Şedinţa publică din data de 14 martie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 22.06.2023, sub nr. x/2023, reclamantul SINDICATUL NATIONAL AL POLIŢIŞTILOR ŞI PERSONALULUI CONTRACTUAL din M.A.I. a chemat în judecată pârâtul MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea în parte a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 181 din 29.11.2022, publicat în M.Of. partea I, nr. 1171/7.12.2022, de aprobare a Normelor metodologice de aplicare la nivelul Ministerului Afacerilor Interne a Hotărârii Guvernului nr. 1198/2022 privind drepturile de transport, pe teritoriul naţional, al personalului din instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională, respectiv, să dispuneţi anularea art. 3 alin. (2) din Normele metodologice care constituie Anexă la acest OMAI, articol care prevede că, "în vederea acordării contravalorii transportului sub forma sumei forfetare lunare/săptămânale/bilunare în situaţiile prevăzute la alin. (1), când intervin modificări succesive ale raportului de serviciu este relevantă prima modalitate de stabilire/modificare a raporturilor de serviciu/muncă în acea localitate".
1.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 699 din 17 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul SINDICATUL NAŢIONAL AL POLIŢIŞTILOR ŞI PERSONALULUI CONTRACTUAL DIN MAI în numele membrului de sindicat A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL AFACERILOR INTERNE.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile 699 din 17 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., prin SINDICATUL NAŢIONAL AL POLIŢIŞTILOR ŞI PERSONALULUI CONTRACTUAL DIN MAI, invocând temeiul de drept de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de casare a hotărârii de la fondul pricinii, iar în rejudecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.
În esenţă, în motivare, a arătat că norma de punere în aplicare adaugă la dispoziţiile legale superioare, în mod nepermis. Explicitarea dispoziţiilor legale superioare de către normele metodologice de aplicare este legală, însă stabilirea unor condiţii suplimentare pentru acordarea unui drept echivalează cu o adăugare nepermisă la un act normativ cu forţă juridică superioară.
Prin urmare, norma metodologică cuprinsă la art. 3 alin. (2), aprobată prin OMAI nr. 181 din 29.11.2022 adaugă în mod nepermis la dispoziţiile H.G. nr. 1198/2022 prin menţiunea că, de prevederile art. 9 din H.G. nr. 1198/2022, nu beneficiază personalul care solicită decontarea cheltuielilor de transport dacă a suferit modificări succesive ale raportului de serviciu şi implicit dacă vreodată acesta ar fi solicitat ca numirea sa în funcţie să fie la cerere, chiar dacă în cadrul actualei instituţii cu care are raporturi de muncă (în speţa de faţă IT PF Timişoara) numirea sa în funcţie s-a realizat în mod neîndoielnic în interes de serviciu. Această distincţie nu se regăseşte în H.G. nr. 1198/2022, şi deci ea nu poate fi legal introdusă prin normele metodologice de aplicare a acestei hotărâri de guvern.
Cu privire la caracterul discriminatoriu, norma în discuţie naşte o deosebire, excludere, restricţie a personalului care a suferit modificări succesive ale raportului de serviciu şi preferinţă nejustificată pentru persoanele care ocupă funcţii similare tot ca urmare a numirii în funcţie în interes de serviciu, discriminare ce nu se bazează pe un criteriu rezonabil şi obiectiv. A pune pe picior de egalitate şi a nu discrimina ar fi echivalat cu acordarea aceloraşi drepturi pentru persoane ce se află în aceeaşi situaţie juridică/de fapt.
A menţionat că art. 3 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Hotărârii Guvernului nr. 1198/2022 încalcă art. 16 din Constituţia României care reglementează "Egalitatea în drepturi" şi art. 14 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului, impunând o diferenţă de tratament care nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, nu urmăreşte un scop legitim şi nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Conform art. 9 din H.G. nr. 1198/2022 la care face trimitere art. 3 alin. (2) din Normele Metodologice, personalul are dreptul la utilizarea gratuită a mijloacelor de transport din înzestrarea instituţiilor de apărare, ordine publică şi securitate naţională, cu încadrarea în drepturile de rulaj sau, după caz, de combustibil stabilite prin normative proprii, la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare.
Or, stabilirea unei excepţii de la această regulă consacrată de lege nu are niciun temei legal, H.G. nr. 1198/2022 nefăcând vreo distinctie în acest sens.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 360/2002, a susţinut că prin art. 28 se reglementează faptul că poliţistul are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport în cazul deplasării în interesul serviciului, mutării în alte localităţi şi o data pe an pentru efectuarea concediului de odihna, precum şi în alte situaţii, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Din analizarea dispoziţiei legale menţionate anterior, rezultă că legiuitorul are în vedere acordarea dreptului la decontarea acestor cheltuieli indiferent de numărul modificărilor raporturilor de serviciu ori entităţile în care au avut loc aceste modificări.
Legiuitorul a avut în vedere, ca un criteriu primordial pentru acordarea acestor drepturi, existenţa calităţii de poliţist.
Prin urmare, este în mod evident nelegal a face diferenţieri artificiale între poliţişti care din cauze independente de voinţa acestora au putut avea modificări ale raporturilor de serviciu conform dispoziţiilor menţionate anterior.
Contrar celor arătate de prima instanţă, dreptul recunoscut prin lege, respectiv prin Statutul Poliţistului, nu poate fi restrâns printr-un OMAI, ci doar printr-o altă lege organică şi doar pentru ipotezele enumerate în Constituţie.
Normele de tehnică legislativă din Legea nr. 24/2000 definesc părţile constitutive ale actului normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privind modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ.
Principala modificare operată prin ordinul atacat este aceea de privare a recurentului, şi a altor angajaţi din sistemul MAI, de dreptul legal de a li se deconta cheltuielile de transport la şi de la locul de muncă, deşi pentru majoritatea angajaţilor MAI aceste drepturi au fost recunoscute, până la intrarea în vigoare a OMAI nr. 181/2022, inclusiv prin hotărâri judecătoreşti definitive.
In considerarea tuturor aspectelor evocate mai sus, a solicitat admiterea cererii introductive de instanţă şi, în consecinţă, să se dispună anularea în parte a ordinului.
În drept, a invocat 483 C. proc. civ., art. (7) alin. (5), art. (8), art. 14 si art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554 2004, art. 9 din H.G. art. 28 şi 69 din Legea nr. 360/2002, art. 16 si 53 din Constituţia României, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, precum şi totalitatea dispoziţiilor legale indicate în cuprinsul prezentei.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul - pârât Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, să se constate nulitatea căii de atac, iar pe fond, să se respingă cererea de recurs, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei.
II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I., în numele membrului de sindicat A., este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere de anulare a prevederilor art. 3 alin. (2) din Normele Metodologice anexe Ordinului nr. 181/2022 emis de Ministrul Afacerilor Interne pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare la nivelul Ministerului Afacerilor Interne a Hotărârii Guvernului nr. 1198/2022 privind drepturile de transport, pe teritoriul naţional, ale personalului din instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională (în continuare Ordinul nr. 181/2022).
Prima instanţă, reţinând caracterul netemeinic al pretenţiilor deduse judecăţii, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, cu motivarea că în cauză nu s-a evidenţiat încălcarea principiului legalităţii în raport de prevederea art. 3 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 181/2022 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a H.G. nr. 1198/2022.
Nemulţumit de soluţia de la fondul cauzei, a declarat recurs reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, invocând încălcarea normelor de drept material de prima instanţă care a reţinut că este respectat principiul legalităţii în condiţiile în care norma de punere în aplicare a textului de lege este cea prin care, în mod nepermis, se adaugă la norma cu forţă juridică superioară.
Înalta Curte reţine că reclamantul A. este funcţionar public cu statut special (poliţist) - angajat al ITPF Timişoara, iar în această calitate se consideră îndreptăţit la decontarea cheltuielilor de transport la şi de la locul de muncă, cheltuieli pe care, în prezent, este nevoit să le suporte din fonduri proprii deoarece angajatorul - structură din cadrul MAI - îi refuză recunoaşterea acestui drept.
Din perspectiva cadrului legal incident speţei, aşa cum în mod corect a identificat şi prima instanţă, se relevă următoarele texte de lege:
Art. 17 din Anexa VI la Legea-cadru nr. 153/2017 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice statuează că: "Drepturile de transport ale personalului militar în activitate, ale poliţiştilor, ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, ale elevilor şi studenţilor din instituţiile militare de învăţământ şi din instituţiile de învăţământ pentru formarea poliţiştilor, ale cursanţilor din instituţiile de învăţământ pentru formarea funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, precum şi ale personalului civil sunt reglementate prin hotărâre a Guvernului."
Potrivit art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 1198/2022, cu modificările şi completările ulterioare, "Personalul are dreptul la utilizarea gratuită a mijloacelor de transport din înzestrarea instituliilor de apărare, ordine publică şi securitate nalională, cu încadrarea în drepturile de rulaj sau, după caz, de combustibil stabilite prin normative proprii, la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume .foąfetare, în următoarele situa!ii:
h) la deplasarea zilnică de la domiciliu sau reşedin(ă Ia locul de muncă şi de la locul de muncă la domiciliu sau reşedin(ă, în limita a 7() km, pentru personalul mutat în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reşedinţă, căruia nu i se poate asigura locuinţă in localitatea în care este mulat;
i) la deplasarea săptămânală de la domiciliu sau reşedinţă la locul de muncă şi de la locul de muncă la domiciliu sau reşedinţă, pe o distantă cuprinsă între 71 şi 300 km, pentru personalul mutat în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reşedinţă;
j) la deplasarea bilunară de la domiciliu sau reşedinţă la locul de muncă si de la locul de muncă la domiciliu sau reşedinţă, pe o distanţă mai mare de 301 km, pentru personalul mutat în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reşedinţă."
Totodată, art. 9 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 1198/2022 stipulează faptul că de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. h)-j) beneficiază, în aceleaşi condiţii, şi personalul numit în prima funcţie/transferat/chemat/rechemat în activitate într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reşedinţă, precum şi personalul detaşat şi/sau împuternicit să îndeplinească funcţii într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reşedinţă, personalul încadrat în structurile teritoriale ale unor unităţi care au sediul în altă localitate, precum şi personalul pus la dispoziţie.
Totodată, art. 27 din H.G. nr. 1 198/2022 prevede că în aplicarea prezentei hotărâri a Guvernului, în termen de 90 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională emit norme metodologice, aprobate prin ordine ale conducătorilor acestor instituţii.
Potrivit art. 3 alin. (2) din Normele Metodologice - dispoziţii criticate de reclamant:
"(1) Aplicarea art. 9 alin. (1) lit. h)-j) din hotărâre vizează personalul Ministerului Afacerilor Interne care se află, după caz, în una dintre următoarele situaţii:
a) este numit în prima funcţie într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă;
b) este mutat în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă;
c) este detaşat să îndeplinească funcţii într-o/într-un alt(ă) unitate/subunitate/structură/formaţiune/punct de lucru decât cea/cel din care face parte, situat(ă) într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă, ori este împuternicit să îndeplinească funcţii într-o/într-un alt(ă) unitate/subunitate/structură/formaţiune/punct de lucru decât cea/cel din care face parte, situat(ă) într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă;
d) este încadrat în structurile teritoriale ale unor unităţi care au sediul în altă localitate;
e) este transferat/chemat/rechemat în activitate într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă;
f) este detaşat în afara instituţiilor de apărare, ordine publică şi securitate naţională într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă;
g) este pus la dispoziţie, potrivit legii, într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă.
(2) În vederea acordării contravalorii transportului sub forma sumei forfetare lunare/săptămânale/bilunare, în situaţiile prevăzute la alin. (1), când intervin modificări succesive ale raportului de serviciu/muncă în localitatea în care se află locul de muncă, este relevantă prima modalitate de stabilire/modificare a raportului de serviciu/muncă în acea localitate.
(3) În aplicarea art. 9 alin. (1) lit. h) şi alin. (5) din hotărâre, în luarea deciziei, şeful/comandantul unităţii verifică dacă, în considerarea situaţiei locative a solicitantului, este necesar ca acesta să se deplaseze de la domiciliu sau reşedinţă la locul de muncă şi de la locul de muncă la domiciliu sau reşedinţă şi aprobă decontarea contravalorii transportului sub forma sumei forfetare lunare aferente deplasării zilnice. (4) Necesitatea deplasării, potrivit alin. (3), se determină pe baza situaţiei locative a solicitantului în localitatea în care îşi are locul de muncă, luând în considerare posibilitatea acestuia de a folosi o locuinţă în localitatea respectivă, astfel cum rezultă din împrejurări precum: a) solicitantul sau, după caz, soţul/soţia are în proprietate o locuinţă în localitatea în care solicitantul îşi are locul de muncă; b) solicitantul sau, după caz, soţul/soţia beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie, inclusiv în vederea achitării ratei lunare aferente unui credit ipotecar/imobiliar în localitatea în care solicitantul îşi are locul de muncă; c) solicitantul sau, după caz, soţul/soţia are atribuită, prin contract de închiriere cu plata subvenţionată a chiriei, o locuinţă din fondul locativ de stat în localitatea în care îşi are locul de muncă; d) solicitantului nu i se poate asigura locuinţă de serviciu sau locuinţă de intervenţie în localitatea în care îşi are locul de muncă.".
În raport de dispoziţiile legale anterior citate, prin raportare la situaţia factuală expusă în acţiune, în cadrul controlului judiciar, se reţine că prima instanţă a identificat în mod corect că ceea ce critică reclamantul nu este modul de aplicare a textelor de lege contestate în prezenta cauză raporturilor juridice pe care le are cu instituţia pârâtă, ci reclamantul a solicitat instanţei să verifice dacă ordinul contestat respectă principiul legalităţii şi anume dacă a fost emis în concordanţă cu normele juridice cu forţă superioară, din perspectiva principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.
Astfel, urmează a se verifica dacă soluţia primei instanţe prin care s-a stabilit dacă normele metodologice de punere în aplicare a ordinului contravin actului normativ cu forţă juridică superioară care este H.G. nr. 1198/2022.
Înalta Curte, în cadrul controlului judiciar, reţine că distincţia operată de art. 3 alin. (2) din Normele Metodologice, dispoziţii criticate de reclamant, îşi are originea în textul de lege de la art. 27 din H.G. nr. 1198/2022, care, aşa cum am arătat şi supra, prevede că "în aplicarea prezentei hotărâri a Guvernului, în termen de 90 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională emit norme metodologice, aprobate prin ordine ale conducătorilor acestor instituţii".
Prin urmare, norma din Metodologie doar arată modalitatea prin care se realizează procedura de decontare a sumelor reprezentând cheltuieli cu transportul poliţiştilor în condiţiile în care s-au realizat modificări succesive ale raportului de muncă al acestora în aceeaşi localitate în care se află locul de muncă.
Prin H.G. nr. 1198/2022 s-a urmărit acordarea unor drepturi compensatorii generate de situaţia locativă a personalului, în situaţia în care acesta a fost mutat în interesul serviciului, numit în prima funcţie/transferat/chemat/rechemat în activitate ori detaşat şi/sau împuternicit într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau reşedinţă.
Rezultă că scopul şi raţiunea acordării dreptului în discuţie sunt reprezentate de acoperirea eventualelor cheltuieli generate de situaţia locativă, de disconfortul creat de angajator, prin mutarea poliţiştilor în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă.
Aşa cum reiese din preambulul actului normativ contestat, acesta a fost elaborat şi emis în baza şi în aplicarea unor acte normative de nivel superior, cu respectarea prevederilor art. 4 şi art. 77, coroborate cu cele ale art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cererea de anulare parţială a OMAI nr. 181/2022 neputând fi admisă deoarece dispoziţiile acestuia nu contravin actelor normative de nivel superior în baza şi executarea cărora a fost emis şi nici nu a fost adoptat cu încălcarea unor cerinţe procedurale esenţiale.
Mai mult decât atât, în speţa de faţă, mutarea iniţială în localitate s-a realizat la cererea poliţistului, ca manifestare unilaterală de voinţă (în interes personal), ulterior, intervenind mutări în interes de serviciu, astfel că trebuie avut în vedere faptul că modificările ulterioare nu au dat naştere dreptului la acordarea cheltuielilor de transport, fiind menţinută localitatea de serviciu pentru care reclamantul a optat iniţial, în care acesta s-a mutat benevol, din propria iniţiativă.
În aceste condiţii, Înalta Curte va valida raţionamentul primei instanţe care a reţinut că norma criticată nu creează discriminări cu referire la personalul ale cărui raporturi juridice au fost modificate în timp faţă de ceilalţi colegi din cadrul aceleiaşi instituţii angajatoare ale căror raporturi nu au fost modificate. Norma legală suspusă atenţiei nu discriminează ci, din contră, pune pe picior de egalitate persoanele care se află ori s-au aflat în aceeaşi situaţie la data stabilirii/modificării primare a raportului de serviciu în localitatea în care se află locul de muncă, raţiunea acordării dreptului la decontare fiind aceea de a compensa disconfortul creat de către entitatea MAI pentru îndeplinirea obligaţiilor şi prerogativelor constituţionale.
Sintetizând, se observă că normele metodologice creează un cadru simplificat acordării drepturilor de transport şi urmăresc reglementarea în mod unitar, la nivelul tuturor structurilor M.A.I., modalitatea de decontare a cheltuielilor de transport ale personalului care a fost mutat în interes de serviciu.
Totodată, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, OMAI nr. 181/2022 a fost emis în temeiul H.G. nr. 1198/2022, act normativ care, la rândul său, a fost emis în aplicarea prevederilor art. 28 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 360/2002, astfel cum rezultă din preambulul acestui act, fiind consacrat dreptul poliţistului la decontarea cheltuielilor de transport în cazul deplasării în interes de serviciu, în cazul mutării în alte localităţi şi o dată pe an pentru efectuarea concediului de odihnă, precum şi în alte situaţii, care se realizează în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, legiuitorul abilitând autoritatea executivă să determine condiţiile de exercitare a acestui drept.
În aceste condiţii, critica din recurs relativă la încălcarea art. 28 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţiştilor nu se confirmă.
De asemenea, nefondată este şi critica potrivit căreia OMAI nr. 181/2022 încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţia României, Înalta Curte reţinând că, în cauză, prin norma criticată nu se creează o situaţie de discriminare şi nici nu se realizează violarea principiului egalităţii, care nu exclude şi presupune că se pot realiza soluţii diferite pentru situaţii diferite, cum este cazul şi în speţa de faţă.
Or, aşa cum am arătat supra, reclamantul se afla într-o situaţie diferită de cea expres prevăzută de lege pentru a putea beneficia de dreptul de decont al cheltuielilor de transport, mutarea iniţială în localitate a fost la cererea acestuia(în interes personal), ulterior intervenind mutări în interes de serviciu.
Pentru toate considerentele expuse în paragrafele anterioare, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei civile atacate din perspectiva dorită de partea declarantă a căii de atac, Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză, menţinând sentinţa civilă atacată ca fiind legală şi temeinică.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I., în numele membrului de sindicat A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. în numele membrului de sindicat A. împotriva sentinţei civile nr. 699 din 17 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 14 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.