Prejudiciu provocat de căderea unei crengi dintr-un copac aflat pe domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale. Acţiune în despăgubiri. Calitate procesuală pasivă
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă
Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă delictuală
- răspunderea pentru fapta lucrului
- prejudiciu cauzat de lucruri
- pază juridică
- domeniul public al unităţii administrativ teritoriale
C.civ., art. 1376, art. 1391, art. 1381
Întreaga construcţie juridică a răspunderii pentru lucruri reglementă în art. 1376 C.civ. are la bază noţiunea de ”pază juridică”, care revine în primul rând proprietarului şi, în subsidiar, celui care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta într-un interes propriu.
Astfel, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin desprinderea unor crengi din arborele aflat pe un teren aparţinând domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale revine proprietarului acestuia, în virtutea calităţii sale de paznic juridic, neputând fi transferată asupra persoanei care îl ocupa, cu acordul său, în scopul realizării unor lucrări de îngrijire. Acesta din urmă, exercitându-şi atribuţiile sub îndrumarea, supravegherea şi controlul proprietarului, poate fi considerat ca fiind doar un paznic material al bunului, neavând independenţa exercitării puterii de direcţie, folosinţă şi control, simpla ocupare şi folosinţă a imobilului nefiind de natură să justifice în persoana sa calitatea de paznic juridic. O eventuală angajare a răspunderii civile delictuale a paznicului material s-ar putea realiza numai în ipoteza uzurpării lucrului sau deţinerii acestuia împotriva voinţei adevăratului paznic juridic.
Prin urmare, transmiterea dreptului de administrare a terenului de către unitatea administrativ-teritorială către direcția silvică, în temeiul unui contract de administrare, nu determină constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a celei dintâi, câtă vreme terenul se află în domeniul public al acesteia, iar potrivit dispozițiilor legale, paza juridică a lucrului revine exclusiv proprietarului.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 364 din 11 februarie 2025
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea formulată la data de 01.09.2022, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, Secţia I civilă, reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva şi Direcţia Silvică Timiş, au solicitat instanţei obligarea pârâţilor la plata în solidar a următoarelor sume:
- către reclamantul A. plata sumei de 150.000 euro în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral provocat de decesului soţiei, C., sumă la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective;
- către reclamanta B. plata sumei de 250.000 euro în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral provocat de decesului mamei, C., sumă la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective.
În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea de dispozițiile art. 1376, 1377, 1381-1395 C.civ., art. 12 din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor.
I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.
Prin sentinţa civilă nr. 1178 din data de 16.10.2023, Tribunalul Timiş Secția I civilă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Timișoara prin Primar.
A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. prin reprezentant legal A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Timişoara prin Primar, a obligat pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Timişoara prin Primar la plata în echivalent în lei la cursul BNR din data plății a sumei de 150.000 Euro către reclamantul A. și a sumei de 250.000 Euro către reclamanta B., sume care vor fi actualizate cu dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată (01.09.2022) până la data plății efective.
A respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți în contradictoriu cu Direcția Silvică Timiș, a obligat în solidar reclamanții la plata către pârâta Regia Națională a Pădurilor a sumei de 1366,17 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat pârâta UAT Municipiul Timișoara prin Primar la plata către reclamantul A. a sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 195 din data de 19.07.2024 Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a respins apelul formulat de către pârâta apelantă UAT Municipiu Timişoara prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 1178/2023 pronunţată de Tribunalul Timiş, ca nefondat.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 195/2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar.
II.1. Motivele de recurs
Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii formulate de către reclamanți.
Recurentul a criticat respingerea de către instanțele de judecată a excepției lipsei calității procesuale a Municipiului Timișoara fără a se avea în vedere faptul că potrivit contractului de administrare nr. 1169/07.02.2008 încheiat între Municipiul Timișoara prin Primar și Direcția Silvică Timișoara suprafața de 50,70 ha fond forestier se află în administrarea Direcției Silvice Timișoara, aceasta având calitatea de administrator al imobilului pe care se afla copacul. Astfel, instanța nu a ținut cont de faptul că, în speță, sunt incidente dispozițiile Titlului V, din Codul civil, intitulat „administrarea bunurilor altuia” și în mod expres art. 810 C.civ. dispune că administratorul poate sta în justiție pentru orice cerere sau acțiune referitoare la administrarea bunurilor.
Administrarea include orice fel de acte materiale sau juridice care intră în conținutul noțiunii de exploatare al bunului (orice alte de conservare și administrare) dar și acte de dispoziție (culegerea productelor, diverse acte de transformare materială) dar numai în mod excepțional dacă hotărârea de constituire le permite expres sau nu sunt contrare regulii inalienabilității bunurilor proprietate publică.
Dreptul de administrare reprezintă un drept real principal derivat din dreptul de proprietate publică, având o existență de sine stătătoare iar titularii săi îl exercită în nume propriu în raporturile juridice cu celelalte subiecte de drept. Totodată răspunderea pe care o antrenează actele sau faptele titularului dreptului de administrare în cadrul circuitul civil este o răspundere proprie.
Recurentul a criticat interpretarea eronată a noțiunii de ”păzitor juridic” al lucrului care a produs prejudiciul a fost interpretată de către instanța de apel.
În acest sens, recurentul a susținut că noțiunea de pază juridică trebuie privită prin prisma prevederilor art. 1377 alin. (l) C.civ., cu atât mai mult cu cât exista un raport contractual între proprietarul bunului, respectiv al terenului în cauză și cel căruia i-a fost încredințată paza bunului, respectiv Direcția Silvică Timișoara.
Din conținutul prevederilor art. 1377 alin. (l) C.civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat de lucruri se cer a fi întrunite trei condiții: existența unui prejudiciu, existența raportului de cauzalitate dintre lucru sau comportamentul lucrului și prejudiciu, iar lucrul care a cauzat prejudiciul este necesar să se afle în paza juridică a unei persoane.
Prin urmare, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este obiectivă, fără vinovăție, fiind fundamentată pe obligația de garanție în sarcina păzitorului juridic cu privire la comportamentul lucrului care are ca suport riscul de activitate. Referitor la cauzele exoneratoare de răspundere, în art. 1380 C.civ. se prevede că înlăturarea acestei răspunderi poate avea loc dacă se face dovada că prejudiciul a fost cauzat exclusiv de fapta victimei, fapta unui terț sau de un caz de forță majoră.
În acest sens, recurentul a arătat că furtuna puternică din data de 17.09.2017 ce a rupt copacul din incinta Grădinii Zoologice ce a provocat decesul defunctei C., aceasta fiind lovită în zona capului de o creangă de circa 10 metri, a fost un fenomen extrem care deși a durat doar 15 minute a provocat daune însemnate, vântul în rafale care a depășit viteza de 100-120 km/h cauzând ruperi de arbori, desprinderi de acoperișuri, afectări ale elementelor de construcții și chiar prăbușiri de construcții, afectând prin rănire populația neadăpostită, surprinsă în exterior de furtună.
Recurentul a susținut că în literatura de specialitate se apreciază că, la o viteză a vântului de 5061 km/h arborii se mișcă puternic iar la o viteză a vântului de 85-102 km/h, copacii sunt scoși efectiv din rădăcină iar potrivit informațiile meteorologice furnizate de către Administrația Națională de Meteorologie reiese că la data de 17.09.2017 au fost momente când vântul a atins 120 km/h, ceea ce înseamnă, conform Scării Beaufort, că fenomenul meteorologic a fost identificat ca fiind o furtună foarte violentă sau uragan ce constituie un incident de forță majoră.
În susținerea acestui argument, recurentul a făcut trimitere la adresa nr. 959/09.03.2018 prin care Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a precizat că evenimentul meteorologic deosebit care a afectat Municipiul Timișoara în data de 17.09.2017 întrunește condițiile pentru a fi încadrat în categoria evenimentelor de forță majoră nefiind prevăzut în timp rezonabil nici măcar de Administrația Națională de Meteorologie.
Având în vedere faptul că fenomenul nu a fost previzionat prin avertizări meteo recurentul a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1350 alin. (2) C.civ. privind forța majoră.
Recurentul a arătat că cele reținute atât de către instanța de apel, în acord cu prima instanță sunt complet eronate, întrucât atenționările de vreme rea emise de către A.N.M. au fost făcute cu întârziere și în timpul sau după producerea evenimentului meteorologic periculos din data de 17.09.201 7. (fapt notoriu, nu a existat nicio avertizare cu o oră înainte).
Astfel prima atenționare de fenomen meteorologic periculos emisă de către A.N.M - Centrul Meteorologic Regional Banat - Crișana - Cod galben (cu nr. 455) a fost făcută în timp ce furtuna se afla în plină desfășurare, la ora 15:07 iar cea de a doua cu nr. 456 a fost făcută de asemenea în timp ce furtuna traversase deja municipiul Timișoara, la ora 15:28.
Potrivit declarației de martor a numitului X. decesul numitei C. a avut loc în data de 17.09.2017 între orele 15 - 16, aspect confirmat și prin declarația dată de intimatul-reclamant A., soțul defunctei în fața organelor de cercetare penală.
Concluzionând, recurentul a susținut că nu au existat atenționări sau avertizări de producere de fenomene meteorologice periculoase înainte de producerea furtunii care să permită luarea unor măsuri proactive de evacuare a vizitatorilor de la grădina zoologică.
În raport de aceste considerente, recurentul a arătat că efectul principal al forței majore îl reprezintă excluderea existenței raportului de cauzalitate dintre o faptă și prejudiciul cauzat victimei, iar dacă forța majoră a fost singura cauza a prejudiciului, răspunderea civilă nu există și nu se poate angaja.
Invocând prevederile art. 31 C.pen. potrivit cărora nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută recurentul a susținut că, în speță, trebuia observat caracterul obiectiv al imposibilității de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului neașteptat.
Prejudiciile care au vizat atât domeniul public cât și cel privat s-au produs ca urmare a intervenirii unui eveniment natural, imprevizibil și irezistibil - furtuna violentă - care a dus la ruperea, prăbușirea sau smulgerea din rădăcină a numeroși arbori din municipiul Timișoara într-o majoritate covârșitoare fiind vorba de arbori în vegetație, sănătoși din punct de vedere fitosanitar motiv pentru care recurentul a arătat că nu se putea prevedea producerea unor accidente sau incidente determinate de ruperea și prăbușirea de arbori.
În ceea ce privește daunele morale solicitate, recurentul a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate motivat de faptul că în legislația internă nu există un text care să prevadă după ce criterii trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor pentru repararea daunelor morale, iar plata unei sume de bani nu poate suprima o durere fizică sau o suferință psihică. Altfel, despăgubirile bănești acordate vor avea drept urmare doar creșterea patrimoniului material al victimei, fără a putea însă readuce sau îndrepta ceea ce a dispărut sau a fost știrbit din patrimoniul său moral.
A mai susținut recurentul că principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune. imposibil de a fi echivalate bănește. Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, în doctrină se arată că, acesta trebuie să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici o amendă excesivă pentru autorul daunei și nici venituri nejustificate pentru victimă. Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale.
De asemenea, a arătat că daunele morale solicitate de către reclamanții - intimați în cuantum de 400.000 euro sunt exagerate iar acordarea acestora în totalitate ar deturna rațiunea răspunderii civile delictuale pentru daune morale de la scopul său transformând-o într-o cale de îmbogățire fără justă cauză având în vedere și faptul că prin cererea depusă la data de 15.09.2020, reclamanții prin apărător s-au constituit parte civilă în dosarul nr. x/P/2017 și au solicitat repararea prejudiciului moral în sumă de 100.000 euro în echivalent lei la data plății. Reclamanții și-au întemeiat demersul judiciar pe dispozițiile art. 1376 C.civ. conform cărora: „oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa".
Concluzionând, a arătat că, în prezenta cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile antrenării răspunderii civile a recurentului pentru prejudiciul cauzat de lucruri.
II.2 Apărările formulate în cauză
Intimații A. și B., prin reprezentant legal, au depus întâmpinare prin intermediul căreia au solicitat în principal, constatarea nulității recursului iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.
În ceea ce privește nulitatea recursului au arătat faptul că invocarea motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. este pur formală întrucât motivele nu sunt veritabile critici de nelegalitate a hotărârii, ci privesc modul în care instanțele de fond au interpretat probele și contractul de administrare încheiat cu Direcția Silvică Timișoara, iar sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.proc.civ..
Pe fond, intimații-reclamanți au susținut că sunt nefondate criticile referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Timișoara întrucât împrejurarea că între recurent și Direcția Silvică Timișoara s-a încheiat contractul de administrare numărul 1169/07.02.2008, prin care cea din urmă instituție și-a asumat obligația de a realiza degajări, rărituri și tăieri de igienă a materialului lemnos inclusiv în incinta Grădinii Zoologice Timișoara nu o exonerează de răspundere pe recurentă și, implicit, nu atrage lipsa calității sale procesuale pasive, ea continuând să fie parte a raportului obligațional dedus judecății.
Din analiza contractului de administrare numărul 1169/07.02.2008 s-a observat corect de către instanțe că, prin prisma obligațiilor asumate, acesta este mai degrabă un contract de prestări servicii silvice, nicidecum un contract prin care întreaga administrare a imobilului a fost cedată Direcției Silvice. Dimpotrivă, în calitatea sa de proprietar, Municipiul Timișoara, prin Direcția de mediu a Primăriei Municipiului Timișoara, exploata Grădina Zoologică în scop patrimonial, realizând venituri din vânzarea biletelor către vizitatori, păstrându-și pe această linie atribuțiile de administrare, după cum corect au reținut instanțele în condițiile în care recurentul nu a contestat niciun moment acest aspect, notoriu de altfel.
Referitor la susținerile recurentului privind incidența forței majore, intimații au arătat că furtuna din data de 17.09.2017 nu determină îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 1351 alin. (2) C.civ., potrivit căruia „forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil". Singura condiție îndeplinită este caracterul extern al evenimentului, însă furtuna nu are caracter imprevizibil și absolut invincibil și inevitabil.
Producerea evenimentului nu a fost nici inevitabilă, în condițiile în care probele administrate în dosarul penal au dovedit că anterior producerii evenimentului soldat cu decesul numitei C. (eveniment produs în jurul orei 16.30) ANM a transmis autorităților locale la orele 15.07 și 15.28 avertizări cod galben și cod portocaliu, fără ca la nivelul Primăriei Timișoara, al Direcției de mediu a Primăriei Municipiului Timișoara și la nivelul Grădinii Zoologice să se ia măsuri imediate de limitare a accesului vizitatorilor în Grădina Zoologică și de evacuare a celor prezenți.
În ceea ce privește ora producerii decesului, intimații reclamanți au arătat că potrivit procesului verbal întocmit la fața locului acesta s-ar fi produs în jurul orei 16.30 și nu în intervalul orar 15-16, înainte de efectuarea informărilor de către A.N.M. cum s-a susținut prin recurs. De asemenea, a arătat că pentru a fi în prezența forței majore nu are relevanță acest aspect al informării, ci doar caracterul imprevizibil al evenimentului. Prin urmare, dacă evenimentul a fost previzibil, iar în concret nu doar că a fost previzibil, ci a și fost prevăzut, nu are relevanță că primăria nu a fost înștiințată, căci acest aspect excedează condițiilor forței majore.
Intimații au arătat și faptul că adresa Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, de care se prevalează recurentul, prin care s-a arătat că evenimentul meteorologic în discuție ar întruni condițiile forței majore nu poate fi opus cu forță obligatorie unei instanțe de judecată, reprezentând un simplu punct de vedere emanând de la o entitate privată străină de litigiu și fără atribuții în domeniul interpretării fenomenelor meteorologice.
În ceea ce privește motivul de recurs prin care se solicită respingerea ca neîntemeiate a daunelor morale, intimații au arătat că nu poate fi primit, în contextul în care potrivit art. 1391 alin. (2) C.civ., ce reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, „instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu”
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, intimații au apreciat că este unul absolut justificat de dramatismul evenimentului, mai ales că acesta putea fi lesne evitat de autorități, dacă ar fi manifestat o minimă grijă față de siguranța cetățenilor, dar și de urmările produse, consecințele în plan psihic, dar cu repercusiuni chiar și în cel al sănătății fizice, manifestându-se și în prezent, la 7 ani de la tragicul incident.
Modul deosebit de violent în care s-a petrecut decesul persoanei apropiate, relevat de actele medico-legale și de declarațiile martorilor audiați, a fost de natură a spori foarte mult suferința întregii familii, intimații-reclamanți fiind de față la momentul producerii incidentului.
Argumentul constituirii de parte civilă în procesul penal cu suma de 100.000 euro nu poate fi reținut în sensul diminuării despăgubirilor acordate, din moment ce pretențiile puteau fi majorate ulterior chiar și în procesul penal și, cu atât mai mult, ele pot fi reevaluate în acțiune civilă separată. Cu privire la acest aspect, intimații au susținut că cererea de constituire de parte civilă a fost formulată la data de 17 septembrie 2020, având principalul rol de a întrerupe termenul de prescripție cu două zile înainte de împlinirea sa, la un moment la care devenise evident că cercetarea penală nu se va solda cu o soluție de trimitere în judecată, urmând promovarea unui litigiu civil separat.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, intimații au arătat că acesta reprezintă o evaluare multilaterală a tuturor consecințelor negative produse și a implicațiilor lor, pe toate planurile vieții sociale a acestora, a duratei consecințelor și a intimității durerilor psihice cauzate de tragicul eveniment.
Intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Timiș a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea soluției pronunțate de instanța de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului Timișoara, lipsa calității procesuale pasive a Regiei Națională a Pădurilor Romsilva și a respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulate împotriva Direcției Silvică Timiș.
Intimata a susținut că soluția dată de instanță cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive și soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca nefondată față de Direcția Silvică Timiș au intrat în puterea lucrului judecat prin neapelare, motiv pentru care nu se nu se poate reține teza invocată de către recurentă potrivit căreia prin încheierea contractului de administrare nr. 1169/07.02.2008 Direcția Silvică Timiș este administratorul ”imobilului pe care se afla copacul”.
Nu a existat nicio posibilitate legală ca arborele ce a cauzat accidentul să fi fost doborât în urma singurelor lucrări silvice ce puteau fi executate de către intimată, iar ruperea și căderea arborelui s-au produs exclusiv din cauza condițiilor meteorologice, fără nicio legătură cu o neîndeplinire a obligațiilor ce s-ar fi aflat în sarcina Direcției Silvice Timiș. În acest sens intimata a susținut că ruperea unei părți a arborelui nu s-a produs în mod natural din cauza vârstei sau a stării precare și nici ca urmare a omisiunii de a-i acorda îngrijirile necesare, ci a fost consecința directă a furtunii deosebit de puternice din data de 17 septembrie 2017.
Concluzionând, intimata a invocat și dispozițiile Regulamentului de funcționare a Grădinii Zoologice Timișoara, Compartimentul Grădina Zoologică Timișoara, funcționând în cadrul Direcției de Mediu a Municipiului Timișoara, ce este responsabil cu întreaga activitate de administrare a grădinii zoologice și cu asigurarea securității, sănătății și integrității fizice a personalului compartimentului și a publicului vizitator, de prevenire a oricăror riscuri de producere de accidente pe amplasamentul grădinii zoologice.” Acestea, coroborate cu dispozițiile art. 1367 alin. (1), art. 1377 C.civ. conferă Municipiului Timișoara, în calitate de proprietar al lucrului, calitate procesuală pasivă legală și pe cale de consecință excepția invocată de recurent se impune a fi respinsă.
II.3. Răspunsul la întâmpinare
Intimații-reclamanți A. și B. au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Timiș prin care au arătat că sunt de acord cu susținerile formulate având în vedere faptul că din probele administrate în fața instanței a rezultat că persoana răspunzătoare este Municipiul Timișoara.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
În prealabil, Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 488 C.proc.civ. casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanţială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel, ambele îndreptăţite şi obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt şi de drept).
Aşa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de instanţele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispoziţiilor art. 488 C.proc.civ.. Nu pot fi prin urmare primite acele critici referitoare la modalitatea de interpretare a probelor de către instanța de apel și nici cele privind cuantumul daunelor morale acordate, întrucât aceste chestiuni privesc în mod esenţial situaţia de fapt, fiind critici de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs.
În schimb, criticile care privesc respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului precum și cele referitoare la cazul de exonerare de răspundere de forță majoră se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. întrucât se invocă greșita interpretare a dispozițiilor de drept material privind răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri precum și cele referitoare la cauzele de exonerare a răspunderii.
Aşa fiind, se impune respingerea excepţiei nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C.proc.civ. interpretate per a contrario.
În ceea ce privește motivele de recurs, criticile formulate vor fi analizate din perspectiva motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., nu și a pct. 6 din același articol, invocat doar formal.
Se constată că, în fapt, instanţele devolutive au reţinut, din analiza materialului probator, că în data de 17.09.2017, în timp ce se aflau în interiorul Grădinii Zoologice Timișoara împreună cu numita C. (soția reclamantului A., respectiv mama reclamantei B., astfel cum reiese din certificatul de căsătorie și din certificatul de naștere depuse la dosarul cauzei), reclamanții au fost surprinși de o furtună puternică în timpul căreia a survenit decesul violent al numitei C., urmare a traumatismului provocat de căderea unei crengi de aproximativ 10 metri lungime.
Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea.
Prin primul motiv de recurs recurentul a criticat modul de soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, aspect ce aduce în dezbatere determinarea persoanei responsabile de prejudiciul cauzat reclamanților, produs de căderea unui copac, aflat pe domeniul public, care a provocat decesul victimei. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că, la momentul producerii evenimentului, bunul nu se afla în paza sa juridică întrucât între recurent și Direcția Silvică Timiș a fost încheiat contractul de administrare nr. 1169/07.02.2008 în baza căruia terenul Grădinii Zoologice Timișoara fusese dat în administrarea direcției silvice, instanța de apel interpretând în mod eronat noțiunea de păzitor juridic al bunului și dispozițiile Codului Civil în materie.
Criticile sunt nefondate.
Art. 1376 alin. (1) C.civ. prevede imperativ că răspunderea revine persoanei care are lucrul „sub paza sa”, atunci când acesta a cauzat prejudiciul, fiind vorba de acea „pază juridică” a lucrului, care este definită în art. 1377 din același cod potrivit căruia „(...) are paza...lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra…lucrului și se servește de acesta în interes propriu”.
Așadar, noțiunea de „pază” utilizată în redactarea normelor legale sus evocate nu poate avea decât semnificația de „pază juridică” în contextul în care finalitatea normelor juridice examinate este aceea de a asigura un mijloc de protecție a terților cărora le sunt cauzate prejudicii de lucruri, corelativ obligației ce incumbă persoanei ce are calitate de deținător legitim, adică de păzitor juridic.
În acest context normativ, fundamentul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru, reglementată de art. 1375 C.civ., îl reprezintă paza juridică, adică exercitarea unei puteri de direcție, supraveghere și control, dispozițiile art. 1377 instituind în favoarea și sarcina proprietarului o prezumție relativă de păzitor juridic al lucrului aflat în proprietatea sa.
Înalta Curte reține că instanțele fond au stabilit corect calitatea de subiect pasiv a Municipiului Timișoara în raportul juridic obligațional de răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de căderea copacului aflat pe domeniului public al unității administrativ teritoriale, fundamentată pe normele de drept comun ale Codului civil, a căror aplicabilitate, situația de fapt reținută în cauză, care nu mai poate fi reevaluată în această fază procesuală, a fost judicios realizată.
Astfel, din situația de fapt a rezultat că potrivit titlului de proprietate nr. 1/31.10.2022 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Timiș și procesului-verbal de punere în posesie, suprafața de 50,70 ha fond forestier din care face parte și terenul pe care se află grădina zoologică aparține Primăriei Municipiului Timișoara.
În ceea ce privește contractul de administrare nr. 1169/07.02.2008 prin care a fost transmis convențional dreptul de administrare a suprafeței de teren în litigiu către pârâta intimată Direcția Silvică Timiș raportat la temeiul de drept al acțiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală, în mod corect au reținut instanțele devolutive faptul că acesta nu determină constatarea lipsei calității procesuale pasive a recurentului, dispozițiile art. 810 C.civ. invocate referindu-se la aspecte legate de contractul de administrare și astfel la o eventuală răspundere contractuală și nu una de natură delictuală.
Înalta Curte reține, în acord cu instanțele de fond, că potrivit contractului de administrare mai sus menționat, suprafața de 50,70 ha fond forestier din care face parte și terenul pe care se află grădina zoologică a fost dată în administrarea Direcției Silvice Timișoara, aceasta asumându-și, potrivit art. 5.9 din contract, să execute, conform prevederilor amenajamentului silvic și normelor tehnice specifice, lucrările de îngrijire a arboretelor: degajări, rărituri, tăieri de igienă motiv pentru care nu există temei de a considera că prin încheierea contractului de administrare s-ar fi transferat direcției silvice paza juridică a bunului în cauză pentru a putea fi antrenată răspunderea acesteia.
Întreaga construcţie juridică a răspunderii pentru lucruri reglementă în art. 1376 C.civ. are la bază noţiunea de ”pază juridică”, care revine în primul rând proprietarului şi, în subsidiar, celui care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta într-un interes propriu.
Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de arborele aflat pe un teren aflat pe domeniul public revine proprietarului acestuia, în virtutea calităţii sale de paznic juridic, neputând fi transferată asupra persoanei care îl ocupa, cu acordul său, în scopul realizării unor lucrări de îngrijire. Acesta din urmă, exercitându-şi atribuţiile sub îndrumarea, supravegherea şi controlul proprietarului, poate fi considerat ca fiind doar un paznic material al bunului, neavând independenţa exercitării puterii de direcţie, folosinţă şi control, simpla ocupare şi folosinţă a imobilului nefiind de natură să justifice în persoana sa calitatea de paznic juridic. O eventuală angajare a răspunderii civile delictuale a paznicului material s-ar putea realiza numai în ipoteza uzurpării lucrului sau deţinerii acestuia împotriva voinţei adevăratului paznic juridic, ceea ce nu este cazul în litigiul de față.
În consecință, dat fiind circumstanțele factuale ale cauzei, care au evidențiat faptul că imobilul cu vegetație face parte din domeniul public al Municipiului Timișoara, astfel încât, potrivit dispozițiilor legale, examinate în cele ce preced, paza juridică a lucrului revine exclusiv unității administrativ teritoriale, urmează a se respinge, ca nefondate, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. referitoare la greșita confirmarea a soluției primei instanțe referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Timișoara.
Printr-un alt motiv de recurs, pârâtul a pretins incidența cazului de exonerarea de răspundere de forță majoră și a susținut că fenomenul meteorologic extrem, din 17.09.2017, ce a produs pagube considerabile, atât la nivel local, cât și la nivelul județului Timiș, prin intermediul intensificărilor de vânt, în rafale care a depășit viteza de 100-120km/h, în mod greșit nu a fost catalogat, de instanțele de fond și apel, ca fiind un eveniment de forță majoră, deși a fost dovedit contrariul, potrivit adresei emisă de Camera de Comerț și Industrie Timișoara, evocată în cauză. Recurentul a susținut că instanțele nu au avut în vedere că acest eveniment extrem nu a fost previzionat prin avertizări meteo, pentru a permite locuitorilor să ia măsuri necesare pentru protecția fizică și împiedicarea producerii unor pagube și a protecției fizice, circumstanțe în raport de care a apreciat că sunt întrunite condițiile art. 1350 alin. (2) C.civ., pentru a reține forța majoră, drept cauză de înlăturare a răspunderii sale civile.
A mai susținut recurentul că prima atenționare cu privire la fenomenul meteo a fost făcută la ora 15.07 când furtuna era în plină desfășurare, iar cea de-a doua la ora 15:28 când furtuna traversase deja municipiul Timișoara, în timp ce, potrivit declarațiilor de martori, decesul victimei s-a produs între orele 15-16, astfel că nu au existat atenționări sau avertizări înainte de producerea furtunii care să permită luarea unor măsuri proactive de evacuare a vizitatorilor de la grădina zoologică.
Criticile sunt nefondate.
Înalta Curte notează că, în speță, cauza juridică, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecăţii, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Din economia dispozițiilor art. 1376 C.civ. rezultă faptul că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri nu instituie, ca şi condiţii, nici vinovăţia păzitorului juridic - fiind expres prevăzut în lege că obligaţia de reparare a prejudiciului operează „independent de orice culpă” -, nici existenţa unei fapte cu caracter ilicit a aceluiaşi păzitor juridic. Această formă de răspundere este una obiectivă, indirectă, care nu implică fapta unei persoane, fundamentându-se pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba şi are ca temei ideea de garanţie a păzitorului juridic care este ţinut să îşi asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru.
Drept urmare, instanţele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie pentru riscul unui comportament anormal al lucrului, în eventualitatea producerii unui prejudiciu, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre ”comportamentul” lucrului şi prejudiciu, precum şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al lucrului.
În cazul răspunderii obiective, obligația de reparare a pagubei este înlăturată doar atunci când prejudiciul este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau când este urmarea unui caz de forță majoră, acesta din urmă fiind invocat de către recurent pentru exonerarea răspunderii sale.
Relativ la incidența, în speță, a cazului de forță majoră, instanța de apel a arătat, în considerentele deciziei pronunțate, că nu a fost dovedit caracterul absolut invincibil și inevitabil al furtunii care a avut loc la data evenimentului și care a avut, drept consecință, căderea copacului peste victimă.
În circumstanțele reținute, instanța de apel a semnalat că intensificările de vânt și furtunile din timpul verii nu pot constitui un caz de forță majoră, întrucât intensitatea unor asemenea fenomene nu este de natură a le cataloga ca fiind imprevizibile, acestea fiind specifice anotimpului respectiv, motiv pentru care a subliniat obligația ce revine autorităților, care dețin în proprietate sau administrare terenuri pe care se află copaci și care ar putea pune în pericol integritatea fizică a cetățenilor, de a lua măsurile necesare tocmai pentru a preîntâmpina producerea unor incidente de natura celui reclamat în cauza de față.
În recurs, pârâtul a reiterat susținerile referitoare la catalogarea fenomenului meteorologic din 17.09.2017, ca fiind unul extrem ce se constituie unui eveniment de forță majoră. Recurentul a apreciat că în mod greșit nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor înscrise în art. 1350 alin. (2) C.civ. în contextul în care a dovedit că respectivul fenomen are natura unui eveniment de forță majoră, astfel cum rezultă din adresa emisă de Camera de Comerț și Industrie Timișoara.
Relativ la natura și intensitatea fenomenului meteorologic care a determinat căderea copacului și producerea prejudiciului reclamat în cauză, instanțele de fond au reținut, pe baza elementelor factuale care au conturat situația de fapt stabilită în cauză, concluzia potrivit căreia fenomenul meteorologic produs la 17.09.2017 nu are natura unui caz de forță majoră, atât timp cât nu a fost dovedit caracterul inevitabil și imprevizibil al acestuia.
Cu privire la susținerile privind intensitatea vântului de 120 km/h care a catalogat furtuna ca fiind una deosebit de violentă, chiar uragan și poate fi încadrată în categoria evenimentelor de forță majoră conform adresei nr. 959/09.03.2018 a Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, instanța de apel a reținut că nu sunt de natură a dovedi caracterul de forță majoră exonerator de răspundere. Totodată, nu s-a făcut dovada că instituția care a emis această adresă, respectiv CCIAT Timiș, este abilitată în a emite opinii cu privire la fenomenele meteorologice extreme, prin existența unor specialiști în meteorologie atestați în acest sens.
Or, având în vedere situația de fapt stabilită în cauză, Înalta Curte constată că, raportat la probatoriul a cărui evaluare nu constituie atributul instanței de recurs, în mod corect s-a concluzionat că forța majoră nu poate fi reținută în cauză, iar o reevaluare a înscrisurilor la care face trimitere recurentul nu mai este posibilă în această cale de atac a recursului, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare.
Este incontestabil faptul că manifestările naturii pot lua forme extreme, neprevăzute de ştiinţă, cu impact devastator asupra unor suprafeţe întinse, care prin intensitatea excepţională, prin apariţia necontrolată şi efectele distructive incalculabile pot primi, în anume circumstanţe, definiţia forţei majore. Într-un asemenea caz, însă, problema despăgubirii, a cuantumului acestora ori a modalităţii de acordare a unor compensaţii nu este înlăturată prin evocarea forţei majore; ea se transferă, prin voinţa legiuitorului, în domeniul mai larg al asigurărilor, al solidarităţii sociale şi al managementului dezastrelor, pentru care există cadru de reglementare aparte.
Pe de altă parte, intemperiile, furtunile puternice cu impact deosebit sub aspectul intensităţii şi al efectelor prejudiciabile generate, nu pot fi privite – în măsura în care s-ar pune în discuţie răspunderea civilă de drept comun, cu implicarea factorului subiectiv al culpei – ca fenomene specifice forţei majore, chiar dacă prognozele meteo nu au putut releva manifestarea lor violentă pe arealul indicat. Ele nu îşi pierd caracterul de previzibilitate, chiar dacă sunt imprevizibile pagubele pe care le-ar putea provoca; ca evenimente, ele nu sunt aşadar absolut invincibile şi inevitabile, sintagmă utilizată de legiuitor pentru a exclude orice vinovăţie în lanţul cauzal al prejudiciului evocat.
În acest context, Înalta Curte reține că deşi se face trimitere la literatura de specialitate care precizează că la o viteză a vântului de 85-102 km/h copacii sunt scoşi efectiv din rădăcină, sau la Scara Beaufort, care ar atesta prezenţa unui fenomen meteorologic foarte puternic identificat ca fiind o furtună foarte violentă/uragan/tornadă, recurentul nu a făcut dovada acestor susţineri. De asemenea, nici cele două avertizări A.N.M. nu au relevanță raportat la ora decesului victimei în contextul în care acestea dovedesc, în fapt, previzibilitatea fenomenului în cauză.
Chiar dacă în mod frecvent, în urma unor fenomene naturale, precum intensificări ale vântului sunt posibile desprinderi de ramuri în vegetaţie din arbori, precum şi smulgerea arborilor din rădăcină fără a exista cauze vizibile/previzibile - boli ale arborilor ori stare fitosanitară precară, răspunderea civilă pentru lucruri este una obiectivă, deci survine independent de existenţa unei culpe, neavând relevanță fapta ilicită și culpa recurentului.
Față de aceste motive, raportat la situația de fapt reținută de instanțele devolutive în cauză, furtuna violentă nu poate fi reţinută a întruni caracterele forței majore pentru a determina exonerarea de răspundere, întrucât în condiţiile date şi raportat la puterea de cunoaştere a paznicului juridic, o furtună în lunile de vară nu reprezintă o împrejurare absolut imprevizibilă, având un caracter extraordinar, criticile formulate de către recurentul Municipiul Timișoara în ce priveşte existenţa unui caz de forţă majoră vor fi înlăturate.
Prin recursul promovat, pârâtul a formulat critici și cu privire la daunele morale acordate, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate motivat de faptul că nu pot fi reparate daunele de natură extrapatrimonială prin mijloace de natură patrimonială iar legislația nu prevede criterii de evaluare a cuantumului prejudiciului pentru repararea daunelor morale. Totodată, a susținut că valoarea acestora sunt exagerate iar acordarea în totalitate ar deturna rațiunea răspunderii civile delictuale pentru daune morale de la scopul său, transformându-o într-o îmbogățire fără justă cauză.
Criticile, ce urmează a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., sunt nefondate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că repararea integrală a prejudiciului reprezintă un obiectiv al răspunderii delictuale.
Scopul primordial al angajării răspunderii este cel al reparaţiei prejudiciului şi, doar în subsidiar, cel al sancţionării făptuitorului şi prevenirii comiterii altor fapte similare. Pentru repunerea efectivă a acesteia în situaţia anterioară momentului comiterii faptei ilicite, trebuie asigurată acoperirea tuturor prejudiciilor, atât a celor patrimoniale, cât şi a celor nepatrimoniale.
În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea în reparaţia patrimonială a prejudiciului nepatrimonial, contrar susținerilor recurentului, art. 1381 alin. (1) C.civ. stipulează că ”orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”, nefiind făcută o distincție între prejudiciul patrimonial și nepatrimonial.
De asemenea art. 1391 alin. (2) C.civ. stabileşte dreptul la despăgubiri pentru durerea încercată prin moartea victimei în favoarea ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului victimei, precum şi a oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. Astfel se remarcă faptul că orice persoană care poate dovedi faptul că a fost supusă unei suferinţe psihice ca urmare a decesului victimei directe este îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru acest prejudiciu. Prin urmare, din această perspectivă, art. 1391 alin. (2) C.civ. reprezintă o aplicaţie a regulii generale reglementate de art. 1381 alin. (1) din același cod potrivit căreia orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.
Raportat la aceste considerente nu poate fi primită susținerea recurentului potrivit căreia prejudiciul nepatrimonial nu ar putea fi reparat prin mijloace patrimoniale, critica sub acest aspect fiind nefondată.
În ceea ce privește criticile privind modalitatea de evaluare a prejudiciului, Înalta Curte constată că, deși subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul limitându-se la a face consideraţii generale asupra cuantumului exagerat al daunelor acordate în cauză, fără a indica normele de drept material ce ar fi fost nesocotite de către instanţa de apel în adoptarea soluţiei.
Or, această manieră de motivare a recursului ignoră faptul că în calea extraordinară de atac nu pot fi valorificate orice fel de nemulțumiri ale părților cu privire la soluțiile adoptate de instanțele de fond, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate în termenii prevăzuţi de art. 488 alin. (1) C.proc.civ..
De principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de instanțele de fond reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia și este necenzurabilă pe calea de atac a recursului, fiecare cauză comportând particularitățile sale din perspectiva gradului de severitate al atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale protejate de lege și al circumstanțelor în care s-a produs prejudiciul.
În absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.
Or, toate aceste aspecte sunt lăsate la libera apreciere a instanțelor devolutive, neputând forma obiect de analiză și reevaluare în recurs.
Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi identificat vreun motiv de nelegalitate a soluției de fond prin care s-a dispus plata daunelor morale, astfel că, neputându-se reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. criticile formulate de recurentul pârât sub acest aspect nu vor fi analizate.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al recursului declarat de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent și, pe cale de consecință, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul.
Notă: În acelaşi sens a se vedea şi deciziile nr. 311/2021, nr. 1716/2021 şi nr. 2165/2024, pronunţate de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie