Şedinţa publică din data de 22 mai 2023
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Cererea de revizuire
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, revizuenţii A., B. şi C. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 2236 din 27 octombrie 2021 pronunţate de aceeaşi instanţă.
Revizuenţii au solicitat repunerea în termenul de revizuire, cerere a fost soluţionată în şedinţa publică din data de 18.05.2022.
În motivarea cererii de revizuire, revizuenţii au arătat că cele două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – decizia nr. 1839 din 07 octombrie 2016 şi, respectiv, decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021 - sunt contradictorii în ceea ce priveşte necesitatea şi eficienţa procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991.
Astfel, au arătat că prin decizia nr. 1839 din 07 octombrie 2016 instanţa a reţinut că revizuenţii nu erau îndreptăţiţi să obţină restituirea imobilelor, deoarece nu aveau cetăţenie română şi deci nu îndeplineau condiţiile legii speciale, iar prin decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021, s-a reţinut că aveau deschisă procedura administrativă, având obligaţia să parcurgă căile de atac prevăzute de legile speciale.
Drept urmare, în opinia revizuenţilor este evident că în ambele hotărâri s-a adus în discuţie chestiunea litigioasă privind aplicarea Legii nr. 18/1991, asupra căreia s-au dat soluţii contrare, cu motivări şi considerente contradictorii.
Decizia recurată
Prin decizia nr. 1095 din 18 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă a respins cererea de revizuire declarată de revizuenţii B., A. şi C. împotriva deciziei nr. 2236 din data de 27 octombrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă, în dosarul nr. x/2019.
În motivare, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât cel de-al doilea proces invocat a fost pornit pentru a obliga partea adversă să ţină cont de dezlegările de drept date prin decizia nr. 1839/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa a detaliat că această condiţie, deşi nu este expres prevăzută de textul de lege anterior amintit, decurge în mod necesar din caracterul extraordinar al căii de atac a revizuirii, care este menită să sancţioneze doar încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, nu şi modalitatea în care cea de-a doua hotărâre a dezlegat aspectele referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior.
Au fost respinse susţinerile revizuentei, în sensul că cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă în orice situaţie, întrucât ar avea ca efect nesocotirea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date excepţiei autorităţii de lucru judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre, iar instanţa de revizuire ar fi pusă în situaţia de a se pronunţa cu privire la temeinicia soluţiei date în legătură cu această excepţie, realizând astfel un control judiciar asupra hotărârii prin care s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ceea ce nu este admisibil în această cale extraordinară de atac.
Prin decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat incidenţa efectelor autorităţii de lucru judecat invocată, a pus în discuţie şi a analizat atât efectul negativ, cât şi cel pozitiv al autorităţii de lucru judecat referitor la decizia civilă nr. 1839 din 07 octombrie 2016 a aceleiaşi instanţe.
Instanţa de revizuire a constatat că aspectele privind efectul pozitiv şi negativ al autorităţii de lucru judecat nu mai pot fi supuse cenzurii instanţei de revizuire, întrucât ar deschide calea unui control jurisdicţional de legalitate neîngăduit de lege, în scopul reformării unei hotărâri definitive.
S-a apreciat că, în realitate, revizuenţii tind să transforme această cale extraordinară de atac într-una de reformare, care să supună cenzurii legalitatea unei hotărâri definitive, ceea ce este în afara cazurilor strict prevăzute de lege.
Recursul
Împotriva deciziei menţionate, revizuenţii B., A. şi C. au declarat recurs, care a fost înregistrat la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2022.
În motivarea căii de atac, au susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a normelor de drept prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, singura condiţie impusă de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este cea a existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, iar nu analizarea autorităţii de lucru judecat.
A mai arătat şi că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise cereri de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în cazul în care s-a constatat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a considerentelor, cu referire la decizia nr. 1011/2013.
Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut încălcarea mai multor texte din C. proc. civ.: art. 430 privind autoritatea de lucru judecat, art. 13 privind dreptul la apărare şi art. 20 ce prevede respectarea principiilor fundamentale.
Concluzia instanţei privind limitarea admisibilităţii revizuirii doar la situaţia în care autoritatea de lucru judecat, deşi invocată, nu a fost luată în considerare de instanţă este nelegală, fiindcă aduce atingere principiilor securităţii juridice, forţei obligatorii a hotărârilor judecătoreşti definitive, a căror coordonată principală o constituie chiar respectarea autorităţii de lucru judecat, cum prevede art. 430 alin. (3) C. proc. civ.
Apărările părţilor
Intimata DGRFP a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Intimata Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului "Regele Mihai I al României"– Timişoara a depus întâmpinare şi solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenţii B., A. şi C. au depus răspuns la întâmpinare.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În esenţă, subsumat motivelor de recurs invocate, principala critică din recurs vizează faptul că instanţa de revizuire a realizat o adăugare la dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin faptul că a reţinut, în analiza revizuirii întemeiate pe dispoziţiile respective, o condiţie neprevăzută de lege, şi anume ca, în litigiul în care a fost pronunţată a doua hotărâre, să nu fi fost invocată ori instanţa să fi omis a analiza autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Astfel, potrivit dispoziţiilor invocate, "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".
Invocarea normei de drept menţionate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".
Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorităţii de lucru judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.
Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".
În acest context, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).
În jurisprudenţa referitoare la acest motiv de revizuire [a se vedea, cu titlu de exemplu, Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători nr. 329 din 11 decembrie 2017 şi nr. 120 din 20 mai 2019], s-a reţinut că una dintre condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire pentru hotărâri definitive potrivnice este ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea proces ori, în ipoteza în care a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra acesteia.
Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu reglementează expressis verbis o asemenea condiţie de admisibilitate, însă această condiţionare derivă din faptul că, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanţa de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate şi temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata caracteristic hotărârilor judecătoreşti definitive.
În cauză, revizuenţii susţin că decizia nr. 1839 din 07 octombrie 2016 este contrară deciziei nr. 2236 din 27 octombrie 2021, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte aplicarea Legii nr. 18/1991.
Se constată, însă, că, în dosarul nr. x/2019, în care s-a pronunţat decizia nr. 2236/2021, prin motivele de recurs, s-a susţinut legătura dintre cele două dosare menţionate, care ar rezulta din faptul că recurenţii nu pot redobândi dreptul de proprietate conform legilor speciale, deoarece nu au cetăţenia română în perioada 1991-2005 (perioada în care se puteau formula cereri de restituire conform Legii nr. 18/1991), lucru statuat cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2010, în care s-a pronunţat decizia nr. 1839/2016. De asemenea, recurenţii au subliniat că, în litigiul anterior, s-a reţinut că nu este posibilă apărarea dreptului de proprietate pe altă cale numai în situaţiile în care fie imobilul nu face obiectul legii speciale, fie nu sunt întrunite condiţiile ca moştenitorii să beneficieze de măsurile reparatorii
Prin decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă a analizat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1839 din 07 octombrie 2016 a aceleiaşi instanţe.
În considerentele acesteia, s-a arătat că este greşită critica potrivit căreia, reţinând efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care soluţia de respingere excepţiei autorităţii de lucru judecat pronunţată de prima instanţă nu a fost apelată.
Instanţa a arătat că, în primă instanţă, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de partea pârâtă în legătură cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010 a fost respinsă, în considerarea faptului că între cele două dosare nu există identitate totală de părţi, obiect şi cauză, soluţia fiind definitivă, întrucât împotriva acesteia nu a fost exercitată calea de atac a apelului.
Dar, aşa cum a detaliat instanţa de recurs, acest fapt nu împiedica însă instanţa de apel să analizeze efectul pozitiv al puterii lucrului judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul menţionat.
Ca atare, constatând că există chestiuni litigioase soluţionate prin decizia civilă nr. 1839 din 7 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, irevocabilă, aflate în legătură cu cele deduse judecăţii în prezenta cauză, instanţa de apel era în drept să procedeze la verificarea acestora din perspectiva dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
Or, această verificare nu a pus în discuţie depăşirea limitelor apelului, deoarece efectele lucrului judecat, astfel cum s-a arătat, sunt reglementate prin norme de ordine publică, caz în care verificarea se impune din oficiu, nefiind necesară o învestire formală în acest sens de părţile litigante.
De altfel, prin cererea dedusă judecăţii, partea reclamantă a solicitat ca în procesul pendinte să se ţină cont de dezlegările de drept date unor chestiuni litigioase aflate în legătură, respectiv sentinţa civilă nr. 56/20.01.2016, (în legătură cu situaţia juridică a imobilelor în litigiu în perioada 1966-2009), decizia nr. 116/27.04.2016 (în legătură cu succesiunea defunctului D.) respectiv, decizia civilă nr. 1839/7.10.2016, (în legătură cu drepturile succesorilor defunctului la data deschiderii succesiunii).
Cum chestiunea litigioasă privind efectele lucrului judecat a hotărârilor date în primul litigiu dintre părţi, care presupune verificarea de către instanţa de judecată a ambelor manifestări ale sale, pozitivă şi negativă (indiferent de modalitatea în care părţile se raportează la cele două efecte), a făcut obiect al dezbaterilor contradictorii, instanţa de recurs a respins critica părţii, potrivit căreia instanţa de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. prin aceea că nu a pus în discuţie incidenţa doar a efectului pozitiv.
În atare condiţii, s-a reţinut că între cele două litigii nu există legătura invocată de partea reclamantă, anume aceea potrivit căreia în procesul anterior s-ar fi statuat, cu puterea lucrului judecat, că apărarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu ar fi posibilă pe calea dreptului comun dacă terenurile nu fac obiectul legii speciale de reparaţie ori, deşi fac obiectul unor astfel de legi, cum este cazul în speţă, moştenitorii persoanei deposedate nu îndeplineau condiţiile prevăzute de legea specială pentru a beneficia de măsuri reparatorii.
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţând decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021, a analizat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1839 din 07 octombrie 2016.
Procedând în acord cu dispoziţiile procedurale, instanţa de revizuire a concluzionat în sensul că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri nu doar că a fost invocată cu ocazia celei de-a doua judecăţi, dar a reprezentat fundamentul juridic al celei de a doua acţiuni, partea reclamantă solicitând să se ţină cont de dezlegările date prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010, anume prin sentinţa civilă nr. 56/20.01.2016, (în legătură cu situaţia juridică a imobilelor în litigiu în perioada 1966-2009), prin decizia nr. 116/27.04.2016 (în legătură cu succesiunea defunctului D.) respectiv, prin decizia civilă nr. 1839 din 7 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din această perspectivă, este edificatoare jurisprudenţa CEDO în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
În lumina acestei jurisprudenţe, nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la principiul securităţii juridice, a forţei obligatorii a hotărârilor judecătoreşti definitive, a dreptului la apărare şi liberul acces la instanţă, prin îngrădirea posibilităţii părţii de a restabili legalitatea, invocate prin cererea de recurs, întrucât repunerea în discuţie, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluţionate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securităţii juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", ataşat caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti.
În acelaşi sens, se reţine că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanţa de recurs este limitată la verificarea modului în care instanţa de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competenţa de a analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la dreptul de proprietate al reucurenţilor revizuienţi sau aplicarea Legii nr. 18/1991.
În concluzie, se observă că în mod corect instanţa de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanţele cauzei, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 1095 din 18 mai 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă, în dosarul nr. x/2022.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2023.