Şedinţa publică din data de 18 martie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.07.2023, sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
- Anularea hotărârilor nr. 1007/C/7508/VI-13/2023/14.06.2023 şi 1011/C/7042/0VI-13/2023/14.06.2023 ale P.Î.C.C.J./Cabinetul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind respingerea contestaţiilor reclamanţilor;
- Anularea în parte a Ordinului nr. 587 din 26.04.2023, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a anexelor la acesta, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale subsemnaţilor, precum şi anularea în parte a Ordinului nr. 617 din 28.04.2023, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a anexei la acesta, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor;
- obligarea pârâţilor la stabilirea şi recalcularea salariilor lunare în conformitate cu prevederile art. 22 din Secţiunea 6, Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 şi ale Capitolului 1, lit. B), nr. crt. 4 din aceeaşi Anexă, avându-se în vedere şi vechimea în funcţia de specialist, precum şi în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) şi cu conţinutul punctului 3 din Nota la Cap. I, lit. A) al Anexei VIII la Lege-cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi cu art. 902alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare şi cu Decizia nr. 305/17.11.2022 a Preşedintelui C.S.M., prin:
- recalcularea drepturilor salariale prin încadrarea reclamanţilor, în conformitate cu prevederile art. 22 din Secţiunea 6 Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 şi ale Capitolului I lit. B) nr. crt. 4 din aceeaşi anexă, în grilele de salarizare aferente salarizării procurorului cu grad de judecătorie cu o vechime adecvată la următoarea tranşă de vechime în specialitate, adică aceea între 3-5 ani;
- majorarea salariului de bază astfel recalculat potrivit lit. a) de mai sus să fie redimensionat prin adăugarea procentului de 15% pentru complexitatea muncii, aşa cum a fost înainte de Ordinele nr. 587/26.04.2023 şi nr. 607/28.04.2023, iar la această sumă să se calculeze sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidenţialitate şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase care se acordă şi în prezent;
- Obligarea pârâţilor la emiterea unui nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale ale reclamanţilor astfel recalculate şi prin care să se dispună plata către aceştia din urmă a despăgubirilor constând în diferenţele salariale rezultate astfel: începând cu 17.11.2019 pentru suplimentele postului şi treptei de salarizare; începând cu 20.11.2022 pentru tranşa aferentă vechimii în specialitate, toate până la zi, precum şi pentru viitor;
- Obligarea pârâţilor la alocarea fondurilor necesare despăgubirilor pentru prejudiciul produs, reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre salariul net legal cuvenit, dimensionat corect prin raportarea salariului de bază şi la vechimea în specialitate, nu doar la vechimea în muncă, prin majorarea cu 15% a salariului de bază pentru complexitatea muncii pentru funcţionarii publici şi prin includerea suplimentelor postului şi treptei de salarizare în salariul brut realizat (suplimente specifice funcţionarilor publici din justiţie) şi salariul net încasat, pentru fiecare lună, începând cu 17.11.2019 până la zi şi în continuare;
- Obligarea pârâţilor la actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică, la plata dobânzii legale remuneratorie şi la plata dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile veniturilor nete ale reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior;
- Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 256 din 19 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de constatare a decăderii pârâtului din dreptul de a depune întâmpinare, ca neîntemeiată.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei, invocate de pârât, ca neîntemeiate.
A respins acţiunea formulată de către reclamanţii A., B., C. şi D., cu domiciliul în comuna Chilia Veche, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe, au formulat recurs reclamanţii A. şi B. prin care au solicitat casarea hotărârii recurate şi în rejudecare să constate decăderea pârâţilor din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii în afara celor de ordine publică, iar pe fondul cererii de chemare în judecată să se dispună admiterea acesteia aşa cum a fost fomrulată.
În susţinerea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi au dezvoltat următoarele critici:
Un prim motiv de recurs vizează modul în care instanţa de fond a soluţionat cererea de constatare a decăderii pârâţilor din dreptul de a depune întâmpinare. Deşi aceştia nu au respectat termenul legal prevăzut de art. 201 şi art. 208 C. proc. civ., depunând note scrise în ziua şedinţei de judecată, instanţa a tratat aceste înscrisuri ca fiind valabile, admiţând prin aceasta o întâmpinare tardivă, mascată sub forma unor simple note scrise. Reclamanţii subliniază că, în realitate, pârâţii erau decăzuţi din dreptul de a mai formula apărări scrise sau de a invoca excepţii, cu excepţia celor de ordine publică, iar instanţa a nesocotit regimul imperativ al decăderii.
Un al doilea motiv de recurs priveşte refuzul instanţei de fond de a le recunoaşte vechimea în specialitate la stabilirea salariului de bază. Hotărârea s-a întemeiat pe interpretarea eronată a Deciziei nr. 31/2021 a Înaltei Curţi, deşi acea decizie se referă exclusiv la agenţi şi ofiţeri de poliţie detaşaţi în cadrul DNA şi DIICOT, nu la specialiştii din cadrul PÎCCJ. Prin această confuzie, instanţa a ajuns la o soluţie discriminatorie, privând reclamanţii de un drept legal la salarizare proporţională cu vechimea în specialitate, contrar jurisprudenţei CCR şi ÎCCJ privind principiul ierarhizării şi al egalităţii de tratament în materie salarială.
Un al treilea motiv de recurs priveşte refuzul instanţei de fond de a admite cererea privind acordarea majorării de 15% pentru complexitatea muncii. Instanţa a interpretat în mod arbitrar dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 153/2017, substituind sintagma "după caz" cu "dacă este cazul" şi ajungând la concluzia că specialiştii nu mai pot beneficia de această majorare. Reclamanţii arată că până în anul 2023 această majorare le-a fost acordată şi că legea nu a fost modificată în sensul eliminării ei, astfel încât refuzul actual reprezintă o aplicare greşită a normei legale.
În fine, reclamanţii critică sentinţa şi în ceea ce priveşte neacordarea suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare, ambele în cuantum de câte 25% din salariul de bază brut lunar. Ei arată că aceste suplimente au fost acordate funcţionarilor publici din cadrul CSM şi chiar unor funcţionari din cadrul PÎCCJ, începând cu 2019, fiind obligatoriu ca şi lor să li se recunoască aceleaşi drepturi. În opinia lor, instanţa de fond a ignorat atât practica judiciară relevantă (Decizia nr. 305/2022 a CSM, Decizia nr. 80/2023 a ÎCCJ), cât şi caracterul imperativ al principiului nediscriminării salariale.
În concluzie, reclamanţii susţin că sentinţa recurată este viciată atât prin contradicţiile pe care le cuprinde, cât şi prin interpretările greşite date dispoziţiilor legale incidente, ceea ce impune casarea ei, constatarea decăderii pârâţilor din dreptul de a depune întâmpinare şi admiterea cererii introductive, cu consecinţa recalculării salariilor lor şi acordării tuturor drepturilor salariale legale.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Publica - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţei a depus note scrise la dosar prin care şi-a expus punctul de vedere referitor la cererea de recurs faţă de care a solicitat respingerea ca fiind nefondat.
5. Procedura de soluţionare
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului de judecată, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 18 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat împotriva sentinţei nr. 256 din 19 februarie 2024 este nefondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care au solicitat:
- Anularea hotărârilor nr. 1007/C/7508/VI-13/2023/14.06.2023 şi 1011/C/7042/0VI-13/2023/14.06.2023 ale P.Î.C.C.J./Cabinetul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind respingerea contestaţiilor reclamanţilor;
- Anularea în parte a Ordinului nr. 587 din 26.04.2023, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a anexelor la acesta, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale subsemnaţilor, precum şi anularea în parte a Ordinului nr. 617 din 28.04.2023, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a anexei la acesta, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor;
- obligarea pârâţilor la stabilirea şi recalcularea salariilor lunare în conformitate cu prevederile art. 22 din Secţiunea 6, Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 şi ale Capitolului 1, lit. B), nr. crt. 4 din aceeaşi Anexă, avându-se în vedere şi vechimea în funcţia de specialist, precum şi în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) şi cu conţinutul punctului 3 din Nota la Cap. I, lit. A) al Anexei VIII la Lege-cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi cu art. 902alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare şi cu Decizia nr. 305/17.11.2022 a Preşedintelui C.S.M.
Prin sentinţa recurată, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată, reclamanţii exercitând calea de atac a recursului întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că recurenţii au invocat într-o primă critică motivarea contradictorie şi străină de natura pricinii a sentinţei invocând că deşi instanaţa a reţinut potrivit art. 208 C. proc. civ. că pârâtul a fost decăzut din dreptul de a mai propune probe şi invoca excepţii, deşi excepţiile soluţionate de instanţă au fost respinse, totuşi la motivarea hotărârii s-a ţinut cont de argumentele propuse de pârâţi prin notele de şedinţă. Din punctul de vedere al reclamanţilor această poziţie exprimată de instanţă se circumscriei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenţii-reclamanţi au mai apreciat şi că respingerea ca nefondată a cererii prin care au solicitat acordarea vechimii a fost analizată contradictoriu de către instanţă şi bazată pe motive străine de natura pricinii.
Cu privire la această critică, Înalta Curte aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât:
Recurenţii susţin că instanţa ar fi acceptat conţinutul notelor ca o întâmpinare şi le-a valorificat în cuprinsul sentinţei recurate, deşi aceste note au caracter tardiv. Or, hotărârea de fond consemnează doar că excepţiile invocate au fost tratate ca excepţii de ordine publică, iar ambele excepţii au fost respinse, astfel că nu există nicio vătămare procesuală concretă pentru reclamanţi.
Pe fondul capătului principal, în ceea ce priveşte netemeinicia pretenţiilor reclamanţilor referitoare la vechimea în specialitatea funcţiei şi încadrarea salarială a acestora în temeiul Legii nr. 153/2017, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.
Astfel, Înalta Curte constată că motivarea Curţii de apel este conformă exigenţelor legale(expune actele administrative contestate, textele aplicabile şi jurisprudenţa relevantă) considerente pentru care nu se poate vorbi despre "motive străine" ori despre o nemotivare a sentinţei recurate. În opinia instanţei de recurs, sentinţa este motivată, coerentă şi circumscrisă obiectului cauzei.
Astfel, judecătorul a explicat concluzia sa, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la această concluzie.
În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.
Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată sub aspectul analizat, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurenţilor-reclamanţi, neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost invocate.
Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la vechimea în specialitate/funcţie la salarizarea "specialiştilor" din parchete, Curtea de apel a reţinut că, prin Ordinul PÎCCJ nr. 587/26.04.2023 şi Ordinul nr. 617/28.04.2023, s-au stabilit drepturile salariale ale specialiştilor din PÎCCJ, raportat la VRS şi la regimul din Anexa V la Legea nr. 153/2017. Reclamanţii au solicitat, între altele, încadrarea pe tranşa 3-5 ani prin asimilare.
În analiza acestei solicitări, instanţa de fond a aplicat dezlegarea obligatorie din Decizia nr. 31/17.05.2021 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegare chestiuni de drept, care clarifică modul de raportare pentru categoriile vizate de Anexa V (cap. I lit. B), nr. crt. 4), în sensul că salariul de bază al specialiştilor se raportează la indemnizaţia unui procuror cu grad de judecătorie, fără a depăşi tranşa de vechime 0-3 ani. Această dezlegare, chiar dacă a pornit de la situaţia din DNA/DIICOT, priveşte interpretarea aceloraşi texte legale din sistemul unitar de salarizare (Anexa V), iar Curtea de apel a motivat că situaţia specialiştilor din speţă este identică sub aspectul normelor incidente.
Relevantă pentru modalitatea de interpretare a situaţiei dedusă judecăţii de către reclamanţi, o reprezintă şi Decizia nr. 80/2023 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se statuează că egalizarea la nivel maxim este admisă numai în cadrul aceleiaşi instituţii/autorităţi publice şi pentru aceeaşi funcţie, grad, treaptă, gradaţie. Aşadar potrivit acestei decizii, nu se pot prelua drepturi salariale din alte instituţii, chiar dacă fac parte din aceeaşi familie ocupaţională.
Astfel, Decizia nr. 31/17.05.2021 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegare chestiuni de drept la care instanţa de fond a făcut referire, fixează plafonul de raportare al specialiştilor (indemnizaţia procurorului de judecătorie, tranşa 0-3 ani) instituind o regulă de determinare a salariului de bază. În timp ce Decizia nr. 80/2023 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept stabileşte limitele principiului "nivelului maxim", care se raportează doar în cadrul aceleiaşi instituţii şi nu permite importul de suplimente/majorări din alte autorităţi fiind o regulă de egalizare internă.
Critica recurenţilor-recalamanţi potrrivit căreia Decizia nr. 31/2021 ar fi inopozabilă specialiştilor din Parchetul de pe lângă ÎCCJ pentru că s-a născut dintr-o întrebare ce viza DNA/DIICOT nu poate fi primită, în măsura în care dezlegarea priveşte norme cu caracter general din Anexa V, iar raţiunea lor se aplică erga omnes pentru categoria juridică interpretată.
Recurenţii-reclamanţi au invocat principiile art. 6 lit. b)-c) din Legea nr. 153/2017 şi Decizia nr. 80/2023 pentru a susţine egalizarea la nivel maxim, inclusiv prin preluarea unor majorări obţinute de alţi funcţionari. Dar chiar din cuprinsul minutei deciziei se condiţionează egalizarea de aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.
Or, instanţa de fond a reţinut în mod contant că nivelul maxim se identifică în cadrul aceleiaşi autorităţi/instituţii şi pentru aceeaşi funcţie/treaptă/grad/gradaţie, potrivit jurisprudenţei ÎCCJ (de ex. Decizia RIL nr. 23/2016), ceea ce exclude comparaţia cu personal din alte autorităţi sau cu acte individuale/manageriale fără caracter normativ general.
Mai mult, instanţa de fond a arătat că regimul diferenţiat al unor componente salariale ţine de opţiunea legiuitorului şi de marja de apreciere a statului în materie bugetară, astfel cum rezultă din jurisprudenţa CCR (Deciziile nr. 289/2005 şi Decizia nr. 693/2006) şi CEDO (Cauzele Kechko c. Ucraina; Wieczorek c. Poloniei), pe care instanţa de fond a citat-o extensiv.
În ceea ce priveşte majorarea de 15% pentru complexitatea muncii, recurenţii-reclamanţi susţin că, fiind "funcţionari publici" (art. 127 alin. (6) din Legea nr. 304/2022), le este datorată majorarea de 15% prevăzută în sistemul funcţionarilor publici. Cu privire la această opinie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că specialiştii din parchete sunt salarizaţi în familia ocupaţională "Justiţie", Anexa V, după reguli proprii, iar trimiterea la drepturi ale funcţionarilor publici nu poate converti în favoarea lor toate elementele reglementate pentru Anexa VIII, mai ales atunci când ar contrazice/depăşi schema specială de raportare stabilită de Anexa V şi de DCD 31/2021. A arătat totodată că eventuala practică anterioară de acordare nu naşte un drept câştigat la perpetuarea unei majorări, dat fiind rolul legiuitorului/ordonatorului în configurarea cheltuielilor bugetare.
Faţă de aceste argumente, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a prezentat o motivare temeinică şi legală în acord cu opinia instanţei de recurs şi cu practica instanţei supreme în cauze similare.
Cât priveşte aspectele privitoare la "Suplimentul postului" şi "suplimentul treptei de salarizare" (câte 25%), recurenţii au invocat art. 902din Legea nr. 567/2004 şi deciziile Preşedintelui CSM (nr. 305/17.11.2022, nr. 172/21.07.2023), arătând că aceste suplimente s-au acordat funcţionarilor CSM şi unor funcţionari din cadrul PÎCCJ.
Instanţa de fond a înlăturat corect pretenţia, reţinând că regimul suplimentelor instituit de Legea nr. 567/2004 priveşte personalul auxiliar de specialitate al instanţelor şi parchetelor (grefieri etc.), reglementat distinct de categoria "specialiştilor" definită de art. 127 din Legea nr. 304/2022. Deciziile Preşedintelui CSM produc efecte exclusiv în aparatul propriu al CSM, în limitele competenţei acestuia, şi nu au caracter normativ general pentru personalul încadrat în cadrul PÎCCJ.
Invocarea principiului egalităţii nu poate justifica o extindere ultra vires a unor drepturi stabilite pentru o altă categorie profesională sau prin acte cu aplicabilitate limitată. În acest sens, Decizia CCR nr. 794/2016 a subliniat că legiuitorul are marja de apreciere în stabilirea sporurilor, majorărilor şi suplimentelor, iar aceste drepturi nu decurg automat din Constituţie şi nu pot fi obţinute prin analogie, ci exclusiv în baza unui temei legal expres. Curtea Constituţională a arătat că sporurile şi suplimentele reprezintă "drepturi salariale accesorii" pe care statul le poate acorda sau nu, în funcţie de politica legislativă şi de resursele bugetare disponibile, fără ca această opţiune să fie contrară principiului egalităţii, atâta timp cât există o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Prin urmare, raportat la Decizia CCR nr. 794/2016, nu se poate susţine că simpla existenţă a unor suplimente pentru personalul auxiliar de specialitate sau pentru funcţionarii CSM ar obliga ordonatorul de credite să acorde aceleaşi drepturi şi specialiştilor din cadrul PÎCCJ. Diferenţa de reglementare are un temei obiectiv, categoriile vizate sunt reglementate distinct de lege, iar atribuţiile şi responsabilităţile lor diferă.
În consecinţă, soluţia instanţei de fond de respingere a capătului de cerere privind acordarea "suplimentului postului" şi "suplimentului treptei de salarizare" este pe deplin legală şi conformă jurisprudenţei constituţionale.
În raport de aceste considerente, Curtea constată că motivele de recurs formulate de recurenţi nu pot conduce la casarea hotărârii atacate.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 256 din 19 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 256 din 19 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 18 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.