Şedinţa publică din data de 5 februarie 2025
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07 iunie 2023, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor ("DGSC") şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor ("DGRFP Cluj Napoca"), a solicitat:
(i) constatarea nulităţii raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere nr. x/30.09.2021, prin admiterea excepţiei de nelegalitate;
(ii) anularea deciziei nr. 2593/08.12.2022, prin care a fost respinsă contestaţia formulată faţă de decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022;
(iii) anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022 prin care s-au stabilit obligaţii fiscale în valoare totală de 3.342.424 RON;
(iv) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2116 din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a respins excepţia de nelegalitate a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere ca inadmisibilă;
(ii) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor;
(iii) a anulat decizia nr. 2593/08.12.2022 şi decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022.
3. Calea de atac exercitată în cauză
3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 2116 din 20 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.
În motivarea recursului, pârâta susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, reţinând eronat că simpla nedeclarare a rezultatului fiscal nu echivalează cu reaua-credinţă în nedeclararea obligaţiilor fiscale. Suma datorată de debitoarea societatea B. S.R.L., respectiv 3.342.424 RON constând în impozit pe profit, majorări de întârziere, penalităţi şi impozit pe veniturile microîntreprinderilor, provine din declaraţiile depuse de societate pentru perioada de raportare în care intimatul-reclamant a deţinut funcţia de administrator, anume 07.05.2008 - 23.06.2020.
În opinia recurentei-pârâte, reaua-credinţă a intimatului-reclamant este reprezentată de nerespectarea obligaţiei legale de a plăti la termen impozitele şi taxele datorate de societatea debitoare. Aceste obligaţii fiscale sunt determinate chiar de societate prin declaraţiile de impozite şi taxe, ceea ce a condus la emiterea unui număr mare de somaţii şi popriri, după cum rezultă şi din procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/24.03.2022. Mai mult, titlul de creanţă emis împotriva societăţii (decizia de impunere) nu a fost anulat/desfiinţat, astfel că acumularea continuă de datorii dovedeşte reaua-credinţă a intimatului-reclamant şi justifică antrenarea răspunderii solidare a acestuia conform art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.
Apreciază că reaua-credinţă derivă şi din aceea că, potrivit art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun, iar legătura de cauzalitate se evidenţiază prin neachitarea obligaţiilor fiscale stabilite prin declaraţiile fiscale depuse de reclamantul/contribuabilul însuşi.
Susţine recurenta-pârâtă că instanţa de fond a reţinut greşit şi că cerinţa motivării actului administrativ trebuia îndeplinită la momentul emiterii actului. Atât în decizia nr. 2593/08.12.2022, cât şi în decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022, organul fiscal a menţionat motivele emiterii actului, respectiv obligaţiile fiscale provin din perioada în care intimatul-reclamant era administratorul societăţii, care, prin operaţiunile efectuate, respectiv prin recuperarea eronată, în anul 2016, a pierderii fiscale din anii precedenţi, a determinat rezultatul fiscal zero RON, determinând nedeclararea obligaţiilor fiscale în conformitate cu prevederile legale în materie de impozite şi taxe şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Consideră recurenta-pârâtă că decizia de angajare a răspunderii solidare cuprinde elementele prevăzute de art. 26 şi art. 46 din Codul de procedură fiscală, motivarea actului fiscal fiind una adecvată. Organul fiscal a reţinut că s-a constatat o faptă ilicită prevăzută de norma specială în vigoare, s-a stabilit existenţa prejudiciului în sumă de 3.342.424 RON, constând în obligaţii fiscale certe, lichide şi exigibile, s-a identificat legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, insolvabilitatea fiind determinată de nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale, precum şi o formă de vinovăţie constând în dezinteresul manifestat de administratorului A., cu scopul de a se sustrage de la plată şi de la executarea silită, producând astfel insolvenţa societăţii.
Mai susţine recurenta-pârâtă şi că în cauză nu a fost încălcat dreptul la apărare al părţii, acesta având posibilitatea exercitării căii administrative de atac, drept de care a uzat prin formularea contestaţiei administrative.
3.2. Împotriva sentinţei civile nr. 2116 din 20 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtă Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor a declarat la rândul său recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.
Motivând recursul astfel declarat, recurenta-pârâtă susţine greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 12 şi art. 25-26 din Codul de procedură fiscală.
După expunerea situaţiei factuale care a condus la promovarea litigiului de faţă, recurenta-pârâtă susţine că sunt greşite reţinerile instanţei de fond în sensul că din deciziile contestate nu rezultă măsurile întreprinse de organele fiscale cu privire la bunurile care au făcut obiectul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv motivul pentru care valorificarea acestor bunuri nu era suficientă pentru achitarea obligaţiilor fiscale în cursul anilor 2016-2017, având în vedere că, potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală, răspund solidar cu debitorul pentru obligaţiile de plată ale acestuia administratorii care, pe perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă nu şi-au îndeplinit obligaţia de a cere instanţei de judecată competente deschiderea procedurii insolvenţei ori au determinat nedeclararea sau neachitara la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Arată că societatea debitoare nu a întreprins niciun demers în vederea achitării creanţelor fiscale restante, deşi avea la dispoziţie facilităţi legale şi posibilitatea eşalonării. Administratorul societăţii nu şi-a îndeplinit obligaţiile de achitare a datoriilor fiscale la scadenţă şi de depunere a declaraţiilor fiscale, vinovăţia sub forma intenţiei indirecte rezultând din modalitatea de săvârşire a faptelor. Totodată, reaua-credinţă rezultă şi din aceea că, potrivit art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun, iar legătura de cauzalitate se evidenţiază prin neachitarea obligaţiilor fiscale stabilite prin declaraţiile fiscale depuse de contribuabil.
Învederează recurenta-pârâtă că răspunderea administratorilor societăţii faţă de terţi este o răspundere extracontractuală delictuală, în contextul în care faptele reţinute de organele fiscale se circumscriu dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală. Răspunderea pentru intrarea debitorului în insolvenţă este o răspundere subiectivă pentru fapta proprie, obligaţia de a solicita deschiderea procedurii fiind prevăzută de art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, raportat la art. 5 alin. (1) pct. 29 din aceeaşi lege.
În opinia recurentei, prin soluţia pronunţată instanţa de fond a omis aspecte importante evidenţiate în deciziile fiscale contestate, referitoare la conduita administratorului societăţii, ce deţinea şi calitatea de asociat unic, şi care nu a fost vigilent ca obligaţiile fiscale ale societăţii să fie achitate la scadenţă, neprobând existenţa unui motiv obiectiv de natură a-l împiedica să se conformeze obligaţiei legale, aspecte din care rezultă reaua-credinţă a acestuia, sub forma intenţiei indirecte. Neîndeplinirea unor obligaţii expres prevăzute de lege nu poate fi caracterizată de bună-credinţă, iar interpretarea dată de instanţă, în sensul necesităţii dovedirii relei-credinţe, echivalează cu lăsarea nesancţionată a unei atitudini contrare legii, având în vedere şi dispoziţiile art. 14 din C. civ.
În acest sens, recurenta-pârâtă indică şi jurisprudenţă în materie a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi, apreciind că acumularea de datorii la bugetul de stat şi evitarea în mod conştient şi deliberat a plăţii acestora, dovedesc reaua-credinţă a administratorului, argumente suficiente pentru a se proceda la antrenarea răspunderii solidare a acestuia.
Mai susţine recurenta-pârâtă că, deşi instanţa de fond a reţinut că decizia de angajare a răspunderii solidare nu ar fi fost motivată cu privire la faptele reglementate de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, din motivarea hotărârii nu rezultă că decizia ar fi fost analizată din această perspectivă.
Raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2), art. 9 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, precum şi art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, din decizia de angajare a răspunderii solidare rezultă că intimatul-reclamant, în calitate de administrator al societăţii, avea obligaţia de a calcula, declara, stabili şi a plăti la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare, obligaţii pe care cu rea-credinţă nu le-a îndeplinit, fiind creată şi legătura de cauzalitate dintre fapta sa ilicită şi prejudiciul produs prin neplata datoriilor, ca urmare a dezinteresului său în ceea ce priveşte funcţionarea normală a societăţii. Simplul fapt că administratorul societăţii nu a ţinut contabilitatea conform reglementărilor contabile implică atragerea răspunderii acestuia.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
5. Alte aspecte procesuale
Excepţia nulităţii recursurilor pentru nemotivare, invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant, a fost respinsă de Înalta Curte la termenul de judecată din 5 februarie 2025, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
II.1. Cu caracter prealabil, Înalta Curte consideră necesar a prezenta câteva observaţii referitoare la recursul declarat de pârâta DGSC.
După cum rezultă din conţinutul criticilor de nelegalitate expuse la pct. 3.2 din prezenta decizie, acest recurs cuprinde o serie de alegaţii străine pricinii de faţă, părând a fi formulate în referire la un alt litigiu şi la o altă situaţie de fapt decât cea dedusă judecăţii.
Astfel, o parte dintre criticile de nelegalitate privesc ipoteza legală reglementată de prevederile art. 25 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, deşi, în speţă, prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022, răspunderea reclamantului, în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L., a fost angajată de pârât doar în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.
Totodată, una dintre criticile expuse de recurenta-pârâtă DGSC vizează considerente ale instanţei de fond prin care s-ar fi reţinut eronat, din punctul său de vedere, că din deciziile contestate nu rezultă măsurile întreprinse de organele fiscale cu privire la bunurile care au făcut obiectul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv motivul pentru care valorificarea acestor bunuri nu era suficientă pentru achitarea obligaţiilor fiscale în cursul anilor 2016-2017. Or, un astfel de argument nu a fost invocat în cauză şi nici nu se regăseşte în cuprinsul sentinţei recurate.
În fine, s-a mai susţinut că instanţa de fond ar fi reţinut că decizia de angajare a răspunderii solidare ar fi fost nemotivată, fără a mai analiza acest aspect de nelegalitate. Nici această susţinere nu concordă cu conţinutul sentinţei, în cuprinsul căreia prima instanţă a analizat motivul de nelegalitate vizând nemotivarea deciziei printr-un set de considerente concrete, cu o întindere suficientă, adecvate chestiunii litigioase sesizate (paginile 5-6 ale hotărârii), iar nu prin expunerea unei simple concluzii, neînsoţită de raţionamentul juridic care o sprijină, după cum se susţine în recurs. Astfel, este evident că, şi în acest caz, critica recurentei-pârâte excede conţinutului sentinţei atacate.
În consecinţă, Înalta Curte nu va analiza criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor cu privire la aspecte ce nu se regăsesc în cuprinsul sentinţei atacate, respectiv care sunt străine pricinii, urmând a fi avute în vedere doar acele argumente circumscrise situaţiei de fapt analizate în speţă.
II.2. Situaţia de fapt dedusă judecăţii şi parcursul procesual al cauzei
Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor din cadrul pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi contestată în cauză, s-a decis angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant A., cetăţean slovac, în vederea realizării creanţelor fiscale în sumă de 3.342.424 RON constând în impozit pe profit şi penalităţi de nedeclarare.
În motivarea în fapt a deciziei contestate, organul fiscal a redat obligaţiile stabilite prin decizia de impunere nr. x/30.09.2021 în urma inspecţiei fiscale desfăşurate la societatea B. S.R.L. şi a concluzionat că stabilirea obligaţiilor suplimentare de activitatea de inspecţie fiscală, ca urmare a operaţiunilor efectuate, respectiv nedeclararea obligaţiilor fiscale în conformitate cu prevederile legale în materie de impozite şi taxe, demonstrează reaua-credinţă a fostului administrator al societăţii în ceea ce priveşte nedeclararea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, faptă ce se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
De asemenea, ca răspuns la punctul de vedere al reclamantului, s-a menţionat în cuprinsul deciziei că: sunt îndeplinite condiţiile pentru declararea stării de insolvabilitate a societăţii B. S.R.L. întrucât nu deţine bunuri sau venituri urmăribile în patrimoniu, iar valoarea obligaţiilor fiscale este în suma de 3.342.424 RON, fiind respectate prevederile art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală; raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere nr. x/30.09.2021 sunt acte administrative care nu au fost desfiinţate, societatea nu şi-a exercitat dreptul de atac împotriva acestor acte administrativ fiscale, prin care s-a reţinut că societatea debitoare nu a declarat în conformitate cu prevederile legale obligaţiile de plată.
Contestaţia administrativă formulată de reclamant a fost respinsă prin decizia nr. 2593/08.12.2022, act administrativ deopotrivă contestat în cauză.
Ulterior epuizării procedurii administrative, intimatul-reclamant A. s-a adresat instanţei de contencios administrativ şi fiscal, contestând atât decizia de angajare a răspunderii administrative, cât şi decizia de soluţionare a contestaţiei, expunând două motive de nelegalitate, anume lipsa motivării deciziei de angajare a răspunderii solidare şi neîndeplinirea condiţiei relei-credinţe prevăzute de textul de lege incident, respectiv art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Prin sentinţa civilă nr. 2116/20.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a anulat actele administrativ fiscale contestate, valorificând ambele motive de nelegalitate susţinute de reclamant.
Împotriva acestei sentinţei au formulat recursuri ambele pârâte, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", invocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală şi art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, susţinând, contrar instanţei de fond, că decizia de angajare a răspunderii solidare este motivată conform legii, iar reaua-credinţă a intimatului-reclamant, în calitate de administrator al societăţii debitoare, a fost dovedită.
Cât priveşte chestiunile litigioase deduse judecăţii, Înalta Curte constată că ambele recurente-pârâte au formulat critici similare cu privire la soluţia instanţei de fond, motiv pentru care recursurile vor fi soluţionate prin considerente comune.
II.3. Examinarea recursurilor declarate de recurentele-pârâte
În ceea ce priveşte criticile vizând caracterul motivat al deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.
Potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, care constituie temeiul atragerii răspunderii personale a intimatului-reclamant, "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: ... d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară administratorului societăţii debitoare, în ipoteza prevăzută la lit. d), este necesar ca acesta să nu-şi fi îndeplinit obligaţiile menţionate anterior cu rea-credinţă.
Pentru a putea fi reţinută reaua-credinţă a administratorului, organul fiscal este ţinut să prezinte în motivarea actului de atragere a răspunderii solidare acele aspecte care demonstrează că, prin fapta sa proprie, reclamantul-intimat a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale debitorului declarat insolvabil. Or, în cauză, organul fiscal nu a expus niciun argument, niciun raţionament întemeiat pe fapte şi situaţii concrete, din care să rezulte raţionamentul care a condus la concluzia relei-credinţe a intimatului-reclamant A..
Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, singurul considerent al emitentului actului a fost acela că au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în cadrul activităţii de inspecţie fiscală la societatea B. S.R.L., fără a fi evidenţiate împrejurările din care organul fiscal a reţinut reaua-credinţă a acestuia. Din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală şi al deciziei de impunere emise în temeiul acestuia rezultă că impozitul pe profit suplimentar de plată a fost stabilit faţă de societate ca urmare a modului, apreciat a fi eronat de către organul fiscal, în care societatea a înregistrat în contabilitate pierderea fiscală aferentă a şapte ani consecutivi. În acest context factual, simpla trimitere la actele administrative fiscale încheiate faţă de societatea menţionată şi la împrejurarea că acestea nu au fost anulate/revocate/desfiinţate nu sunt suficiente pentru ca instanţa să poată decela în ce au constat faptele reclamantului-intimat pentru care i s-a atras răspunderea solidară în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.
Textul de lege face referire la inacţiunea persoanelor, administratorul societăţii în cazul de faţă, care cu rea-credinţă nu declară şi/sau nu achită la scadenţă obligaţiile fiscale, ceea ce sancţionează legea fiind intenţia acestuia de a nu lămuri situaţia fiscală a societăţii. Or, acest aspect nu se poate deduce în cauză doar din simpla redare a unei situaţii de fapt, dublată de simpla afirmaţie a organelor fiscale în sensul că persoana a cărei răspundere este antrenată a fost de rea-credinţă, dedusă dintr-o trimitere la dispoziţiile din Codul de procedură fiscală ori din Legea nr. 31/1990 ce reglementează răspunderea administratorilor societăţii, în lipsa unor împrejurări concrete legate de conduita reclamantului-intimat în legătură cu acumularea şi neplata datoriilor fiscale.
Reaua-credinţă, condiţie legală expresă a atragerii răspunderii solidare, trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurilor arătate mai sus.
Aşadar, expunerea raţionamentului din care să reiasă îndeplinirea tuturor condiţiilor legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală echivalează cu motivarea actului administrativ fiscal, simpla indicare a incidenţei dispoziţiilor acestui text de lege, neînsoţită de o motivare adecvată, atrăgând sancţiunea anulării actului administrativ-fiscal de stabilire a răspunderii solidare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod just prima instanţă a constatat caracterul nemotivat al deciziei de angajare a răspunderii solidare, raportat la condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.
Referitor la criticile recurentelor-pârâte prin care s-a susţinut îndeplinirea condiţiei relei-credinţe în persoana intimatului-reclamant, Înalta Curte reţine că, din economia reglementării acestei instituţii de drept fiscal, rezultă că răspunderea solidară a administratorului societăţii debitoare poate fi antrenată doar în ipoteza în care se dovedeşte că respectivele creanţe fiscale, impuse societăţii ca reprezentând obligaţii nedeclarate/neachitate, s-au născut din administrarea societăţii cu rea-credinţă.
Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că recurentele-pârâte nu au probat existenţa condiţiei privind reaua-credinţă a reclamantului-intimat, simpla prezumţie că insolvabilitatea societăţii s-ar fi produs ca urmare a conduitei sale, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni sau inacţiuni specifice, nereprezentând o dovadă a relei-credinţe. Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu reiese dacă neachitarea datoriilor este rezultatului relei - credinţe a administratorului, a intenţiei sale de fraudare sau, dimpotrivă, rezultatului unui management defectuos, lipsit de pricepere.
Instanţa de control judiciar reţine că organul fiscal ar fi trebuit să probeze că reclamantul-intimat a acţionat, în mod conştient, în scopul creării şi întreţinerii unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare. Cu toate acestea, nu rezultă a se fi făcut vreo dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise şi certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a intimatului-reclamant, descrierea faptei în decizia de atragere a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.
În acord cu soluţie primei instanţe, Înalta Curte constată lipsa de preocupare a organului fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare de a stabili faptele personale ale reclamantului-intimat, relevante în susţinerea relei-credinţe cu care aceasta ar fi acţionat, deoarece numai într-o astfel de ipoteză se putea angaja răspunderea solidară a acestuia, în raport cu fapte în concret individualizate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare pe numele tuturor administratorilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelor persoane enumerate de art. 25 alin. (2) lit. d), pentru care organul fiscal deţine dovezi în sensul că au acţionat cu rea-credinţă.
În mod eronat recurentele-pârâte identifică, în prezenta cauză, reaua-credinţă constând în pasivitatea reclamantului-intimat, în calitate de administrator, apreciată prin raportare la îndatoririle necesare respectării şi îndeplinirii obligaţiilor stabilite prin lege, inclusiv din perspectiva obligaţiilor prevăzute de art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990. Răspunderea solidară faţă de societate, pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun, constituie doar o obligaţie generală şi nu poate justifica, doar prin ea însăşi, antrenarea răspunderii solidare în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, fără dovedirea atitudinii subiective de rea-credinţă a persoanei a cărei răspundere este atrasă.
Simplul fapt al înregistrării de debite către bugetul de stat de către contribuabilul persoana juridică nu reprezintă un temei suficient pentru emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare, câtă vreme, prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de rea-credinţă şi de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societăţii, ci a prevăzut numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere.
Intimatului-reclamant din prezenta cauză i se reproşează necalcularea şi neachitarea obligaţiilor fiscale, apreciind organul fiscal că aceste fapte sunt, prin ele însele, o dovadă a relei-credinţe şi astfel este îndeplinită condiţia necesară angajării răspunderii sale solidare. Însă simpla enumerare a unor fapte, reţinute ca fiind săvârşite de către administrator, nu atrage în mod necesar răspunderea patrimonială a acestuia, fiind necesară administrarea unor dovezi concrete şi pertinente în acest sens, întrucât reaua-credinţă se dovedeşte de cel ce o invocă.
Aşadar, reaua-credinţă nu poate fi dedusă din pasivitatea sau atitudinea indiferentă a administratorului ori din simpla împrejurare că, deşi acesta avea cunoştinţă despre datoriile societăţii, nu a depus diligenţe pentru plata lor, ci trebuie să rezulte din elemente concrete, potrivit cărora, deşi avea posibilităţi financiare de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii, nu a făcut acest lucru, nu ca urmare a pasivităţii sale, ci ca urmare a relei-credinţe.
De asemenea, chiar dacă intimatului-reclamant i se pot imputa erori la înregistrarea în contabilitate a pierderilor fiscale aferente anilor 2009-2015, totuşi din motivarea deciziei de atragere a răspunderii nu rezultă că aceste înregistrări eronate au fost realizate cu rea-credinţă ori cu intenţia de a frauda obligaţiile fiscale. Simpla desfăşurare a activităţii de administrator al unei societăţi care are obligaţii fiscale restante nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară.
Prin urmare, Înalta Curte conchide că, în mod corect, a decis prima instanţă că decizia atacată a fost emisă cu nerespectarea condiţiilor legale, organul fiscal nestabilind motivele care ar justifica în mod pertinent aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală în ceea ce îl priveşte pe intimatul-reclamant, nefăcând proba că acesta a acţionat în mod conştient, cu rea-credinţă, în scopul nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale debitoarei societatea B. S.R.L..
În consecinţă, soluţia primei instanţe de anulare a actelor administrativ fiscale contestate este legală, recurentele-pârâte neprezentând critici de nelegalitate apte să conducă la reformarea sentinţei recurate.
Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor, ca nefondate.
Reţinând culpa procesuală a recurentelor-pârâte, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele-pârâte la plata în solidar, către intimatul-reclamant A., a cheltuielilor de judecată în sumă de 7500 RON, reprezentând onorariu avocaţial (dovedit prin depunerea la dosar a facturii nr. x/31.01.2025 şi a extrasului de cont bancar - dosar recurs), redus în condiţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de complexitatea medie a cauzei şi activitatea efectiv desfăşurată de avocat în susţinerea intereselor intimatului-reclamant (întocmirea unui singur act procesual - întâmpinarea şi reprezentarea la un singur termen în faţa instanţei de recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2116 din 20 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor la plata în solidar către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 7500 RON, reprezentând onorariu avocaţial redus.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 5 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.