Şedinţa publică din data de 13 martie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 25 septembrie 2023 sub nr. x/2023, reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Vamală Română a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 6596, 6892/14.03.2023 emise de pârâtă în soluţionarea procedurii prealabile administrative, solicitând instanţei anularea în totalitate a Deciziei nr. 6596, 6892/14.03.2023, a Răspunsului nr. x/17.01.2023 şi a Răspunsului nr. x/16.01.2023, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale în valoare de 99.684,36 euro suportate de contestatoare drept urmare a actelor administrative nelegale.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1003 din 5 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-au respins excepţiile invocate de pârâtă, precum şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefondate.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat recurs, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În esenţă, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 9, art. 14, art. 20, art. 22 şi art. 397 C. proc. civ., arătând că instanţa a omis aspecte importante invocate în cuprinsul contestaţiei, iar mai apoi dezvoltate în notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 5 iunie 2024 şi prin pledoaria din faţa Curţii de la aceeaşi dată.
În primul rând, instanţa a reţinut greşit că nu s-ar fi invocat critici de nelegalitate extrinseci în legătură cu necompetenţa emitentului actelor. Or, atât recurenta-reclamantă, dar mai ales intimata-pârâtă AVR au invocat în faţa Curţii de Apel Bucureşti faptul că AVR nu era competentă să emită deciziile contestate, respectiv a emis răspunsurile şi decizia AVR cu depăşirea competenţei sale printr-un exces de putere. În aceste condiţii, deşi Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că actele emise de AVR sunt acte administrative, nu s-a pronunţat şi asupra competenţei AVR de a fi analizat şi emis derogarea de la regimul sancţiunilor internaţionale, adică de a emite şi impune răspunsurile şi decizia atacate în prezenta cauză.
În al doilea rând, instanţa a omis să analizeze faptul că AVR (de fapt autoritatea competentă, ANAF) ar fi trebuit să acţioneze diferit din punct de vedere procedural atunci când a emis refuzul acordării unei derogări. Astfel, a arătat că potrivit art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 202/2008 AVR (de fapt autoritatea competentă, ANAF) avea obligaţia ca, înainte de a decide asupra acordării derogării solicitate, să obţină din partea Ministerului Afacerilor Externe avizul de conformitate cu dreptul internaţional. Or, din cuprinsului dosarului se poate lesne observa lipsa acestui document, iar instanţa nu a avut în vedere nicio dispoziţie a O.U.G. nr. 202/2008 în pronunţarea hotărârii recurate.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la argumentele prezentate anterior, recurenta-reclamantă a considerat că, în mod natural, decurge şi lipsa motivării instanţei, având în vedere omisiunea completă şi evidentă de a analiza motivele contestaţiei vizând necompetenţa Autorităţii Vamale Române [art. 12 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 202/2008] şi lipsa avizului Ministerului de Afaceri Externe [art. 8 alin. (2) O.U.G. nr. 202/2008].
Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat, sub un prim aspect, că instanţa a reţinut în mod greşit faptul că scăderea debitului Dunării nu reprezintă un caz de forţă majoră, cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1351 C. civ.. În acest sens, a precizat că scăderea debitului Dunării nu fusese şi nu putea fi preconizată pentru o perioadă de timp determinată (mai precis, înainte sau după expirarea termenului de 10 august 2022), urmările secetei nefiind în niciun caz un eveniment previzibil raportat la debitul celui de-al doilea cel mai lung fluviu din Europa cu peste 300 de afluenţi.
Determinarea caracterului unui eveniment meteorologic ca fiind unul de forţă majoră nu se determină prin raportare la caracterul repetitiv (sau nu) al acestui eveniment. Dacă ar fi să se admită şi să se aplice raţionamentul primei instanţe ar însemna că, practic, după înregistrarea primului cutremur, primei inundaţii, primului incendiu de vegetaţie, primei tornade din România să nu mai existe niciun alt eveniment de forţă majoră întemeiat pe un astfel de incident meteorologic, având în vedere că a existat deja un astfel de eveniment în trecut. Or, o astfel de interpretare nu poate fi acceptată în mod raţional şi în bună credinţă. În cazul în care s-ar reţine contrariul, s-ar ajunge în situaţia absurdă în care cei care fac comerţ folosind calea apei să îşi întrerupă activitatea pe perioada sezonului estival, căci seceta poate cauza scăderea debitului Dunării în orice clipă, iar aceştia pot pierde sume semnificative odată cu apariţia acestui eveniment.
Sub un al doilea aspect, a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a art. 3j alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 833/2014, instanţa ignorând problema supusă analizei, anume excepţia de care s-a prevalat recurenta-reclamantă. Astfel, a precizat că la data de 23 martie 2022, în calitate de cumpărătoare, împreună cu B., în calitate de vânzătoare, a semnat Contractul nr. x/22 pentru vânzarea, cumpărarea şi livrarea unui total de 80.000 tone de antracit de origine Rusia. Deci, raportat la data încheierii contractului, se află în ipoteza reglementată de art. 3j alin. (3) al Regulamentului, fiind exceptă de la impunerea sancţiunii internaţionale şi, prin urmare, fiind permisă tranzitarea antracitul pe teritoriul României, iar numai din cauza evenimentului de forţă majoră s-a aflat în imposibilitatea de a finaliza tranzitarea anterior termenului de 10 august 2022.
Or, în mod evident, Curtea de Apel Bucureşti a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 3j din Regulamentul (UE) nr. 833/2014 prin înlăturarea eronată a argumentelor privind efectul forţei majore şi prin omiterea completă a excepţiei instituite de prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol (3j) din Regulament.
Sub al treilea aspect, a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008, respectiv ignorarea completă de către prima instanţă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 202/2008, în special art. 8 alin. (2), cât şi art. 12 alin. (1).
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Autoritatea Vamală Română a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu contestaţie împotriva Deciziei nr. 6596, 6892/14.03.2023 emise de Autoritatea Vamală Română prin care s-a soluţionat plângerea prealabilă administrativă împotriva Răspunsului nr. x/17.01.2023 şi Răspunsului nr. x/16.01.2023 emise de pârâtă, solicitând anularea acestor acte şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale în valoare de 99.684,36 euro pe care le-a suportat drept urmare a actelor administrative nelegale.
Prima instanţă a respins cererea reclamantei ca nefondată, reţinând că motivele de nelegalitate invocate nu sunt de natură să probeze o nelegalitate formală sau substanţială a actului contestat.
Instanţa de control judiciar îşi însuşeşte soluţia primei instanţe, apreciind că nu este susceptibilă de casare prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, pe care le va analiza punctual.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
În cauză, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 9, art. 14, art. 22 şi art. 397 C. proc. civ. referitoare la dreptul de dispoziţie al părţilor, principiul contradictorialităţii, rolul judecătorului în aflarea adevărului şi obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, recurenta-reclamantă susţine că instanţa a omis să analizeze aspecte importante invocate de părţi, respectiv: necompetenţa pârâtei Autoritatea Vamală Română de a emite actele contestate şi nerespectarea prevederilor art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 202/2008, potrivit cărora autoritatea competentă avea obligaţia ca, înainte de a decide asupra acordării derogării solicitate, să obţină din partea Ministerului Afacerilor Externe avizul de conformitate cu dreptul internaţional.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că niciuna dintre părţi nu a invocat expres necompetenţa Autorităţii Vamale Române de a emite actele contestate.
Astfel, chiar recurenta-reclamantă, prin contestaţia formulată în faţa instanţei de fond, a considerat că Autoritatea Vamală Română este competentă să soluţioneze cererea înregistrată sub nr. x/09.01.2023, aspect care reiese, cu certitudine, din cuprinsul contestaţiei (la pct. III - 29.) "Mai departe, în baza dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 202/2008, Autoritatea Vamală Română este autoritatea competentă să primească şi să soluţioneze cererile formulate potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 202/2008, astfel cum a fost cererea formulată de Subscrisa la data de 06.01.2023 şi înregistrată la AVR sub nr. x/09.01.2023" sau (la pct. III - 32.) "(...) iar AVR fiind autoritatea publică abilitată conform O.U.G. nr. 202/2008 să aplice respectivele sancţiuni, dar şi să autorizeze derogări de la acestea, rezultă cu certitudine că Răspunsurile 580 şi 33102 emise de AVR au dat naştere unui raport juridic de subordonare între Subscrisa şi AVR."
Totodată, prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, pârâta Autoritatea Vamală Română a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii considerând că cele trei înscrisuri nu sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, precizând că nu a emis o decizie în sensul art. 8 şi art. 9 din O.U.G. nr. 202/2008 şi că blocarea resurselor economice este de competenţa exclusivă a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 2 lit. f) şi g) din O.U.G. nr. 202/2008.
Aşadar, Înalta Curte constată că pârâta Autoritatea Vamală Română nu a afirmat niciodată că a emis actele cu depăşirea competenţelor legale, din contră, a susţinut, pe tot parcursul judecăţii, că acestea nu sunt emise în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 202/2008 şi că reprezintă o simplă corespondenţă, emisă la solicitarea recurentei-reclamante, privitoare la controlul vamal al mărfurilor intrate sau ieşite din Uniune.
Din actele dosarului, reiese că recurenta-reclamantă s-a adresat şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la data de 05.01.2023, cu o solicitare pentru obţinerea unei derogări, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 202/2008 (Anexa 13, dosarul de fond) şi a primit răspuns de la această autoritate, în sensul că ANAF nu a procedat la emiterea unui ordin de blocare a fondurilor şi resurselor economice potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 202/2008 (Adresa nr. A_DIF 30/10.02.2023 aflată la dosarul instanţei de fond), însă acest din urmă act nu face obiectul prezentului dosar, nefiind supus controlului de legalitate al primei instanţe. În plus, judecătorul fondului a pus în discuţie în şedinţa din 24.04.2024 inclusiv necesitatea introducerii în cauză a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar apărătorul reclamantei a apreciat că nu este necesară, deoarece în prezenta speţă, actele administrative contestate sunt emise exclusiv de Autoritatea Vamală Română, aceasta fiind cea care nu a acordat liber de vamă şi a blocat bunurile în Portul Constanţa.
A doua critică de nelegalitate referitoare la omiterea instanţei de a analiza faptul că "Autoritatea Vamală Română (de fapt autoritatea competentă, ANAF) ar fi trebuit să acţioneze diferit din punct de vedere procedural atunci când a emis refuzul acordării unei derogări", făcând trimitere la prevederile art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 202/2008, potrivit cărora autoritatea competentă ANAF avea obligaţia ca, înainte de a decide asupra acordării derogării solicitate, să obţină din partea Ministerului Afacerilor Externe avizul de conformitate cu dreptul internaţional, este nefondată, câtă vreme instanţa de fond nu a fost investită cu analiza legalităţii unui act emis în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 202/2008, ci cu analiza unor acte care vizează controlul vamal al mărfurilor intrate sau ieşite din Uniune realizat de Autoritatea Vamală Română prin raportare la interdicţiile impuse de Regulamentul UE nr. 833/2014 al Consiliului din 31 iulie 2014 privind măsuri restrictive având în vedere acţiunile Rusiei de destabilizare a situaţiei în Ucraina.
Prin urmare, instanţa de control judiciar reţine că recurenta-reclamantă nu formulează critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanţă sau a unor principii fundamentale, a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, ci este nemulţumită de soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că, raportat la argumentele pe care le-a prezentat la motivul anterior, decurge şi lipsa motivării instanţei, având în vedere omisiunea completă şi evidentă de a analiza motivele contestaţiei vizând necompetenţa Autorităţii Vamale Române [art. 12 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 202/2008] şi lipsa avizului Ministerului de Afaceri Externe [art. 8 alin. (2) O.U.G. nr. 202/2008].
Înalta Curte va respinge acest motiv de casare ca nefondat, constatând că nu se poate reţine o lipsă a motivării instanţei de fond cu privire la aspectele invocate pentru considerentele deja arătate. Pe de o parte, câtă vreme nu s-a invocat necompetenţa Autorităţii Vamale Române de a emite actele contestate, nu se poate reţine o omisiune a instanţei de a analiza acest aspect, iar pe de altă parte, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată, nefiind obligată să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie, nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă câtă vreme instanţa s-a raportat strict la prevederile incidente cauzei care au făcut obiectul analizei autorităţii publice, respectiv art. 3j din Regulamentul (UE) nr. 833/2014 al Consiliului din 31 iulie 2014 privind măsuri restrictive având în vedere acţiunile Rusiei de destabilizare a situaţiei în Ucraina şi art. 1351 C. civ. care defineşte cazul de forţă majoră. În concluzie, instanţa de fond nu avea oblibaţia să îşi motiveze hotărârea în raport de toate actele normative pe care reclamanta le-a considerat relevante în cauză, respectiv O.U.G. nr. 202/2008 care, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, nu are aplicabilitate în speţă.
Analizând sentinţa de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
În concret, prin acest motiv de casare, recurenta-reclamantă critică interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3j din Regulamentul (UE) nr. 833/2014 prin înlăturarea eronată a argumentelor privind efectul forţei majore (art. 1351 C. civ.) şi prin omiterea completă a excepţiei instituite de prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol 3j din Regulament.
Potrivit art. 3j din Regulamentul (UE) nr. 833/2014 al Consiliului din 31 iulie 2014 privind măsuri restrictive având în vedere acţiunile Rusiei de destabilizare a situaţiei în Ucraina:
"(1) Se interzice achiziţionarea, importul sau transferul în Uniune, în mod direct sau indirect, al cărbunelui şi al altor produse enumerate în anexa XXII care sunt originare din Rusia sau sunt exportate din Rusia.
(2) Se interzice:
(a) furnizarea de asistenţă tehnică, de servicii de intermediere sau de alte servicii legate de produsele şi tehnologiile menţionate la alin. (1) şi de furnizarea, fabricarea, întreţinerea şi utilizarea produselor şi tehnologiilor respective, în mod direct sau indirect, în legătură cu interdicţia prevăzută la alin. (1);
(b) furnizarea de finanţare sau de asistenţă financiară legată de produsele şi tehnologiile menţionate la alin. (1) pentru orice achiziţie, import sau transfer al produselor şi tehnologiilor respective ori pentru furnizarea de asistenţă tehnică, de servicii de intermediere sau de alte servicii aferente respectivelor produse şi tehnologii, în mod direct sau indirect, în legătură cu interdicţia prevăzută la alin. (1).
(3) Interdicţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) nu se aplică în cazul executării, până la 10 august 2022, a contractelor încheiate înainte de 9 aprilie 2022 sau a contractelor accesorii necesare pentru executarea unor astfel de contracte."
În speţă, marfa care face obiectul contractului nr. x/222 intră sub incidenţa art. 3j alin. (1) din Regulament, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, acest lucru nefiind contestat de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs. În schimb, recurenta-reclamantă consideră că ar fi trebuit să beneficieze de excepţia instituită de art. 3j alin. (3) din Regulament având în vedere încheierea contractului nr. x/222 înainte de 09.04.2022 şi intervenirea unui caz de forţă majoră (debitul scăzut al Dunării) care a împiedicat-o să livreze marfa înainte de 10 august 2022.
Faţă de particularităţile speţei, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu a dovedit că debitul scăzut al Dunării, în perioada relevantă, este un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil de forţă majoră.
Astfel, deşi contractul de servicii nr. x a fost încheiat la 25.03.2022, prima navă maritimă (C.) a sosit în Portul Constanţa la aproape două luni (21.05.2022). Această navă transporta în total 3.240,404 tone de antracit, însă nu a putut fi livrată decât o parte din cantitate, un rest de 672,925 tone antracit rămânând în custodia operatorului portuar D.. Ulterior, a sosit o a doua navă maritimă care transporta 3.333,714 tone antracit, întreaga cantitate neputând fi livrată.
Or, se constată că încă din momentul în care a sosit prima navă (21.05.2022), recurenta-reclamantă cunoştea faptul că nivelul Dunării este unul scăzut, fapt care a şi împiedicat-o să livreze întreaga cantitate la data programată, astfel că nu se poate reţine caracterul de imprevizibilitate pentru a fi încadrat într-un eveniment de forţă majoră.
Totodată, acest eveniment nu poate fi considerat absolut invincibil şi inevitabil, câtă vreme se cunoştea încă din anii anteriori că Dunărea avea debite care împiedicau urcarea barjelor în amonte în aceeaşi perioadă a verii, iar recurenta-reclamantă nu a luat măsurile necesare de diligenţă pentru a evita această situaţie, aspect care reiese şi din Notificarea oficială făută de E. doo (Anexa 7, dosar) în care informează că la data de 01 iulie 2022 navigaţia pe Dunăre s-a oprit pe secorul 564-565, că odată cu trecerea timpului, situaţia s-a îmbunătăţit, "dar din cauza caracteristicilor tehnice ale împingătorului şi a barjelor încărcate nu am putut începe navigarea până la 31 august 2022."
Barjele angajate de recurenta-reclamantă s-au prezentat pentru încărcare în Portul Constanţa abia în luna noiembrie 2022, dată la care marfa rămasă în magaziile operatorului portuar nu mai beneficia excepţia prevăzută de art. 3j alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 833/2014, intrând sub incidenţa art. 3j alin. (1) din acelaşi Regulament, cum în mod corect a fost reţinut prin actele administrative contestate.
Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A.. împotriva sentinţei civile nr. 1003 din 5 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.