Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025
ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 02.02.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova prin Primar, obligarea la plata despăgubirilor ce li se cuvin pentru expropriere în fapt, despăgubiri ce urmează a fi stabilite în condiţiile Legii nr. 33/1994 la valoarea de circulaţie a imobilului teren în suprafaţa de 326 mp situat în Craiova, str. x, completare corp 7 de proprietate, parcela x nr. Cadastral x şi a imobilului teren în suprafaţă de 438 mp situat in Craiova, str. x, completare corp 1 de proprietate, tarlaua x, parcela x nr. Cadastral x, înscris în CF veche x Mun. Craiova. Au solicitat cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Dolj în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 424 din 5 iulie 2024 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată prin întâmpinare, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de A. şi B. împotriva pârâtului Municipiul Craiova - prin Primar, care a fost obligat la plata către reclamanţi a sumei de 91.680 Euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru terenurile intravilane în suprafaţă de 326 mp (identificat ca reprezentând completare Corp 7 de proprietate) şi respectiv, de 438 mp (identificat ca reprezentând completare Corp 1 de proprietate) situate în Mun. Craiova, jud. Dolj şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 20.445 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, onorarii experţi judiciari şi onorariu avocaţial.
3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Craiova în apel.
Prin decizia nr. 478 din 18 decembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelantul pârât Municipiul Craiova - Prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 424 din 5 iulie 2024, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B., a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 51.560 euro în echivalent RON la data plăţii la cursul BNR, reprezentând despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafaţa de 438 mp identificat ca reprezentând "completare corp 1 de proprietate, T27, P31/1, nr. cadastral x, situat în Craiova, judeţ Dolj, urmare a "exproprierii de fapt".
A respins cererea privind plata despăgubirilor pentru suprafaţa de 326 mp identificată ca reprezentând Corp 7 de proprietate, ca nefondată şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 18.949 RON cheltuieli de judecată.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei nr. 478 din 18 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A., B. şi recurentul-pârât Municipiul Craiova - prin primar.
4.1. Recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. a criticat, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., decizia Curţii de Apel Craiova numai cu privire la respingerea acţiunii pentru despăgubirea în suma de 40.120 euro, aferentă suprafeţei de 326 mp şi de asemenea, diferenţa de cheltuieli de judecată de 1496 RON, neacordate.
- Potrivit recurenţilor-reclamanţi decizia este motivată contrar, pe de-o parte se reţine de către Curte că este indiscutabil faptul că are loc o diminuare a dreptului de proprietate pentru cele două suprafeţe de teren şi că este justificată acţiunea acestora vizând exproprierea în fapt, principiul reparării prejudiciului şi protecţiei proprietăţii rămânând aplicabil, chiar dacă exproprierea în fapt nu are o reglementare proprie, ea a fost identificată şi constituită ca instituţie juridică de către instanţele naţionale şi chiar de reglementările Curţii Europene.
Pe de altă parte, instanţa ajunge la concluzia că apelul ar fi de admis întrucât pentru una dintre suprafeţe (cea de 326 mp) nu există o îngrădire a dreptului de dispoziţie sau a dreptului de proprietate, motivare care este contrară primei reţineri făcută de instanţa de apel, iar din punct de vedere al temeiurilor de drept, solicită să se constate că nu există niciun fel de motivare în drept care să permită controlul instanţei sau exercitarea unei apărări efective în ceea ce îi priveşte.
- În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., admiterea apelului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la art. 555 Noul C. civ. (art. 480 vechiul C. civ.) şi cu nesocotirea protejării şi garantării dreptului de proprietate în temeiul art. 44 din Constituţie cu trimitere la art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
Contestă susţinerea Curţii de Apel că dreptul lor de proprietate nu ar fi afectat întrucât ar fi putut exercita nestingherit dispoziţia asupra terenului, cu atât mai mult cu cât terenul nefiind asfaltat, nu ar fi avut loc o deposedare efectivă a acestora, lucru care, însă, nu este şi dovedit în economia spetei.
Astfel în cauză, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţia României, "dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate" iar în alin. (3) al aceluiaşi articol se prevede că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire." Potrivit art. 1 Paragraful (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale".
Din raportul de expertiză în specialitate topografie, rezultă că suprafaţa de teren de 326 mp are interdicţie de construire în raport de HCL 20/2000 cu privire la PUG, iar în ceea ce priveşte înstrăinarea celor două suprafeţe de teren, cea de 326 mp şi cea de 438 mp, întrucât geometria celor doua parcele se suprapune exact peste traseul străzilor propuse prin PUG, conform şi informaţiilor din certificatul de urbanism nr. x/02.04.2012, rezultă că acest lucru nu este posibil.
Contestă susţinerea instanţei de apel că ar fi putut exercita nestingheriţi dreptul de dispoziţie asupra suprafeţei de teren, fiind evident că nu poate fi primită o asemenea motivare tocmai pentru faptul că interdicţia de construire era evidentă şi există şi la acest moment, iar în ceea ce priveşte ocupaţiunea şi folosinţa suprafeţei de teren ca şi suprafaţă de trecere de către restul persoanelor din zonă, datorita faptului că deşi nu este finalizată asfaltarea acestei străzi, totuşi sunt în situaţia în care ocupaţiunea, folosirea şi utilizarea sunt exercitate de către pârâţi, care au transformat proprietatea personală în una publică, fără demararea procedurilor de expropriere.
Acest lucru este cu atât mai evident cu cât la dosarul cauzei au fost depuse adrese din partea pârâţilor din care rezultă că la nivelul anului 2022, când se aflau deja în litigiu, parte din imobil se găsea sub zona de afectare de străzi propuse prin PUZ şi ca atare, regimul juridic în sine nu permitea o utilizare corespunzătoare a imobilului în scopul urmărit de părţi şi stabilit de lege ca şi drept în favoarea acestora.
Sintetizând, recurenţii-reclamanţi susţin că decizia recurată este, pe de o parte, nemotivată sau motivată în mod contrar, iar pe de altă parte, raportat la modalitatea în care a fost rezolvată problema respingerii cererii de despăgubire cu privire la cei 326 mp, se poate observa că nu există motivare în drept, iar din punct de vedere al raţionamentului instanţei, dimpotrivă, se face dovada evidentă, atât a prejudiciului, cat şi a ingerinţei pârâţilor în prerogativele dreptului acestora de proprietate, drept afectat de strada propusa prin PUZ.
4.2. Recursul formulat de recurentul-pârât Municipiul Craiova - prin primar a criticat hotărârea Curţii de Apel Craiova pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând aplicarea greşită a normelor de drept material în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii deoarece consideră că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
- Exproprierea a fost reglementată ca o operaţiune administrativă complexă, care presupune o succesiune de acte administrative aflate într-o strânsă interdependenţă: declararea utilităţii publice de către autoritatea competentă, pe baza unei cercetări prealabile efectuate de o comisie numită în acest scop, întocmirea unei anchete parcelare prin executarea planurilor cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre a fi expropriate, cu indicarea numelui proprietarilor şi a condiţiilor de despăgubire. Această lege prevede şi care este procedura în instanţă, competenţele materiale şi teritoriale.
Chiar dacă reţine că nu există o reglementare legală pentru exproprierea în fapt, instanţa de apel validează soluţia primei instanţe asupra excepţiei inadmisibilităţii pe considerentul că, deşi nu sunt incidente în cauză, dispoziţiile Legii nr. 33/1994 pot fi avute în vedere prin analogie.
Nu poate avea loc aplicarea prin analogie a Legii nr. 33/1994 în soluţionarea cauzei deoarece instanţa nu se poate substitui autorităţii executive şi, prin raportare la acest act normativ, să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru expropriere, astfel încât să concluzioneze că în fapt s-a realizat o expropriere cu consecinţa stabilirii cuantumului despăgubirilor la valoarea de circulaţie a imobilului.
Aşadar, exproprierea pentru cauză de utilitate publică se face în vederea realizării unor lucrări care servesc unor utilităţi publice.
Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii. Cercetarea prealabilă va stabili dacă exista elemente care să justifice interesul naţional sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de altă natură care susţin necesitatea lucrărilor şi nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum şi încadrarea în planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului.
Pe cale de consecinţă, instanţa a pronunţat o soluţie nelegală asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
- Un al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârii recurate cu privire la soluţia dată asupra cererii de despăgubire pentru suprafaţa de 438 mp, teren intravilan arabil, situat în strada x nr. 58.
Examinând sentinţa apelată, instanţa a reţinut caracterul nefondat al apelului cu referire la această suprafaţă, motivând că suprafaţa de teren a fost asfaltată de către unitatea administrativ teritorială fără a demara procedura de expropriere şi prin aceasta, reclamanţii au fost deposedaţi "de facto" de proprietatea lor neexistând un just echilibru între interesele generale şi cele individuale pentru această ingerinţă.
Dat fiind efectul devolutiv al apelului, instanţa de apel trebuia să verifice soluţia atacată din punct de vedere al temeiniciei, statuând dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărârea tribunalului este concordantă cu probele administrate în cauză şi a fost corespunzător stabilită, după cum hotărârea apelată trebuia verificată şi sub aspectul legalităţii, respectiv dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente situaţiei de fapt deduse judecăţii.
Având în vedere faptul că instanţa de apel reţine că principiul protecţiei proprietăţii şi al reparării prejudiciului este aplicabil, permiţând proprietarului să solicite compensaţii prin intermediul normelor generale de răspunde civilă delictuală, această instanţă trebuia să rejudece cauza în fond sub toate aspectele sale atât în fapt, cât şi în drept ca fiind o cerere întemeiată pe răspunderea delictuală.
Instanţa trebuia să analizeze condiţiile care se cer a fi întrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu precum şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
Lanţul cauzal propus de reclamanţi este dat de ingerinţa pârâtului în dreptul lor de proprietate privată prin impunerea unui regim juridic determinat de proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală, care a dus astfel la prejudicierea acestora, condiţiile răspunderii civile delictuale nefiind întrunite în cauză.
Reclamanţii invocă prin cererea de chemare în judecată o lipsă de folosinţă asupra terenurilor ca fiind dată de existenţa PUZ-ului zona Romanescu-Hipodrom aprobat prin HCL nr. 209/2010, care impune restricţii şi interdicţii de construire. Instanţa de apel nu a analizat şi nu a luat în considerare în soluţionarea cauzei dispoziţiile Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul.
Instanţa nu s-a raportat la normele legale incidente în materia urbanismului şi nu a avut în vedere în stabilirea despăgubirilor nici categoria de folosinţă a terenului reclamantului înainte de aprobarea PUZ-ului. Terenul reclamanţilor avea categoria de folosinţă agricol, aşa cum reiese din materialul probator administrat în cauză, iar prin PUZ a dobândit folosinţa de curţi construcţii şi destinaţia de zonă de locuinţe, fiindu-i astfel adus acestui teren un spor de valoare.
Documentaţia PUZ Romanescu-Hipodrom a creat posibilităţi de construire în întreaga zonă întrucât anterior elaborării şi aprobării acestuia, zona se afla sub incidenţa unei interdicţii de construire instituită prin PUG.
După adoptarea HCL. nr. 209/2010 documentaţia PUZ este pe deplin profitabilă intimaţilor-reclamanţi având in vedere permisivitatea edificării de construcţii, cu indicatori urbanistici aprobaţi (POT, CUT, regim de înălţime) şi acces la un drum public, ceea ce conduce la posibilitatea valorificării dreptului real în condiţii maxime.
În consecinţă, nu poate fi reţinut că imposibilitatea exercitării dreptului de folosinţă se datorează recurentului, ci dimpotrivă, datorită acestuia, prin aprobarea PUZ-ului, intimaţii-reclamanţi au dobândit dreptul de a construi pe terenul proprietatea lor, care dintr-un teren arabil situat în extravilan, aşa cum a fost dobândit prin TDP nr. 2222-x/1998, pe care nu se putea construi, a devenit un teren cu folosinţa de curţi construcţii şi destinaţia zonă de locuinţe. Aşadar, nu se regăseşte ipoteza în care apelantul-reclamant avea un teren construibil, care ulterior aprobării unul plan urbanistic zonal să fi fost afectat parţial de interdicţia de construire, prin proiectare de străzi propuse, astfel încât, pârâtul să-i fi produs acestuia un prejudiciu prin lipsirea de folosinţă a terenului din perspectiva blocării edificării de construcţii, aşa cum acesta susţine în cererea de chemare în judecată. Dimpotrivă, înainte de aprobarea PUZ-ului apelantul avea un teren agricol, situat în extravilanul localităţii, pentru care nu exista aprobarea scoaterii din circuitul agricol, astfel că, amplasarea pe acesta a construcţiilor de orice fel era interzisă.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel ca fiind o "expropriere de fapt" situaţia dedusă judecăţii întrucât prin aprobarea PUZ-ului s-a urmărit doar adoptarea unei soluţii de configurare urbanistică a zonei astfel încât să îi fie dată o funcţionalitate, care să le profitabilă proprietarilor din zonă.
Susţine instanţa de apel în mod cu totul nelegal şi fără susţinere concretă că reclamanţii nu au la îndemână o acţiune în revendicare întrucât redobândirea posesiei asupra bunului în materialitatea sa nu mai este posibilă decât cu foarte mare dificultate, eludând astfel dispoziţiile art. 566 C. civ. care prevăd obligaţia alternativă a pârâtului de a plăti despăgubiri în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a bunului revendicat.
Textul este aplicabil în acele situaţii în care se constată că redobândirea posesiei bunului revendicat este imposibil de realizat, în aceste condiţii bunul fiind '"pierit" din perspectivă juridică. În atare situaţie, chiar prin hotărârea judecătorească proprietarul va primi contravaloarea proprietăţii sale, consecinţa concomitentă fiind şi aceea a transferului dreptului de proprietate asupra bunului către posesorul neproprietar.
Nu se poate reţine că dauna produsă proprietarilor este egală cu valoarea de înlocuire a terenurilor (valoarea de circulaţie) pentru că obligarea la plata unei astfel de valori ar fi similară unei tranzacţii definitive de transfer a proprietăţii de la intimaţii-reclamanţi către pârâţi, ceea ce ceea ce duce la concluzia că intimaţii beneficiază atât de preţul terenului, dar rămân şi în postura de proprietari de jure al bunului, ceea ce în condiţiile date ar presupune o îmbogăţire fără justă cauză a acestora.
- De asemenea, hotărârea Curţii de Apel este criticabilă şi în ceea ce priveşte soluţia instanţei de a stabili în sarcina pârâtului obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.949 RON pe care o consideră pe de o parte nemotivată, iar pe de altă parte, a fi dată cu încălcarea dispoziţiilor legale edictate de art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
În temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., solicită judecarea cauzei si în lipsă.
5. Apărările formulate în cauză
Recurentul -pârât Municipiul Craiova - prin primar a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, ca nefondat.
Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de pârâtul Municipiul Craiova - prin primar, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând recursurile formulate, Înalta Curte apreciază că recursul reclamanţilor este nefondat raportat la criticile susţinute, în timp ce recursul pârâtei este întemeiat, după cum se va arăta în cele ce urmează:
a)Asupra recursului formulat de reclamanţi.
Acest recurs a criticat pentru nelegalitate soluţia instanţei de apel care a schimbat în parte hotărârea primei instanţe şi a respins cererea privind plata despăgubirilor pentru suprafaţa de 326 mp teren reprezentând corpul 7 de proprietate, întrucât a apreciat că în privinţa acestuia nu se verifică teza exproprierii de fapt acuzată de reclamanţi.
Recurenţii reclamanţi au criticat nelegalitatea acestei soluţii a instanţei de apel, pretinzând o motivare contradictorie (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) şi o dezlegare care contravine art. 555 din C. civ. şi art. 1 Protocolul 1 adiţional la CEDO (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
-În mod nefondat au invocat recurenţii contrarietatea în considerentele deciziei de apel care a fost prezentat de aceştia ca vizând, pe de o parte, considerentele prin care instanţa de apel a răspuns apărării pârâtei vizând inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe teza exproprierii de facto iar, pe de altă parte, considerentele ce au analizat situaţia juridică concretă a suprafeţei de 326 mp teren.
O contrarietate a acestor considerente nu există şi nu susţine deci, critica de nelegalitate a hotărârii din apel întemeiată pe prevederile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., nicio contradicţie neputând să existe între considerentele prin care instanţa justifică admisibilitatea unei acţiuni în daune a celui ce acuză o afectare/diminuare/atingere adusă atributelor dreptului de proprietate privată ca urmare a unei situaţii juridice ori de fapt creată prin acţiunea autorităţii şi considerentele prin care, analizând în concret situaţia de fapt şi cea juridică a bunului litigios, aceeaşi instanţă conchide că în privinţa acestuia nu se regăseşte un caz de expropriere de fapt.
Simplificând argumentul, este limpede că este de neconceput o contrarietate a considerentelor ce justifică admisibilitatea acţiunii în raport cu acelea care argumentează caracterul nefondat al acesteia.
În plus, prin niciun considerent al deciziei atacate instanţa de apel nu a afirmat ceea ce pretind recurenţii, anume "că este indiscutabil faptul că are loc o diminuare a dreptului de proprietate pentru cele două suprafeţe de teren", instanţa de apel referindu-se doar la afirmaţia reclamanţilor care "au invocat diminuarea atributelor dreptului lor de proprietate pentru cele două suprafeţe de teren fără despăgubire". De altfel, în judecata sa pe fondul cauzei, instanţa de apel a analizat distinct situaţia celor două suprafeţe de teren indicate prin acţiunea reclamanţilor tocmai întrucât le-a considerat ca aflându-se în situaţii diferite. Tot astfel, prin niciun considerent nu a afirmat că "este justificată acţiunea reclamanţilor", astfel cum se pretinde prin această primă critică a recursului.
Prin urmare, contrar afirmaţiilor recurenţilor, nu există o statuare a instanţei de apel în considerentele hotărârii atacate care să contravină aceleia prin care curtea de apel a concluzionat că nu există o îngrădire a dreptului de proprietate al reclamanţilor în legătură cu suprafaţa de 326 mp teren.
- Nici motivul de recurs întemeiat pe cazul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.
În susţinea acestuia, recurenţii au pretins o greşită aplicare ori o nesocotire a dispoziţiilor art. 555 C. civ. şi a celor ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO afirmând că suprafaţa de 326 mp teren are interdicţie de construire "în raport de HCL nr. 209/2010 cu privire la PUG", iar folosirea şi utilizarea sunt exercitate de pârâţi (care au transformat proprietatea personală în una publică, fără expropriere).
Or, în privinţa acestui bun, instanţa de apel a reţinut că face parte dintr-o suprafaţă mai mare, însumând 588 mp teren ce corespunde corpului 7 de proprietate format în urma dezmembrării suprafeţei de 6858 mp realizată în baza actului autentificat sub nr. x/10.08.2012 realizat, aşadar, după adoptarea HCL nr. 209/2010 de aprobare a PUZ indicat de reclamanţi drept sursă a atingerilor aduse dreptului lor de proprietate.
Ulterior dezmembrării realizate la 10.08.2012, reclamanţii au încheiat o serie de contracte de vânzare-cumpărare prin care au înstrăinat către mai mulţi cumpărători cote din dreptul de proprietate deţinut, câte 65 mp/588 mp sau 65/2355 mp. Suprafaţa de 326 mp, estimată ca rămasă după înstrăinarea din suprafaţa de 588 mp a celei de 260 mp, nu a fost individualizată astfel că s-a reţinut că întregul corp de proprietate de 588 mp este deţinut de reclamanţi în indiviziune cu proprietarii loturilor învecinate de teren, fiind folosită de aceştia pentru a-şi asigura accesul la drumul public Eroii Sanitari, terenul aflându-se în posesia şi folosinţa proprietarilor.
Reţinând, în plus, că reclamanţii au putut exercita în legătură cu terenul în discuţie inclusiv dreptul de dispoziţie, contractele de vânzare-cumpărare încheiate fiind dovada incontestabilă în acest sens, fiind toate realizate după adoptarea HCL nr. 209/2010, instanţa de apel a concluzionat că în legătură cu suprafaţa de 326 mp ce face parte din corpul 1/7/9A nu au fost diminuate atributele dreptului de proprietate al reclamanţilor prin acţiunea de adoptare a PUZ de către pârâtă, interdicţia de construire fiind determinată de încadrarea terenului în zona de protecţie a căii ferate.
Or, criticând o greşită interpretare şi aplicare a dreptului material incident - art. 555 C. civ., art. 1 din primul Protocol adiţional CEDO - recurenţii s-au referit, în realitate, la situaţia de fapt a cauzei, pe care au contestat-o, afirmând că "interdicţia de construire este evidentă şi există şi la acest moment", iar cât priveşte posesia şi folosinţa au precizat că "datorită faptului că deşi nu este finalizată asfaltarea acestei străzi, totuşi suntem în situaţia în care ocupaţiunea, folosinţa şi utilizarea sunt exercitate de către pârâţi, care au transformat proprietatea personală în una publică, fără demararea procedurilor de expropriere".
Greşita interpretare şi aplicare a legii nu poate fi demonstrată însă prin afirmarea unei situaţii de fapt contrare celei reţinute în mod definitiv în faţa instanţei de apel, cum este aceea în sensul că reclamanţii exercită dreptul lor de proprietate în indiviziune cu ceilalţi cumpărători ai loturilor de teren învecinare celui în discuţie, având posesia şi folosinţa terenului pe care îl utilizează drept cale de acces spre calea publică şi în privinţa căruia şi-au exercitat şi dispoziţia juridică, aspect relevat de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
"Evidenta interdicţie de construire" pe care o acuză recurenţii în legătură cu această suprafaţă de teren - şi pe care instanţa de apel a reţinut-o ca decurgând din situarea terenului în zona de protecţie a căii ferate - este şi impropriu invocată câtă vreme vizează un teren care prin destinaţia proprietarului a dobândit folosinţa de cale de acces spre calea publică, împrejurare reţinută ca atare de instanţa de apel şi care rezultă din încheierea contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-au cedat cote-părţi din proprietatea terenului dobânditorilor loturilor aservite.
În fine, în considerarea aceleiaşi situaţii juridice şi de fapt a terenului, aceea de a constitui o cale de acces către calea publică prin destinţia proprietarului este impropriu acuzată de către recurenţi atribuirea prin PUG a unui regim juridic care nu permite "o utilizare corespunzătoare imobilului în scopul urmărit de părţi", când utilizarea dată potrivit scopului urmărit de părţi e tocmai aceea de cale de acces, cale de trecere destinată uzului proprietarilor riverani.
Cum, pe baza evaluării datelor de fapt ale cauzei, instanţa de apel a concluzionat că în legătură cu suprafaţa de 326 mp teren care face parte din corpul 1/7/9A nu au fost diminuate atributele dreptului de proprietate ale reclamanţilor prin adoptarea PUG de către pârâtă, Înalta Curte nu poate reţine critica acestora de încălcare ori de greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 555 C. civ. ori ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, critică întemeiată de aceştia doar pe o negare a împrejurărilor de fapt ale cauzei stabilite de instanţa de apel.
b)Cu referire la recursul pârâtului.
- Aplicarea greşită a normelor de drept material în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, criticată de recurentul-pârât în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., justificat pe neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, constituie o critică nefondată a acestui recurs.
În considerentele prin care a răspuns criticilor din apel vizând greşita respingere a inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a explicat cu suficientă claritate că instituţia "exproprierii de fapt" a fost construită în jurul principiilor generale care garantează dreptul de proprietate prevăzut în Constituţie, legile organice şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, principiul protecţiei proprietăţii şi al reparării prejudiciului fiind cele care permit proprietarului să solicite compensaţii prin intermediul normelor generale de răspundere civilă delictuală.
Afirmaţia că "dispoziţiile Legii nr. 33/1994 . . . . . . . . . .pot fi avute în vedere prin analogie" se referă, neîndoielnic, nu la condiţiile ori etapele de aplicare a acestei legi şi nici la procedura tehnică ori cea juridică necesar a fi parcurse, ci la "citirea" prin analogie a situaţiei juridice a unui bun imobil care, chiar nesupus unei exproprieri legale/formale, se află în fapt într-o situaţie similară din cauza unei împrejurări faptice (ocuparea sa) ori a unui anume regim legal instituit asupra sa de o autoritate publică responsabilă.
Prin urmare, nicio consecinţă legală nu decurge concret din afirmaţia instanţei de apel în sensul că dispoziţiile Legii nr. 33/1994 pot fi avute în vedere prin analogie în soluţionarea unei acţiuni având ca obiect un caz de expropriere de fapt, câtă vreme temeiul juridic al acesteia se regăseşte în instituţia răspunderii civile delictuale şi în normele ce consacră şi ocrotesc dreptul de proprietate, o atare acţiune fiind general acceptată - în doctrină şi jurisprudenţă - ca fiind admisibilă.
- Sunt însă întemeiate criticile recurentului-pârât prin care a susţinut nelegalitatea soluţiei dată cererii de despăgubire pentru suprafaţa de 438 mp teren intravilan situat în str. x, atât acelea prin care s-a criticat neexercitarea efectului devolutiv al apelului în vederea verificării temeiniciei şi legalităţii soluţiei tribunalului, cât şi cele prin care s-a criticat greşita apreciere asupra întrunirii în cauză a condiţiilor angajării răspunderii sale civile delictuale pentru pretinse atingeri aduse dreptului de proprietate privată asupra terenului mai sus menţionat.
În primul rând, este de remarcat că deşi instanţa de apel a menţinut soluţia de despăgubire din hotărârea tribunalului pentru această suprafaţă de teren, nu a lămurit deplin situaţia juridică şi urbanistică a acestei proprietăţi.
Astfel, dacă în hotărârea primei instanţe teza exproprierii de fapt a acestei suprafeţe de teren a fost explicată prin aceea că terenul intravilan construibil nu mai poate fi folosit conform intereselor proprii ale proprietarilor câtă vreme este prevăzut în planul urbanistic ca stradă, potrivit HCL nr. 209/2010, fiind afectat de interdicţii şi restricţii de construire (afectarea atributului folosinţei pentru construcţii a justificat, în viziunea tribunalului, acordarea valorii de înlocuire a terenului), prin decizia din apel s-a avut în vedere o cu totul altă situaţie, anume că terenul de 438 mp intravilan arabil, care asigură accesul proprietarilor loturilor riverane la drumul public Eroii Sanitari a fost asfaltat de pârât, asfaltarea fiind considerată o procedură de urbanizare a zonei care a produs consecinţa limitării exercitării posesiei şi dispoziţiei dreptului de proprietate al reclamanţilor.
Această evaluare a avut însă loc în circumstanţa în care instanţa însăşi reţine faptul că terenul în cauză era folosit şi anterior drept cale de acces spre drumul public (actele de constituire a unor servituţi de trecere asupra acestui imobil, consimţite de reclamanţi, datând din 2008 şi 2011), aspect confirmat de expertiza topo-cadastrală ce relevă poziţionarea şi configurarea amplasamentului terenului în raport cu cele învecinate.
De asemenea, interdicţia de construire decurgând din regimul urbanistic atribuit terenului în suprafaţă de 438 mp, menţionată şi de instanţa de apel, nu a fost niciun moment analizată în hotărârea niciuneia dintre instanţele devolutive raportat la regimul juridic şi urbanistic al terenului avut anterior adoptării HCL nr. 209/2010 ori la destinaţia efectiv atribuită acestui teren prin voinţa proprietarului.
Astfel, întocmai ca în cazul celeilalte suprafeţe de 588 mp teren, căreia i s-a atribuit destinaţia de cale de trecere în favoarea loturilor aservite create (reclamanţii recurgând în cazul acestuia la vânzarea-cumpărarea de cote-părţi indivize din teren către cumpărătorii acelor loturi), şi terenului de 438 mp i-a fost atribuită aceeaşi destinaţie de către proprietari, în cazul său recurgându-se la constituirea de servituţi de trecere în favoarea cumpărătorilor loturilor aservite.
Prin urmare, ipoteza unei exproprieri de fapt a terenului în suprafaţă de 438 mp nu putea fi reţinută în absenţa unei necesare analize asupra modului în care instituirea unei interdicţii de construire are ori nu aptitudinea de a afecta un drept de proprietate asupra unui teren care, prin voinţa titularilor săi, a primit o destinaţie (aceea de cale de trecere) care este în sine incompatibilă cu dreptul de a construi, reclamat prin cererea de chemare în judecată drept limită a dreptului de proprietate afectat prin măsurile decurgând din adoptarea HCL nr. 209/2010.
Tot astfel, ipoteza exproprierii de facto nu putea fi reţinută pe baza simplei împrejurări de fapt a asfaltării terenului, fără să se arate în ce mod proprietatea asupra căii de acces create de proprietar pe baza actelor juridice de constituire a servituţilor de trecere a suferit limitări, restrângeri ori a fost în orice mod însărăcită prin operaţiunea de asfaltare, avută în vedere prin decizia din apel drept sursă a acestei exproprieri.
Observarea actelor juridice încheiate de proprietari asupra suprafeţei de teren în discuţie, din care rezultă destinaţia atribuită terenului de către aceştia (cale de trecere către drumul public Eroii Sanitari constituită în beneficiul şi din necesitatea de a crea şi vinde loturi individuale de teren dintr-o proprietate mai mare aparţinând lor), destinaţie care nu a fost sub niciun aspect avută în vedere în analiza niciuneia din instanţele devolutive, îndreptăţeşte critica recurentului-pârât privitoare la greşita reţinere a situaţiei unei exproprieri de fapt în cazul terenului în suprafaţă de 438 mp, în condiţiile în care prin adoptarea PUZ s-a urmărit implementarea unor soluţii de configurare urbanistică a zonei care, în cazul concret analizat, s-a grefat pe configurarea deja atribuită zonei prin actele juridice încheiate de proprietari.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat constant că, "pentru a determina dacă a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua dispoziţii, este necesar nu numai să se examineze dacă a existat deposedare sau expropriere formală, ci şi să se privească dincolo de aparenţe şi să se analizeze realitatea situaţiei în litigiu" (par. 41, cauza Vergu împotriva României). Întrucât Convenţia are ca obiect protecţia drepturilor concrete şi efective, este important să se cerceteze dacă situaţia afirmată prin cererea de chemare în judecată echivalează unei exproprieri de fapt, iar această verificare trebuie să privească în concret situaţiile ambelor părţi implicate.
Examinarea incompletă, fără luarea în considerare a tuturor caracteristicilor juridice şi urbanistice ale terenului ori, mai ales, a actelor juridice încheiate de proprietar, din care rezultă atribuirea unei anume destinaţii de folosinţă terenului, cu relevanţă în procesul de evaluare a pretenţiilor deduse judecăţii, confirmă temeinicia criticilor recurentului-pârât privitoare la neexercitarea efectului devolutiv al apelului şi la greşita angajare a răspunderii sale civile delictuale pentru pretinse atingeri aduse dreptului de proprietate privată al reclamanţilor.
Se impune, din acest motiv, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei pentru refacerea judecăţii în limita soluţiei ce a vizat acordarea despăgubirilor pentru această suprafaţă de teren, pentru a se evalua cu respectarea îndrumărilor rezultate din considerentele anterioare în ce măsură se justifică pretenţiile reclamanţilor de acordare a unei despăgubiri egală cu valoarea de înlocuire a bunului pe temeiul exproprierii în fapt acuzate de aceştia.
- Sunt, deopotrivă, îndreptăţite şi criticile de nelegalitate ale recurentului-pârât prin care a invocat lăsarea de către instanţa de apel a unei situaţii nereglementate a dreptului de proprietate în privinţa terenului în suprafaţă de 438 mp, în legătură cu care, deşi a decis menţinerea soluţiei de primă instanţă care acorda reclamanţilor valoarea de înlocuire a bunului, nu a dispus nimic în legătură cu transferul dreptului de proprietate, ceea ce semnifică faptul că acesta aparţine în continuare reclamanţilor care beneficiază în acest moment atât de bun, cât şi de valoarea lui de înlocuire.
Critica este deplin întemeiată întrucât, chiar dacă a reţinut - într-un mod trunchiat, după cum s-a arătat anterior, faţă de lipsa unei analize complete, cu luarea în considerare a tuturor caracteristicilor juridice, urbanistice ori de destinaţie a folosinţei atribuite terenului în litigiu - că acesta se află sub regimul unor masuri urbanistice ce au golit de conţinut dreptul de proprietate al reclamanţilor şi că se impune din acest motiv dezdăunarea lor prin acordarea valorii de înlocuire a bunului, instanţa nu putea obliga autoritatea la o atare despăgubire fără să dispună, în acelaşi timp, nicio măsură în privinţa transferului dreptului de proprietate, măsură care să poată fi adusă la îndeplinire şi să facă posibilă inclusiv asigurarea formalităţilor de publicitate imobiliară ale unui atare transfer forţat pe care l-a justificat pe tărâmul exprorierii de fapt.
Deşi argumentează soluţia sa pe producerea unui dezechilibru între interesele generale şi cele individuale ale reclamanţilor, restabilirea acestuia nu poate fi asigurată prin recunoaşterea în favoarea celor pretins prejudiciaţi prin măsurile autorităţii locale, a tuturor beneficiilor posibile care pot decurge dintr-o situaţie juridică întrucât o astfel de soluţie este departe de a asigura o restabilire a echilibrului încălcat, aceasta nefăcând decât să mute dezechilibrul în aria celeilalte părţi implicate.
De aceea, se impune ca în rejudecare, şi în măsura în care instanţa de apel va ajunge la aceeaşi concluzie a întrunirii în cauză a condiţiilor specifice unei exproprieri de fapt suferită de reclamanţi în legătură cu dreptul lor asupra acestui teren, concomitent cu dezdăunarea pe care o acordă, să asigure efectivitatea transferului dreptului în patrimoniul autorităţii publice locale de o manieră care să asigure inclusiv operaţiuni specifice de publicitate imobiliară asupra acestui transfer al dreptului.
Pentru aceasta, nu pot fi invocate limite decurgând din nevoia respectării principilui disponibilităţii (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), fiind suficient ca dispoziţia instanţei să expliciteze cauza juridică a despăgubirii pe care o acordă întrucât şi aceasta face parte din cadrul obiectiv de învestire a judecăţii.
- Celelalte critici ale acestui recurs, privitoare la stabilirea în sarcina pârâtului a cheltuielilor de judecată din apel nu se mai impun analizate, dată fiind soluţia de casare care va fi adoptată în legătură cu hotărârea recurată, aceste critici, dar şi soarta cheltuielilor de judecată din apel urmând a fi tranşate şi avute în vedere la rejudecarea cauzei.
Pentru aceste motive şi în temeiul art. 497 C. proc. civ. coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi şi va admite recursul pârâtului, va casa în parte decizia recurată, cât priveşte acordarea de despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafaţă de 438 mp şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel în limita acestor pretenţii.
Totodată, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, cu excepţia celor referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată pentru etapa judecăţii din apel, a căror soluţionare va fi avută în vedere la rejudecare întrucât este influenţată de soarta procesului.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 478 din 18 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Craiova - prin primar împotriva aceleiaşi decizii.
Casează în parte decizia recurată, cât priveşte acordarea de despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafaţă de 438 mp şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel în limita acestor pretenţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, cu excepţia celor referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 16 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.