Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 20.09.2023, sub nr. x/2023, reclamantul-pârât A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate între părţi din culpa exclusivă a pârâtei-reclamante, precum şi reluarea de către pârâta-reclamantă a numelui avut anterior căsătoriei.
În drept, reclamantul-pârât a invocat dispoziţiile art. 373 lit. b) şi art. 383 alin. (3) C. civ.
La 13.12.2023, pârâta-reclamantă a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata unei pensii de întreţinere.
La 15.12.2023, pârâta-reclamantă a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantul-pârât şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 27.08.2022 din culpa exclusivă a reclamantului-pârât, respectiv reluarea de către aceasta a numelui avut anterior încheierii căsătoriei.
În drept, pârâta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 607 şi art. 617 alin. (2) C. proc. civ., art. 373 lit. b), art. 379 alin. (1), art. 382, art. 383, art. 396, art. 397 şi art. 487 şi urm. C. civ., art. 16 şi art. 26 din Constituţia României şi art. 8 CEDO.
II. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă
Prin sentinţa nr. 2998/18.03.2024, Judecătoria Ploieşti, secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
A reţinut instanţa că, potrivit susţinerilor concordante ale ambelor părţi, ultima locuinţă comună a părţilor s-a aflat în Bucureşti, str. x, astfel cum reiese şi din contractul de închiriere din data de 10.09.2022, precum şi că ulterior despărţirii în fapt a părţilor, pârâta-reclamantă a continuat să locuiască o scurtă perioadă de timp în imobil, iar apoi s-a mutat din imobil, la momentul sesizării instanţei aceasta locuind în căminul Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, astfel cum reiese din precizările acesteia din data de 27.02.2024.
De asemenea, instanţa a reţinut şi că, potrivit susţinerilor reclamantului-pârât, după despărţirea în fapt de pârâta-reclamantă, acesta s-a mutat la adresa de domiciliu din Ploieşti, Aleea x, jud. Prahova.
În continuare, instanţa a reţinut, pe de o parte, că dispoziţiile art. 915 C. proc. civ. instituie o competenţă teritorială exclusivă, aplicabilă prin derogare de la regulile de drept comun instituite de dispoziţiile art. 107 şi următoarele C. proc. civ., iar pe de altă parte, că noţiunea utilizată de dispoziţiile anterior arătate pentru determinarea competenţei instanţei este aceea de locuinţa efectivă a părţilor, iar nu de domiciliul al acestora.
Aşa fiind, a apreciat ca fiind neîntemeiată susţinerea reclamantului-pârât în sensul că ar fi aplicabile, pentru stabilirea competenţei, dispoziţiile art. 108 C. proc. civ., având în vedere, pe de o parte, că domiciliul pârâtei-reclamante nu este necunoscut, iar pe de alta, că nu are oricum relevanţă domiciliul acesteia, competenţa teritorială a instanţei fiind determinată de locuinţa în fapt a pârâtei-reclamante la momentul sesizării instanţei, întrucât la acea dată niciuna dintre părţi nu mai locuia în circumscripţia judecătoriei în care se afla cea din urmă locuinţă comună, municipiul Bucureşti.
Astfel, a reţinut că la momentul sesizării instanţei, 20.09.2023, pârâta-reclamantă locuia în căminul Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, B-dul. x nr. 59, motiv pentru care a apreciat ca fiind întemeiată excepţia invocată din oficiu, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti
Prin sentinţa nr. 4778/22.04.2025, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Ploieşti, a constatat conflictul negativ şi a înaintat dosarul, pentru soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A reţinut instanţa că, din actele dosarului rezultă că la data sesizării instanţei (20.09.2023), contractul de închiriere nr. x/10.09.2022 pentru imobilul din Bucureşti, str. x, nu mai era în vigoare, iar părţile nu mai locuiau împreună în respectiva locaţie.
Astfel, din răspunsul oferit de proprietara imobilului reiese că la data de 20.09.2023 părţile nu mai locuiau în apartamentul închiriat .
Reclamantul-pârât a susţinut în mod constant că a plătit chiria şi întreţinerea pentru respectivul apartament până în luna iulie 2023, depunând în acest sens chitanţe olografe din care rezultă că la data de 11.06.2023 a achitat chiria pentru lunile iunie- iulie 2023, precum şi întreţinerea aferentă lunii iunie 2023 .
Aşadar, data la care a încetat locuirea împreună poate fi cel mai târziu iulie 2023, iar la data de 20.09.2023 nu mai exista o locuinţă comună, în accepţiunea art. 915 C. proc. civ.
Pe de altă parte, pârâta-reclamantă nu a putut indica cu exactitate unde locuia efectiv la data de 20.09.2023, oferind variante succesive - la o prietenă, la un cămin sau la o mănăstire -.
Ulterior, prin adresa Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, s-a dovedit că a fost cazată în Căminul A7, camera 139, începând cu data de 28.09.2023 şi până la 24.10.2023, în baza contractului nr. x/28.09.2023, în calitate de studentă a Facultăţii de Agricultură, deci după introducerea cererii de chemare în judecată.
În consecinţă, rezultă cu certitudine că la data de 20.09.2023 pârâta-reclamantă nu locuia nici în căminul Facultăţii de Agronomie, iar sediul acestuia (Bulevardul x, Bucureşti) nu poate justifica alegerea Judecătoriei Sectorului 1 ca instanţă competentă în lipsa unei locuinţe efective la acel moment.
În consecinţă, a stabilit că, în lipsa unei locuinţe comune la data introducerii cererii, precum şi a unei locuinţe cunoscute a pârâtei-reclamante în circumscripţia Judecătoriei Sectorului 1, competenţa se determină în funcţie de domiciliul reclamantului-pârât, în temeiul art. 108 C. proc. civ.
Astfel, a reţinut instanţa şi că, în cauză, pârâta-reclamantă nu avea la data de 20.09.2023 nici domiciliul şi nici reşedinţa cunoscută, fiind într-o situaţie locativă incertă, în timp ce reclamantul-pârât locuia în mod stabil în municipiul Ploieşti, Aleea x, jud. Prahova, aspect menţionat în cererea introductivă şi necontestat de pârâtă.
Prin urmare, în aplicarea art. 108 C. proc. civ., a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti, pentru considerentele expuse în continuare:
Desesizarea celor două instanţe aflate în conflict a fost determinată de interpretarea diferită a normelor procedurale în materia competenţei teritoriale în litigiile având ca obiect "divorţ".
În speţă, reclamantul A. a învestit Judecătoria Ploieşti cu soluţionarea unei acţiuni în desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâta B., din culpa exclusivă a acesteia, precum şi a cererii accesorii constând în revenirea pârâtei la numele avut anterior.
La rândul său, pe cale reconvenţională, pârâta B. a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, precum şi revenirea sa la numele purtat anterior.
Dat fiind obiectul litigiului pendinte, în cauză îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni expres să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
Acest text de lege stabileşte atât competenţa materială în soluţionarea acţiunii în desfacerea căsătoriei, în sensul că aceasta revine judecătoriei, cât şi competenţa teritorială în soluţionarea acesteia.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, dispoziţiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ. sunt imperative şi de strictă interpretare şi instituie o competenţă exclusivă, de la care părţile nu pot deroga.
Faptul că textul de lege are în vedere mai multe situaţii, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanţe deopotrivă competente, fiind obligatorie respectarea ordinii impuse de legiuitor în cuprinsul dispoziţiei legale.
Astfel, în mod prioritar, este stabilită competenţa de soluţionare a cererii de divorţ în favoarea instanţei în circumscripţia căreia se află, în ţară, cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă această competenţă operează numai dacă cei doi soţi au avut locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte acolo.
În cauză, cea din urmă locuinţa comună a soţilor a fost, potrivit susţinerilor concordante ale acestora, în Bucureşti, str. x, însă, din actele şi lucrările dosarului, a rezultat că la data introducerii cererii de chemare în judecată (20.09.2023) niciuna dintre părţi nu mai locuia la adresa respectivă.
Acest aspect a fost susţinut probatoriu atât prin răspunsul oferit de proprietara imobilului, numita C., care a atestat că, la data de 20.09.2023, părţile nu mai locuiau în apartamentul închiriat, cât şi de înscrisurile depuse în dovedirea executării contractului de închiriere a respectivului imobil, care confirmă achitarea întreţinerii şi a chiriei doar până în luna iulie 2023 .
Această împrejurare determină incidenţa ipotezei subsidiare celei anterior evocate, care se referă la situaţia în care soţii nu au avut locuinţă comună în România sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, caz în care competenţa revine judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul - situaţie care se regăseşte în litigiul pendinte.
În situaţia concretă a speţei, rezultă că pârâta-reclamantă nu a putut preciza cu exactitate unde locuia efectiv la data de 20.09.2023, indicând în mod generic că "a locuit succesiv la o prietenă din Bucureşti, zona Timpuri Noi, fie la un cămin situat în sectorul 1 al municipiului Bucureşti, fie la o mânăstire" (nota telefonică din 20.02.2023 aflată la dosarul Judecătoriei Ploieşti).
Or, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, a rezultat că pârâta-reclamantă a fost cazată în Căminul A7, camera 139, abia începând cu data de 28.09.2023 şi până la 24.10.2023, în baza contractului nr. x/28.09.2023, în calitate de studentă a Facultăţii de Agricultură, aşadar ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Astfel fiind, cu privire la pârâta-reclamantă, se constată că la dosar nu au fost depuse dovezi în sensul celor susţinute de aceasta, motiv pentru care, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 87 C. civ., potrivit cărora domiciliul persoanei este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, dovada domiciliului şi a reşedinţei făcându-se cu cartea de identitate, în condiţiile art. 91 din acelaşi cod, iar, în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.
De asemenea, potrivit art. 90 alin. (2) C. civ., în lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
Totodată, se reţine că nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 108 C. proc. civ., care reglementează regulile de stabilire a competenţei teritoriale în cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut, deoarece la data introducerii acţiunii pârâta-reclamantă avea domiciliul activ în jud. Prahova, astfel cum rezultă din referatul din 05.11.2024, întocmit în urma interogării bazei de date a D.E.P.A.B.D., adresă de domiciliu indicată de aceasta inclusiv pe calea întâmpinării şi cererii reconvenţionale formulate .
Potrivit acestor dispoziţii, dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie se află reşedinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are nici reşedinţa ori reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.
Pe cale de consecinţă, chiar şi în situaţia reţinută de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, potrivit căreia în cauză nu există suficiente probe pentru a stabili care este locuinţa de fapt a pârâtei-reclamante la momentul sesizării judecătoriei, instanţa competentă să judece cererea de divorţ este judecătoria în circumscripţia căreia se află locul ultimului domiciliu cunoscut al acesteia, în aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 90 alin. (2) C. civ.
Astfel fiind, raportând aceste elemente factuale la temeiul de drept incident, se constată că Judecătoriei Ploieşti îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, în aplicarea celei de-a doua teze a art. 915 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.