având în vedere că puterea lucrului judecat facilitează sarcina probaţiunii în chestiuni litigioase identice, fără a înlătura obligaţia instanţei de judecată a analiza cauza în integralitate.
Sub un al doilea aspect, raţionamentul juridic al instanţei de apel, potrivit căruia aprobarea PUZ al Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, prin adoptarea HCGMB nr. 49/2019, „nu ar putea fi luat în considerare în sensul de a fi apreciat derogatoriu de la prezumţia legală a puterii de lucru judecat” este nelegal ca urmare a faptului că nu are în vedere dispoziţii de drept substanţial privind prejudiciul şi fapta ilicită din perspectiva obligaţiilor legale a căror neîndeplinire este reţinută în sarcina Municipiului Bucureşti.
Concluzia instanţei de apel, în sensul că perioada de 10 luni cât timp a fost în vigoare PUZ aprobat prin HCGMB nr. 49/2019 nu le-ar fi acordat reclamanţilor posibilitatea reală de a utiliza bunul conform propriei voinţe, este răsturnată de dispoziţiile art. 56 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, care instituie un caz de prelungire a valabilităţii documentaţiei de urbanism în ipoteza iniţierii procedurii de autorizare a executării lucrărilor de construire.
Or, faţă de dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 350/2001 coroborate cu dispoziţiile art. 2 alin. (21) lit. a) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii, reclamanţii aveau posibilitatea iniţierii procedurii de autorizare a lucrărilor de construcţii potrivit PUZ Sector 3 al Municipiului Bucureşti, începând cu data de 31.01.2019, caz care atrăgea de drept prelungirea valabilităţii documentaţiei de urbanism, astfel că perioada de 10 luni în care PUZ sector 3 a fost în vigoare este lipsită de relevanţă în cauză, atât din perspectiva analizei privind fapta ilicită, cât şi a prejudiciului pretins de reclamanţi începând cu data de 8 martie 2019 din cauza inacţiunii pârâtului.
Aşadar, prin modificarea încadrării urbanistice a terenului prin adoptarea HCGMB nr. 49/2019, prin care terenul a fost încadrat încă din data de 31.01.2019 în UTR M2- Subzona mixtă, nu se mai poate reţine în sarcina pârâtului fapta ilicită a menţinerii încadrării urbanistice cu consecinţa ingerinţei în dreptul de proprietate privată al reclamanţilor. Faptul că nu s-a emis actul administrativ de expropriere a terenului este lipsit de relevanţă faţă de modificarea încadrării urbanistice existente anterior, astfel că premisele puterii de lucru judecat vizavi de existenţa faptei ilicite, a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, în absenţa unui act formal de expropriere, sunt inexistente în speţă.
Prin urmare, prin ieşirea din pasivitate a Municipiului Bucureşti, este eronată concluzia instanţelor de fond potrivit căreia ar exista în continuare fapta ilicită a pârâtului ce constă în inacţiunea autorităţii pârâte, autoritate abilitată atât în procedura de actualizare a planului urbanistic general, cât şi în procedura exproprierii. Totodată, reclamanţii sunt cei care au rămas în pasivitate, respectiv nu au solicitat emiterea vreunei autorizaţii de construire, contribuind astfel la producerea prejudiciului pretins constând în lipsa de folosinţă pentru imposibilitate de construire.
Cu ocazia judecăţii apelului şi a rejudecării fondului cauzei, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1532 şi art. 1534 C.civ., privind certitudinea prejudiciului şi efectele omisiunii culpabile a reclamanţilor în exercitarea dreptului de dispoziţie materială asupra terenului aflat în proprietatea privată a acestora.
Or, instanţa de apel a reţinut că Municipiului Bucureşti îi este imputabilă în continuare fapta ilicită a menţinerii încadrării urbanistice a terenului, fiind obligat să acopere prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a imobilului, în ciuda faptului că, prin adoptarea HCGMB nr. 49/2019, Municipiul Bucureşti a înlăturat cauza acţiunii civile reţinute în dosarul nr. 39806/3/2015 constând în exproprierea de fapt.
Concluzionând, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
5. Apărările formulate în cauză
Recurentul Municipiul Bucureşti a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanţi, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând, cu prioritate, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, Înalta Curte va expune următoarele considerații:
II.1.Un prim motiv de recurs formulat de recurentul-pârât a vizat încheierea din 25.11.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/3/2019, prin care a fost respinsă cererea formulată de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, de a se lua act de renunţarea reclamanţilor A. şi B. la dreptul pretins în dosarul nr. x/3/2019.
Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de apel din cuprinsul încheierii din 25.11.2022, pe motiv că atât dreptul ce face obiectul dosarului nr. y/3/2019, cât şi cel ce face obiectul dosarului pendinte, sunt reprezentate de dreptul de creanţă constând în repararea, în temeiul răspunderii civile delictuale, a prejudiciului generat prin încadrarea terenului în zona V1 a şi menţinerea sa în această funcţiune urbanistică, raţionamentul instanţei de apel fiind unul restrictiv, reprezentat de o distincţie superficială între dreptul de a solicita contravaloarea terenului expropriat în fapt şi dreptul de a solicita despăgubirea pentru lipsirea de folosinţă a terenului. Astfel, recurentul-pârât a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor cuprinse în art. 13 C.civ. (potrivit cu care renunţarea la drept nu se prezumă), art. 1270 C.civ. (forţa obligatorie a contractului), art. 1381 C.civ. (obiectul reparaţiei), art. 1385 - art.1386 C.civ. (întinderea şi formele reparaţiei) prin raportare la art. 408 C.proc.civ. (renunţarea la dreptul pretins).
Critica formulată, deşi poate fi subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., întrucât pune în discuţie o pretinsă încălcare a normelor de procedură cuprinse în art. 408 C.proc.civ. şi a normelor de drept material reglementate în art. 13 C.civ., apare ca nefondată, reţinându-se, totodată, că dispoziţiile de drept material cuprinse în art. 1270, art. 1381 şi art. 1385-1386 C.civ., a căror încălcare a invocat-o recurentul-pârât, au fost indicate formal, întrucât nu s-a precizat în concret cum anume instanţa de apel a încălcat aceste norme de drept material.
Dispoziţiile legale pretins încălcate de către instanţa de apel, prin raportare la care va fi analizat recursul declarat împotriva încheierii din 25.11.2022, respectiv art. 13 C.civ. statuează în sensul că renunţarea a drept nu se prezumă, iar art. 408 C.proc.civ. prevede că „(1) Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului. (2) În caz de renunţare la dreptul pretins, instanţa pronunţă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond, dispunând şi asupra cheltuielilor de judecată. (3) Renunţarea se poate face atât verbal în şedinţă, consemnându-se în încheiere, cât şi prin înscris autentic.” Totodată, potrivit art. 409 alin. (1) C.proc.civ., „Când renunţarea este făcută în instanţa de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunţării, dispoziţiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.”
Aplicând aceste dispoziţii legale la cauza dedusă judecăţii, se observă că situaţia de fapt, reţinută de instanţa de apel în cuprinsul încheierii recurate şi necontestată de părţile litigante, relevă că dosarul nr. y/3/2019, desfăşurat între aceleași părți, a avut ca obiect acordarea de despăgubiri în sumă de 1.444.800 euro reprezentând contravaloarea terenului expropriat în fapt, proprietate a reclamanților, în suprafață de 5600 mp situat în București, respectiv înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea Municipiului București cu titlu de expropriere.
Prin sentinţa civilă nr.2856 din 16.12.2019, pronunțată de Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. y/3/2019 a fost admisă, în parte, cererea reclamanților și a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.420.032 euro, sumă plătibilă în lei la cursul de referinţă stabilit de BNR în data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului situat în Bucureşti; s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1500 de lei cheltuieli de judecată onorariu de expert şi s-a luat act că onorariul de avocat va fi cerut pe cale separată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanţii A. şi B., cât și pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Prin declarația autentificată sub nr. 100 din 11.03.2022 de B.I.N. X, reclamanţii B. și A. au declarat că renunță la dreptul pretins în dosarul nr. y/3/2019, aflat pe rolul Curții de Apel București-Secția a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Instanţa de apel a luat act de manifestarea de voinţă a reclamanţilor, iar prin decizia civilă nr. 633 din 02.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București-Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. y/3/2019, definitivă prin nerecurare, au fost admise apelurile formulate de apelanții reclamanți A. şi B. și de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva sentinţei civile nr.2856 din 16.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. y/3/2019, a fost anulată sentinţa civilă apelată şi, rejudecând, instanța a luat act de renunţarea la drept exprimată de reclamanți prin declarația autentificată de B.I.N. X sub nr. 100 din 11.03.2022, iar, în consecinţă, a respins cererea, ca neîntemeiată.
În paralel, prin cererea ce face obiectul cauzei deduse judecăţii, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în data de 10.04.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului proprietatea lor, acelaşi cu cel care a făcut obiectul dosarului anterior, începând cu data de 08.03.2019 cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului.
Prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1818 din 23.11.2020, astfel cum a fost îndreptată prin sentinţa nr. 912 din 22.06.2021, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 2.089.007,43 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosinţă, pentru perioada 08.03.2019 - 07.09.2020, precum şi după data de 07.09.2020, atât timp cât se menţine regimul juridic actual al imobilului, precum şi la plata către reclamanţi a sumei de 8.430 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în fond şi în apel şi onorariu expertiză.
În etapa apelului, prin concluziile scrise depuse de apelantul-pârât pentru termenul de judecată din 25.11.2022, a solicitat să se ia act de renunţarea reclamanţilor la dreptul pretins prin cererea de chemare în judecată, având în vedere că, prin declaraţia autentificată sub nr. 100 din 11.03.2022, reclamanţii au renunţat la dreptul pretins în dosarul nr. y/3/2019 şi nu mai pot valorifica acelaşi drept subiectiv prin alt demers procesual, manifestarea de voinţă a reclamanţilor fiind obligatorie potrivit principiului obligativităţii efectelor actului juridic civil, atât în sens pozitiv, cât şi sub aspect negativ, potrivit dispoziţiilor art. 408 alin. (2) C.proc.civ. raportat la art. 1270 C.civ..
În acest context factual, contrar susţinerilor recurentului-pârât, se constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra lipsei identităţii de obiect între cele două dosare, chiar dacă cauza juridică a ambelor acţiuni este aceeaşi, respectiv pretinsa ingerinţă a pârâtului în dreptul de proprietate al reclamanţilor prin menţinerea încadrării urbanistice a terenului ulterior reconstituirii dreptului de proprietate asupra acestuia.
Aceasta, întrucât primul dosar a avut ca obiect despăgubiri constând în valoarea reală a terenului şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea pârâtului, iar prezenta cauză are ca obiect despăgubiri solicitate pentru lipsa de folosinţă a bunului imobil începând cu 8 martie 2019.
Înalta Curte constată că cererea de renunţare la dreptul pretins formulată de reclamanţi în cuprinsul declaraţiei autentificate sub nr. 100 din 11.03.2022, astfel cum a fost exprimată, a reprezentat manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la dreptul subiectiv ce a făcut obiectul dosarului nr. y/3/2019 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie (despăgubiri constând în valoarea de circulaţie a terenului), voinţa părţilor fiind una expresă şi neechivocă.
Totodată, se reţine că prin renunţarea reclamanţilor la drept, conform art. 408 C.proc.civ., părţile nu au pierdut posibilitatea de a se adresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să urmărească valorificarea unui alt drept subiectiv pretins împotriva pârâtului (despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului), chiar dacă are aceeaşi cauză juridică cu cea care a determinat promovarea primei acţiuni.
În consecinţă, reţinând distincţia dintre cele două drepturi subiective valorificate în litigiile menţionate, nu se poate aprecia că prin încheierea din 25 noiembrie 2022, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 408 C.proc.civ. şi art. 13 C.civ., nefiind incidente motivele de recurs invocate.
II.2. Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C.proc.civ., recurentul-pârât a criticat încheierea din 3.03.2023, susținând că, în cauză, s-au încălcat normele de procedură, prevăzute de art. 478 alin. (2) coroborate cu art. 254 C.proc.civ., referitoare la posibilitatea părţilor de a se folosi înaintea instanţei de apel de mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului sau întâmpinare.
Această critică este fondată și determină prin ea însăși casarea încheierii atacate, şi implicit a deciziei recurate, și rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale ale părților litigante.
Astfel, în cauza dedusă judecății, Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea din 3.03.2023 a respins proba cu expertiza tehnică evaluatorie, solicitată de apelantul-pârât prin întâmpinarea depusă la apelul reclamanților, considerând că această parte este decăzută din dreptul de a mai solicita încuviințarea acestei probe având în vedere dispoziţiile art. 478 alin. (2) raportat la art. 254 C.proc.civ. şi că nu a formulat solicitarea de probatoriu prin cererea de apel declarată, în cuprinsul căreia avea obligaţia de a propune probele, iar nu ulterior. A mai apreciat instanţa de apel că necesitatea administrării probei nu a rezultat din dezbateri, pentru că anterior solicitării încuviinţării probei cu expertiză nu au avut loc dezbateri.
Procedând în acest mod, cu neobservarea dispoziţiilor legale, prin încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil, în sensul avut în vedere de art. 478 alin. (2) C.proc.civ., și cu nerespectarea dreptului la apărare al părţilor garantat de art. 13 alin. (2) C.proc.civ., instanța de apel a pricinuit pârâtului o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin reluarea judecății, deci cu reanalizarea solicitării părţii de încuviinţare în apel a probei cu expertiza tehnică evaluatorie.
Trebuie subliniat că împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel atât pârâtul, cât şi reclamanţii, a căror cale de atac formulată a fost anulată, ca netimbrată, dată fiind lipsa de interes a acestor părţi în susţinerea apelului, ca urmare a îndreptării hotărârii primei instanţe prin sentinţa nr. 912 din 22.06.2021 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
În concret, prin sentinţa civilă nr. 1818 din 23.11.2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 1.392.671,62 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosinţă, pentru perioada 08.03.2019 - 07.09.2020, şi a sumei de 8430 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în fond şi în apel şi onorariu expertiză.
Prin sentinţa civilă nr. 912 din 22.06.2021, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis cererea de îndreptare eroare materială şi de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1818 din 23.11.2020 pronunțate de Tribunalul Bucureşti- Secția a IV-a civilă, în dosarul nr.x/3/2019, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința civilă nr.1818 din 23.11.2020, în sensul că în dispozitiv se va insera: „Admite acțiunea, iar paragraful următor va avea următorul conținut: Obligă pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General cu sediul în (...), la plata către reclamanţii A. şi B., ambii cu domiciliul ales la (....), a sumei de 2.089.007,43 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosinţă, pentru perioada 08.03.2019 - 07.09.2020, precum şi după data de 07.09.2020, atât timp cât se menține regimul juridic actual al imobilului.”
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat, având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză şi soluţia de admitere a acţiunii, că din eroare nu s-a menţionat că pretenţiile trebuie acoperite şi după data de 07.09.2020, cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului.
Împotriva sentinţei civile nr. 1818/23.11.2020 au declarat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
Reclamanţii au renunţat la judecarea apelului, dată fiind soluţia de îndreptare şi completare a dispozitivului sentinţei primei instanţe, însă pentru că nu au achitat taxa de timbru ce a fost stabilită de instanţă pentru judecarea căii de atac, au solicitat anularea apelului, ca netimbrat, aşa cum reiese din cuprinsul încheierii din 4.03.2022.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat apel împotriva hotărârii primei instanţe, precum şi întâmpinare la apelul reclamanţilor, în cuprinsul căreia a solicitat încuviințarea administrării probei cu expertiza tehnică evaluatorie.
Prin urmare, în mod nelegal, instanţa de apel a respins, prin încheierea din 3.03.2023, încuviinţarea probei solicitate, întrucât pârâtul nu era decăzut din probă, iar instanţa nu intrase în dezbaterea căii de atac.
De altfel, se reţine că prin Decizia nr. 9/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut în considerente că „74. (...) instanţa de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în faţa primei instanţe, cerinţa impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiţii procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanţa de apel să aprecieze că sunt necesare soluţionării cauzei.”
Or, garanțiile procesuale ce formează conținutul procesului echitabil trebuie asigurate, în mod egal și obiectiv, tuturor părților implicate în această procedură.
Astfel, instanța de recurs reţine că, în cauza dedusă judecății, este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C.proc.civ. și că vătămarea procesuală pricinuită pârâtului căruia nu i s-a încuviinţat proba cu expertiza tehnică evaluatorie pe motiv că mijlocul de probă nu a fost solicitat prin cererea de apel, ci prin întâmpinarea la apelul reclamanţilor, nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii pronunțate cu nerespectarea prescripțiilor legale și rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale.
Acest motiv de nelegalitate a deciziei recurate este unul peremptoriu care conduce prin el însuși la casarea deciziei recurate și reluarea judecății în cauză, astfel încât se impune, din considerente de judecare unitară a cauzei, admiterea ambelor recursuri exercitate în cauză.
Înalta Curte apreciază că incidența acestui motiv de casare, care privește formele de procedură și garanțiile procesuale, nu poate însă determina, la acest moment procesual, și cenzurarea motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material în cauza dedusă judecății, întrucât, dacă în această etapă procesuală s-ar da dezlegări pe fondul cauzei, ar fi afectat principiul dublului grad de jurisdicție pe care legea îl acordă părților în această materie, în raport de valoarea obiectului pricinii, și de care acestea trebuie, în mod necesar, să beneficieze. În același sens, urmare a reținerii incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., instanța de recurs nu va mai analiza motivul prevăzut la pct.6 al aceluiași articol, invocat de recurentul-pârât în susținerea nelegalității încheierii din 3.03.2023.
În rejudecare, instanța de apel va analiza ansamblul criticilor şi apărărilor substanțiale formulate de părți, atât din perspectiva probei cu expertiză evaluatorie solicitate care trebuie realizată în acord cu categoria de folosinţă a terenului (spaţii verzi), cât și din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, aceste aspecte reprezentând circumstanțe factuale și legale pe care instanța de apel trebuie să le stabilească în virtutea atribuțiilor sale legale, în limitele cererii apel cu care a fost învestită şi a apărărilor formulate, deci cu respectarea limitelor devoluțiunii, și pe care instanța de recurs nu le poate cenzura la acest moment procesual.
II.3. Totodată, Înalta Curte va menţine dispoziţiile deciziei recurate referitoare la admiterea excepţiei netimbrării şi anularea apelului declarat de reclamanţi, întrucât părţile nu au formulat, prin cererile de recurs, critici sub acest aspect, precum şi cele referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei.
Astfel, sunt nefondate criticile recurentului-pârât privind respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei prescripţiei invocată direct în apel.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinarea la apelul reclamanţilor, reţinându-se, în esenţă, pe de o parte că această excepţie ar fi putut fi formulată numai ca un motiv de apel, pârâtul fiind decăzut din dreptul de a o invoca ulterior prin întâmpinare sau în cursul judecării apelului, iar pe de altă parte, că sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la prescripţie din noul Cod civil., nu şi cele din Decretul-lege nr. 167/1958, astfel că excepţia prescripţiei trebuia invocată de pârât prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe.
Înalta Curte reţine că este lipsit de relevanţă raţionamentul instanţei de apel în sensul că pârâtul nu putea invoca excepţia prescripţiei extinctive decât prin cererea de apel, nu şi prin întâmpinarea formulată la apelul părţilor adverse, în condiţiile în care în speţă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată (contravaloare lipsă de folosinţă ulterioară datei de 8 martie 2019) s-a reţinut corect incidenţa dispoziţiilor noului C.civ., iar nu ale Decretului-lege nr. 167/1958.
Nu se poate aprecia că prin reținerea de către instanța de apel a aplicabilității dispozițiilor din noul Cod civil i s-ar fi cauzat pârâtului o situație mai grea în propria cale de atac, raportat la data de la care reclamanții au solicitat pretențiile.
În acest sens, cu privire la fundamentarea în drept a pretenţiilor formulate de către reclamanți, în acord cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum și situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Alin. (2) al aceluiaşi text statuează că „dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, (...), din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor si din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzist[ după intrarea în vigoare a Codului
civil.”
În aceste condiţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2512 C.civ., potrivit cu care prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună credinţă, iar organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, chiar dacă aceasta ar fi în interesul statului sau a unităţilor sale administrativ-teritoriale.
Momentul până la care poate fi invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este reglementat la art. 2513 C.civ., potrivit cu care „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.”
Esenţial de subliniat este aspectul că în noul Cod civil, prescripției extinctive i-a fost conferit un caracter dispozitiv, fiind reglementată prin norme de ordine privată, spre deosebire de regimul imperativ, de ordine publică, pe care îl consacra reglementarea anterioară reprezentată de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Acest caracter dispozitiv al noilor norme a fost statuat și de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, a arătat că, într-o viziune diametral opusă față de cea a Decretului nr. 167/1958, „legiuitorul actual a reglementat prescripția extinctivă ca instituție de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecințe asupra duratei termenelor de prescripție, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părților, recunoașterii posibilității renunțării la prescripție ori a încheierii de convenții prin care să se modifice cursul prescripției, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condițiilor și limitelor procedurale în care excepția prescripției ar putea fi invocată etc. (...)”.
Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentului-pârât relative la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei prescripţiei extinctive, invocată pentru prima dată în apel, raţionamentul juridic expus de instanţa de prim control judiciar fiind corect sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât împotriva încheierii din 25.11.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis recursul declarat de pârât împotriva încheierii din 3.03.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o în tot, a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârât împotriva deciziei civile nr. 665A din 05.05.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o în parte şi a trimis cauza aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva sentinţei civile nr. 1818 din 23.11.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, îndreptată şi completată prin sentinţa civilă nr. 912 din 22.06.2021 pronunţată de aceeaşi instanţă şi a menţinut dispoziţiile deciziei recurate referitoare la admiterea excepţiei netimbrării şi anularea apelului declarat de reclamanţi şi la respingerea excepţiei prescripţiei.