Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 18.09.2015, sub nr. x/2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună următoarele:
- anularea adresei nr. x/09.03.2015, comunicată prin poştă în data de 16.03.2015 prin care CNAS a soluţionat contestaţia/plângerea prealabilă formulată de reclamantă;
- anularea actului administrativ prin care CNAS a comunicat reclamantei elementele pe baza cărora se calculează taxa clawback aferentă trimestrului IV al anului 2014, act administrativ materializat prin Notificarea nr. x/29.01.2015, comunicată reclamantei prin e-mail la data de 30.01.2015;
- obligarea autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.
2. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa nr. 1993 pronunţată la 25 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 1993 pronunţate la 25 aprilie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.
Recurenta reclamantă în cuprinsul motivelor de recurs învederează următoarele:
- Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 3 alin. (3) şi art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, art. 17 alin. (5) şi art. 18 din Statutul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, dar şi principiile de drept administrative care guvernează competenţa şi capacitatea de drept administrativ a autorităţilor publice, în analiza motivului de nelegalitate privind lipsa de competenţă a Preşedintelui CNAS în emiterea Ordinului nr. 42/28.01.2015 - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Susţine că, în lipsa unor prevederi legale care să dea competenţă autorităţii publice Preşedintele CNAS de a emite un Ordin pentru procentul "p" nu se poate vorbi de un act administrativ legal emis de către conducătorul instituţiei.
- decizia recurată este nelegală pentru denegare de dreptate şi lipsa motivării, contrar prevederilor art. 5 şi art. 425 C. proc. civ.. - motiv de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Potrivit art. 5 - niciun judecător nu poate refuza să judece, iar potrivit art. 425 hotărârea trebuie să cuprindă motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Invocarea unor presupuse probleme de neconstituţionalitate şi lipsa de diligenţă a părţii în a le invoca nu reprezintă o corectă exercitare a rolului activ al judecătorului în înfăptuirea justiţiei. Mai degrabă o astfel de abordare reprezintă un refuz de a judeca şi echivalează cu o hotărâre lipsită de motivare.
- Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit cerinţele O.U.G. nr. 77/2011 raportate la principiile din materia dreptului administrativ şi dreptului fiscal privind motivarea, sarcina probei, transparenţa actelor administrativ în special, a celor fiscale şi certitudinea creanţei fiscale.
În vederea asigurării respectării transparenţei actului administrativ impusă principiul transparenţei administraţiei publice şi principiul certitudinii impunerii autoritatea publică este obligată să dovedească situaţia de fapt pe care o opune contribuabilului prin actele administrative pe care le emite, astfel cum se prevede în art. 13 alin. (1) din. Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia, cel care face o afirmaţie trebuie să o dovedească, respectiv cu art. 65 alin. (2) din Codul. de procedură fiscală, potrivit căruia, Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii" şi cu art. 43 alin. (2)1 din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia actul administrativ trebuie să conţină motivele de drept şi de fapt pe care se întemeiază.
În cauză actele administrative contestate şi documentaţia care a fundamentat emiterea lor nu permit verificarea corectitudinii valorilor calculate de CNAS prin raportare la: - regulile de decontare şi compensare reglementate de H.G. nr. 720/2008; - preţul de referinţă al medicamentelor determinat potrivit Ordinului Preşedintelui CNAS 615/2010; - preţul de decontare al medicamentelor determinat potrivit Ordinului 1275/2011.
Fiind insuficiente în raport de informaţiile privind cantitatea consumului decontat din FNUASS si Bugetul Naţional, societatea nu poate verifica corectitudinea valorilor comunicate de CNAS prin raportare la valorile efective ale vânzărilor sale şi, mai departe, nu pot verifica dacă taxa clawback, astfel rezultată, reflectă sau nu realitatea activităţii noastre de pe piaţa pharma, toate aceste aspecte rezultând din raportul de expertiză efectuat în cauză
Instanţa de fond ar fi trebuit să constate că actele administrative contestate nu respectă cerinţele de motivare, transparenţă şi certitudine care trebuie să le îndeplinească un act administrativ în genere şi. cu atât mai mult. un act administrativ fiscal, şi, pe cale de consecinţă să le desfiinţate în totalitate pentru acest viciu de nelegalitate.
- Instanţa de fond a interpretat şi aplicat prevederile O.U.G. nr. 77/2011 în analiza motivului de nelegalitate legat de determinarea consumului individual prin raportare doar la vânzările DAPP - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Arată că art. 31 alin. (7) O.U.G. nr. 77/2011 nu este aplicabil în trimestrul IV 2014, pentru care relevante sunt prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011. Aşadar are relevanţă valoarea decontată de care a beneficiat DAPP obligat la plata taxei. şi care evident trebuie să corespundă vânzărilor acestuia, iar nu valoarea vânzărilor fără legătură cu valoarea decontată.
Trimiterile făcute de instanţa de fond la valoarea vânzărilor DAPP fără nicio legătură cu valoarea decontată, respectiv la cele vândute într-un anumit trimestru care nu corespund cu cele decontate în trimestrul de referinţă ori la cele vândute la liber dovedesc o neînţelegere completă a motivului de recurs invocat, dar şi a mecanismului de determinare a taxei clawback CNAS cunoaşte toate informaţiile pentru comunicarea consumului individual aferent vânzărilor DAPP, din moment ce, potrivit legii, decontarea medicamentelor se face (i) în procentul de compensare din preţul de referinţă aprobat de Serviciul Medical din cadrul CNAS conform formulei de calcul determinată de Preşedintele CNAS prin Ordin, (ii) la preţul de decontare aprobat prin Ordin al Ministrul Sănătăţii şi Preşedintele CNAS sau (iii) la preţul de achiziţie rezultat din procedurile de achiziţie publică organizate de Ministerul Sănătăţii sau unităţile sanitare cu paturi, după caz, raportat, de asemenea, CNAS.
- Hotărârea instanţei de fond este nelegală şi sub aspectul motivului de nelegalitate legat de includerea TVA în valorile comunicate-motiv de casare prevăzut de art. 8 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 39/2013 că, este nelegală şi neconstituţională includerea TVA în baza de calcul a taxei clawback.
- Hotărârea este nelegală şi sub aspectul încălcării principiului predictibilităţii şi neutralităţii taxei fiscale imputate, principiul constituţional al protecţiei sănătăţii populaţiei, libertăţilor fundamentale a libertăţii de circulaţie a mărfurilor şi capitalurilor şi principiul protecţiei dreptului la proprietate - motiv de casare prevăzut de art. art. 8 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În cauză este de necontestat faptul că, valorile comunicate de CNAS, per se, includ valori de consum ce nu pot fi controlate direct de către deţinătorii de APP (e.g. un DAPP nu poate controla vânzările unui alt DAPP şi nici bugetul alocat de CNAS) încălcând astfel principiul predictibilităţii taxelor fiscale. Pentru a fi previzibil, mecanismul de calcul al taxei ar trebui sa se raporteze la un indicator care se află in controlul particularului contribuabil, cum este "preţ de producător"/"vânzările individuale" - singurul element controlabil şi predictibil pentru DAPP.
Este de necontestat faptul că O.U.G. nr. 77/2011 creează o povara mare asupra DAPP (24% - 25% din cifra de afaceri a fiecărui DAPP), încât descurajează profund orice investiţie în piaţa farmaceutica din România, fie ea de origine naţionala sau dintr-un alt stat membru sau chiar terţ.
O.U.G. nr. 77/2011 impune o taxă într-un cuantumul imprevizibil, necontrolabil şi foarte împovărător, care plasează asupra agenţilor economici o povara ce împiedică agenţii economici să pună pe piaţa produse decontate, ducând în final la restrângerea substanţială a volumul de vânzări al produselor provenind din alte state membre. Prin modul de calcul al contribuitei pe care îl instituie, face ca suma totală datorată de un contribuabil să fie imprevizibilă, depinzând numai de nevoia de medicamente a populaţiei şi de voinţa puterii politice, exprimată în bugetul alocat pentru finanţarea consumului de medicamente prin Fondul National Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.
Toate efectele O.U.G. nr. 77/2011, de notorietate, de altfel, ce determină încălcări ale unor principii fundamentale de drept, respectiv drepturi şi libertăţi fundamentale nu pot fi ignorate de instanţa de judecată sub pretextul că trebuie să aducă probe suplimentare. Administrarea de probe suplimentare se impune atunci când afirmaţiile se referă la situaţii de fapt, iar nu la efecte evidente ale legii.
4. Apărări formulate în cauză
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Demersul judiciar al reclamantei A. S.R.L., astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de anulare a adresei nr. x/09.03.2015 şi Notificarea nr. x/29.01.2015 emise de pârâţi.
Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a dispune astfel prima instanţă a reţinut că sunt nelegale motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă împotriva Ordinului emis de pârâtul Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 42/28.01.2015, adresa nr. x/09.03.2015 şi Notificarea nr. x/29.01.2015 fiind emise cu respectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 77/2011.
Recurentul-pârât a criticat soluţia primei instanţe susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi prct. 8 C. proc. civ. şi clamând prin cererea de recurs formulată: - interpretarea şi aplicarea greşită a O.U.G. nr. 77/2011 şi Statutului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, dar şi principiile de drept administrativ în analiza motivului de nelegalitate privind lipsa de competenţă a Preşedintelui CNAS în emiterea Ordinului nr. 42/28.01.2015; invocarea unor presupuse probleme de neconstituţionalitate şi lipsa de diligenţă a părţii în a le invoca nu reprezintă o corectă exercitare a rolului activ al judecătorului în înfăptuirea justiţiei, conducând la nemotivarea hotărârii; interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 77/2011 în analiza motivului de nelegalitate legat de determinarea consumului individual prin raportare doar la vânzările DAPP; includerea TVA în valorile comunicate; încălcarea principiului predictibilităţii şi neutralităţii taxei fiscale imputate, principiului constituţional al protecţiei sănătăţii populaţiei, libertăţilor fundamentale a libertăţii de circulaţie a mărfurilor şi capitalurilor şi principiului protecţiei dreptului la proprietate.
În prealabil, Înalta Curte constată că, din cuprinsul cererii de recurs rezultă şi critici ce vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar competenţa de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt, reţinută în etapa procesuală anterioară, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu vor face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Într-o ordine firească, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), criticile recurentului-pârât, din perspectiva acestei situaţii de casare, fiind nefondate, pentru argumentele ce urmează:
Se impune a se aminti, înainte de toate că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Astfel, în lumina acestor dispoziţii legale, din perspectiva exigenţei de a motiva, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, aşa cum s-a evidenţiat în doctrină, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).
Această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României – 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei – 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite, privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României-15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei.
Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte aminteşte că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.
Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus, în mod clar şi logic, argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele avute în vedere, în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmaţiile recurentei, ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să apară ca fiind nefondate.
Din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat care sunt argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului; în realitate, titulara căii de atac, în invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relevă nemulţumirea sa faţă de soluţie, nemulţumire rezultată dintr-o pretinsă încălcare, de către instanţa de fond, a obligaţiei de a motiva soluţia, din perspectiva tuturor aspectelor din cerere, aspect ce nu se confirmă, aşa cum s-a arătat anterior, recurenta neindicând, în mod clar şi convingător, care sunt acele împrejurări la care judecătorul nu ar fi răspuns.
Trecând la analiza argumentelor ce motivează invocarea, în cadrul aceluiaşi recurs, a situaţiei de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi aceste susţineri sunt, de asemenea nefondate, pentru considerentele următoare:
Critica vizând faptul că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 3 alin. (3) şi art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, art. 17 alin. (5) şi art. 18 din Statutul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, dar şi principiile de drept administrative care guvernează competenţa şi capacitatea de drept administrativ a autorităţilor publice, în analiza motivului de nelegalitate privind lipsa de competenţă a Preşedintelui CNAS în emiterea Ordinului nr. 42/28.01.2015, nu are suport.
În mod legal, judecătorul fondului a precizat că Ordinul nr. 42/28.01.2015, emis de conducătorul autorităţii publice competente (Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate - CNAS), stabileşte procedura de calcul şi transmitere a procentului "p" către contribuabilii obligaţi să plătească contribuţia clawback. Acesta se bazează pe centralizarea datelor privind consumul de medicamente (inclusiv TVA) finanţat din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetul Ministerului Sănătăţii, iar calculul şi aprobarea datelor sunt justificate de competenţele atribuite Preşedintelui CNAS, conform legislaţiei în vigoare (art. 280 din Legea nr. 95/2006). De asemenea, a constatat că deşi există critici asupra competenţei Preşedintelui CNAS de a emite acest ordin, nu s-a indicat o altă autoritate care ar fi fost legal abilitată pentru efectuarea acestor calcule.
Nici susţinerea că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit cerinţele O.U.G. nr. 77/2011 raportate la principiile din materia dreptului administrativ şi dreptului fiscal privind motivarea, sarcina probei, transparenţa actelor administrativ în special, a celor fiscale şi certitudinea creanţei fiscale, nu este fondată.
Atât în recurs, cât şi la fond, reclamanta a invocat nemotivarea Ordinului nr. 42/28.01.2015 şi a Notificării nr. x/29.01.2015, argumentând că nu au explicat modul de determinare al procentului "p", încălcând astfel principiul transparenţei administrative şi făcând imposibil controlul de legalitate.
În mod legal şi corect prima instanţă le-a respins, constatând că actele administrative conţin suficiente motive de fapt şi de drept, conform O.U.G. nr. 77/2011, iar transmiterea valorii procentului "p" şi a consumului centralizat de medicamente era suficientă, fără a fi necesară precizarea datelor detaliate din baza cărora au fost calculate aceste valori. De asemenea, Curtea a subliniat că aceste critici privesc, de fapt, soluţia legislativă adoptată prin O.U.G. nr. 77/2011, verificarea căreia este de competenţa Curţii Constituţionale, nu a instanţei de contencios administrativ.
Este nefondată susţinerea societăţii recurente în sensul că instanţa de fond a interpretat şi aplicat prevederile O.U.G. nr. 77/2011 în analiza motivului de nelegalitate legat de determinarea consumului individual prin raportare doar la vânzările DAPP şi că, art. 31 alin. (7) din ordonanţă nu este aplicabil în trimestrul IV 2014, pentru care relevante sunt prevederile art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, având în vedere cele anterior menţionate.
În mod legal şi temeinic, judecătorul fondului a constatat că datele CEGEDIM nu sunt relevante pentru medicamentele compensate, spre deosebire de datele CNAS, bazate pe raportări oficiale de la instituţii implicate.
În ceea ce priveşte discrepanţe între datele comunicate de casele judeţene de sănătate şi cele utilizate de CNAS şi faptul că un expert judiciar a confirmat că valorile raportate reclamantei diferă de cele oficiale depuse de CNAS, Înalta Curte observă că expertul judiciar desemnat de către instanţă a identificat diferenţele ca fiind cauzate de lipsa datelor din anexele 2 şi 3 şi de neconcordanţele între raportările din tratamentul ambulatoriu şi cele din Anexa 1, precum şi de nerespectarea formatului stabilit prin Ordinul CNAS 927/2011. Spre deosebire de acesta, expertul parte desemnat de recurenta-reclamantă a constatat diferenţe între datele comunicate reclamantei de casele judeţene şi cele transmise CNAS, calculând un consum diferenţiat al medicamentelor pentru trimestrul IV 2014, fără a analiza cauzele diferenţelor sau completitudinea datelor. În concret datele comunicate direct reclamantei sunt incomplete şi nu afectează corectitudinea datelor utilizate de CNAS.
Contrar aprecierilor recurentei, trimiterile făcute de instanţa de fond la valoarea vânzărilor DAPP au legătură cu valoarea decontată şi dovedesc înţelegere a mecanismului de determinare a taxei clawback CNAS.
Susţinerea că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi sub aspectul motivului de nelegalitate legat de includerea TVA în valorile comunicate întrucât Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 39/2013 că, este nelegală şi neconstituţională includerea TVA în baza de calcul a taxei clawback.
Instanţa de recurs precizează că, deşi TVA-ul a fost inclus în datele comunicate de CNAS, s-a precizat clar că acesta trebuie dedus de persoanele obligate la plata contribuţiei. Astfel, recurenta-reclamantă avea obligaţia de a exclude TVA-ul la completarea declaraţiei fiscale, motiv pentru care susţinerea privind includerea nelegală a TVA-ului a fost considerată neîntemeiată în mod corect de către judecătorul fondului.
Astfel, Curtea de apel a respins susţinerea conform căreia forma aplicabilă a art. 5 alin. (3) şi (7) din O.U.G. nr. 77/2011 ar fi fost cea în vigoare la începutul trimestrului IV 2014, deoarece acea formă încălca Constituţia. Forma modificată prin O.U.G. nr. 69/2014, intrată în vigoare la 05.11.2014, respectă normele constituţionale, eliminând TVA-ul din calculul taxei clawback. Aceasta conţine reguli de procedură care nu influenţează cuantumul taxei datorate, ci doar modalitatea de excludere a TVA-ului.
Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că autoritatea a aplicat în mod corect, forma actualizată a reglementării.
De altfel, în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (3) şi art. 5 alin. (4)-(7) din O.U.G. nr. 77/2011, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 577 din 31 octombrie 2023 a respins cererea recurentei, explicând că, "în jurisprudenţa sa, a arătat că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 instituie o contribuţie trimestrială ce revine deţinătorilor autorizaţiei de punere pe piaţă a medicamentelor (taxa clawback), fiind stabilită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că acestora li se decontează din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilităţi). Modul de calcul al contribuţiei stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 a fost reglementat în considerarea regimului juridic distinct al deţinătorilor de autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor (Decizia nr. 89 din 2 martie 2023).
Prin Decizia nr. 484 din 25 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 14 noiembrie 2014, paragraful 37, prin care instanţa constituţională a reţinut că deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuţiei trimestriale reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011, întrucât, potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, Ministerul Sănătăţii stabileşte, avizează şi aprobă, prin ordin al ministrului sănătăţii, preţurile maximale ale medicamentelor de uz uman, cu autorizaţie de punere pe piaţă în România, cu excepţia medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală. În aplicarea prevederilor legale de referinţă este stabilit, aşadar, modul de calcul al preţurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al preţului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuţie şi cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuţia, cunoscând preţurile maximale ale medicamentelor, precum şi influenţa maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecţii care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că şi-au asumat că vor plăti o contribuţie raportată nu doar la preţul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deţinătorilor autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecinţa plăţii unei contribuţii într-un cuantum cât mai redus (a se vedea şi Decizia nr. 92 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 9 iulie 2018, paragraful 31). De asemenea, prin Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 4 iunie 2020, paragrafele 20 şi 22, Curtea Constituţională a arătat că dispoziţiile criticate prevăd într-un mod lipsit de echivoc că deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor sunt încunoştinţaţi de cuantumul tuturor elementelor care stau la baza calculării procentului "p", reglementat prin art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011."
Susţinerea că hotărârea este nelegală şi sub aspectul încălcării principiului predictibilităţii şi neutralităţii taxei fiscale imputate, principiul constituţional al protecţiei sănătăţii populaţiei, libertăţilor fundamentale a libertăţii de circulaţie a mărfurilor şi capitalurilor şi principiul protecţiei dreptului la proprietate nu este fondată.
Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă a oferit toate datele necesare verificării, a răspuns solicitărilor expertului judiciar şi stabilirea taxelor interne este competenţa statelor membre, iar în cauză nu s-au prezentat dovezi privind barierele reale în circulaţia medicamentelor sau îndepărtarea investitorilor.
Prima instanţă a observa că, susţinerile reclamantei în sensul că taxa clawback încalcă dreptul de proprietate, privesc prevederile O.U.G. nr. 77/2011, a căror constituţionalitate a fost confirmată de Curtea Constituţională, cu excepţia includerii TVA-ului, declarată neconstituţională prin Decizia nr. 39/2013.
Înalta Curte precizează că prevederile O.U.G. nr. 77/2011 nu au fost abrogate, iar stabilirea taxei şi a subiecţilor obligaţi să o achite nu contravine CEDO sau Protocolului nr. 1 la CEDO, nefiind discriminatorie sau o încălcare nepermisă a dreptului de proprietate. Actele administrative contestate respectă reglementările legale în vigoare şi recurenta-reclamantă nu a demonstrat disproporţii evidente între taxa impusă şi scopul ei.
Ca şi în cazul celorlalte critici, titulara căii de atac nu a adus în faţa instanţei de reformare niciun argument credibil de nelegalitate care să inducă concluzia necesităţii casării sentinţei, ci doar nemulţumirile faţă de soluţie şi modul său subiectiv de interpretare a dispoziţiilor legale ce pretinde a fi fost greşit interpretate.
În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că, actele administrative contestate au fost legal emise, instituţia pârâtă având obligaţia de a pune în executare O.U.G. nr. 77/2011, soluţia primei instanţe fiind corectă şi din această perspectivă.
Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1993 din 25 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 14 noiembrie 2024.