Şedinţa publică din data de 26 iunie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 12.02.2025, sub nr. x/2025, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de Proceduri Speciale a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A. şi cu intervenientul Inspectoratul General pentru Imigrări, dispunerea măsurii declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru raţiuni de securitate naţională, a pârâtului, cetăţean irakian.
2. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 212/2025 pronunţată la 21 februarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul A. şi cu intervenientul Inspectoratul General pentru Imigrări, a declarat ca indezirabil pe teritoriul României pe pârâtul A., cetăţean irakian, pentru o perioadă de 10 ani, pentru raţiuni de securitate naţională, a încuviinţat cererea avocatului din oficiu B. de majorare a onorariului de avocat, a stabilit onorariul definitiv pentru avocatul din oficiu B. la suma de 2.000 RON şi cheltuielile judiciare constând în onorariul de avocat, în privinţa cărora pârâtul a beneficiat de ajutor public judiciar, rămân în sarcina statului. Hotărârea se comunică Inspectoratului General pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 212/2025 pronunţată la 21 februarie 2025 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Partea recurentă întemeiază recursul pe încălcarea principiului proporţionalităţii, statului de drept şi garantării efective a drepturilor fundamentale, în special în absenţa unui probatoriu concret şi verificabil care să susţină existenţa unei ameninţări reale la adresa securităţii naţionale, având în vedere că el, personal, nu a avut acces la informaţii, conform dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 535/2004, care reglementează regimul informaţiilor clasificate.
În sprijinul poziţiei sale, reclamantul a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv hotărârile: Muhammad şi Muhammad împotriva României (MC), 2020; Ahmed împotriva României, 2010; Slivenko împotriva Letoniei; Rotaru împotriva României; Sheveli şi Shenqelava împotriva Azerbaidjanului, 2020; C.G. şi alţii împotriva Bulgariei, 2008; Udeh împotriva Elveţiei, 2013 şi Ndidi împotriva Regatului Unit, 2017. În conformitate cu principiile stabilite de aceste hotărâri, se impune o analiză riguroasă a necesităţii măsurii într-o societate democratică, cu respectarea unui echilibru just între interesul public şi drepturile individuale garantate de Convenţie.
Totodată, se invocă art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 30 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, referitoare la motivarea deciziilor care restrâng drepturi fundamentale. Lipsa unei justificări detaliate şi obiective a măsurii dispuse echivalează cu un exces de putere, în dezacord cu normele interne şi internaţionale.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de dispunere a măsurii declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru raţiuni de securitate naţională, a pârâtului A., cetăţean irakian.
Prin sentinţa civilă nr. 211/2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2025, a fost admisă sesizarea formulată de Ministerul Public şi s-a dispus declararea pârâtului ca persoană indezirabilă pe o durată de zece ani, pentru raţiuni ce ţin de securitatea naţională.
Pentru a dispune astfel prima instanţă a reţinut că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat instanţei declararea pârâtului A. ca persoană indezirabilă pe teritoriul României, pentru o perioadă de zece ani, invocând considerente de securitate naţională. Potrivit materialului clasificat de nivel "strict secret", pus la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii, pârâtul este simpatizant al ideologiei Daesh, aflat într-un stadiu avansat de auto-radicalizare, implicat în promovarea ideologiei jihadiste.
Curtea a constatat că faptele imputate se încadrează în dispoziţiile art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, iar invocarea dreptului de şedere conferit prin Hotărârea nr. x/27.01.2017 nu constituie un drept absolut, fiind supus restricţiilor din O.U.G. nr. 194/2002 în caz de incidenţă a unor motive de securitate. De asemenea, dispoziţiile art. 20 din Constituţie impun interpretarea în conformitate cu tratatele internaţionale privind drepturile omului.
Deşi pârâtul a negat apartenenţa ideologică, invocând vizualizarea materialelor video din curiozitate, instanţa a observat că accesarea repetată şi stocarea acestora relevă o însuşire activă a conţinutului, fără a respinge ideologia promovată. Definiţia radicalizării din art. 4 alin. (1) pct. 27 din Legea nr. 535/2004 şi etapele descrise de Serviciul Român de Informaţii în Anexa nr. 1 susţin concluzia că pârâtul derulează activităţi ce reprezintă ameninţări reale şi grave la adresa securităţii naţionale.
Curtea a apreciat că probele clasificate sunt verosimile, iar lipsa detaliilor nu contravine cerinţei de motivare, conform art. 86 alin. (5) teza finală din O.U.G. nr. 194/2002. Măsura declarării ca indezirabil este proporţională, având în vedere riscul concret la adresa ordinii constituţionale şi a drepturilor fundamentale.
Referitor la solicitarea pârâtului privind relocarea în Grecia, instanţa a constatat lipsa unor riscuri reale în Irak, iar competenţa revine Inspectoratului General pentru Imigrări.
Recurentul-pârât a criticat soluţia primei instanţe, clamând prin cererea de recurs formulată: încălcarea principiului proporţionalităţii, statului de drept şi garantării efective a drepturilor fundamentale, în special în absenţa unui probatoriu concret şi verificabil care să susţină existenţa unei ameninţări reale la adresa securităţii naţionale, având în vedere că el, personal, nu a avut acces la informaţii, conform dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 535/2004, care reglementează regimul informaţiilor clasificate; invocă art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 30 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, referitoare la motivarea deciziilor care restrâng drepturi fundamentale. Lipsa unei justificări detaliate şi obiective a măsurii dispuse echivalează cu un exces de putere, în dezacord cu normele interne şi internaţionale.
În drept s-a precizat că toate criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecăţii, ţinând seama de conţinutul actelor atacate, a verificat legalitatea actelor administrative, a coroborat dispoziţiile incidente şi a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.
Referitor la criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se poate susţine existenţa unei motivări nefundamentate. Dimpotrivă, hotărârea instanţei de fond analizează în mod detaliat situaţia juridică rezultată în urma cererii de chemare în judecată formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ce a avut la bază propunerea Serviciului Român de Informaţii-UM 0198 Bucureşti.
În speţă, nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv, a celor referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfăşurare a procesului cu respectarea prevederilor art. 237 din C. proc. civ.
Alături de aceste argumente, se reţine că în contextul dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cauza a fost examinată de către judecătorul fondului cu consultarea nemijlocită a documentelor cu caracter clasificat, depuse la dosar.
În cursul judecării prezentei căi de atac şi la instanţa de fond, recurentul-pârât a luat cunoştinţă despre conţinutul înscrisurilor cu caracter clasificat existente la dosarul cauzei, prin intermediul avocatului său, care a prezentat autorizaţie de acces la informaţii clasificate, în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2002.
Cu privire la invocarea de către recurentul-pârât a nerespectării dreptului la apărare prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Kaya contra României, Înalta Curte reţine că împrejurările din prezenta cauză sunt diferite.
Recurentul-pârât invocă faptul că măsura de expulzare, precum şi interdicţia de şedere pe o durată de 10 ani pronunţate împotriva sa aduc atingere dreptului sau la viaţa privată şi de familie, garantat de art. 8 din Convenţie.
Înalta Curte reţine că pârâtul personal a declarat la instanţa de fond nu este căsătorit, este într-o relaţie de 2 ani, are prieteni în România, aceştia având naţionalitate arabă, dar şi română şi o familie în străinătate.
Motivul pentru care România a fost condamnată în cauza Kaya:
"39. În speţă, că şi în Cauza Lupşa împotriva României, mai sus menţionată, printr-o ordonanţă a parchetului reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul românesc, i s-a interzis şederea pentru o perioadă de 15 ani şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea "informaţii suficiente şi serioase conform cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională".
40. Curtea constată că nu a fost iniţiată urmărirea penală împotriva reclamantului pe motiv că ar fi participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau în altă ţară. Exceptând motivul general mai sus menţionat, autorităţile nu au furnizat reclamantului nicio altă precizare.
41. Curtea aminteşte că orice persoană împotriva căreia se ia o măsură care are la baza motive de securitate naţională trebuie să beneficieze de garanţii împotriva arbitrariului. În special, persoana trebuie să aibă posibilitatea de a declanşa un control al măsurii litigioase din partea unui organ independent şi imparţial, competent să se pronunţe cu privire la toate problemele de fapt şi de drept relevante, în vederea stabilirii legalităţii măsurii şi a sancţionării unui eventual abuz din partea autorităţilor. În faţa unui astfel de organ de control persoana în cauza trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a combate argumentele autorităţilor (Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § § 123 şi 124, 20 iunie 2002).
42. La fel că în Cauza Lupşa împotriva României menţionată anterior (§ 41), Curtea de Apel Bucureşti s-a mărginit la un examen pur formal al ordonanţei parchetului. În plus, nicio precizare referitoare la faptele de care era acuzat reclamantul nu a fost furnizată curţii de apel, astfel încât aceasta nu a mers dincolo de afirmaţiile parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru securitatea naţională sau pentru ordinea publică.
43. Datorită faptului că reclamantul nu a beneficiat nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa curţii de apel de un grad minim de protecţie împotriva arbitrariului autorităţilor, Curtea a concluzionat că atingerea adusă vieţii sale private nu era prevăzută de "o lege" care să răspundă cerinţelor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, citată anterior, § 128).
44. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că nu mai este necesară examinarea plângerii reclamantului pentru a stabili dacă atingerea a urmărit un "scop legitim" şi dacă a fost "necesară într-o societate democratică".
45. În consecinţa, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie.."
În cauza Kaya împotriva României s-a constatat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 8 şi art. 1 din Protocolul nr. 7 din CEDO pe motiv că:
"48. Guvernul nu contestă aplicabilitatea în cauza a art. 1 din Protocolul nr. 7 şi admite că reclamantul a fost expulzat înainte de a beneficia de garanţiile prevăzute de acest articol. Cu toate acestea, Guvernul consideră că motive de securitate naţională reclamă măsuri urgente. Astfel, apreciază că expulzarea reclamantului a fost justificată conform § 2 al art. 1.
49. Guvernul susţine, de asemenea, că reclamantul, deşi a fost expulzat, a beneficiat de aceste garanţii procedurale în faţa unei jurisdicţii. Astfel, evidenţiază faptul că reclamantul a fost reprezentat de un avocat care a putut expune în faţa curţii considerentele care susţineau neexpulzarea sa (a se vedea, mutatis mutandis, Mezghiche împotriva Franţei, nr. 33.438/96, Decizia Comisiei din 9 aprilie 1997).
50. Reclamantul afirmă că nu a fost niciodată informat asupra motivelor expulzării sale şi reiterează imposibilitatea avocatului sau de a-i asigura apărarea în lipsa oricăror dovezi împotriva sa.
51. Curtea aminteşte că în caz de expulzare, dincolo de protecţia care le este oferită în special de art. 3 şi 8, coroborate cu art. 13 din Convenţie, străinii beneficiază de garanţii specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, citată anterior, § 132)." .
(...) "59. În această privinţă, Curtea constată, pe de o parte, că autorităţile nu au furnizat reclamantului nici cel mai mic indiciu privind faptele de care este acuzat şi, pe de altă parte, că parchetul nu i-a comunicat ordonanţa luată împotriva sa decât în ziua singurei audieri în faţa curţii de apel. Pe de altă parte, Curtea observă că curtea de apel a respins orice cerere de amânare, împiedicându-l astfel pe avocatul reclamantului să studieze ordonanţa mai sus menţionată şi să depună la dosar documente în sprijinul contestaţiei îndreptate împotriva sa."
Instanţa de contencios al drepturilor omului a concluzionat că:
"60. Amintind că orice dispoziţie a Convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, Curtea consideră, având în vedere controlul pur formal realizat de curtea de apel în aceasta cauză, că reclamantul nu a putut, cu adevărat, să obţină examinarea cauzei sale din perspectiva motivelor care susţineau neexpulzarea sa".
Din această perspectivă, Înalta Curte relevă că, aşa cum s-a statuat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia nu protejează dreptul unui particular de acces la informaţii clasificate, ci doar drepturi subiective care ar putea fi afectate de retragerea permisului de acces la astfel de informaţii (Ternovskis v. Letonia, Cauza nr. 33637/02, Hotărârea din 29 aprilie 2014, § 44).
Mai mult, aşa cum a precizat Curtea în mod expres, nici măcar drepturile garantate de Convenţie nu au un caracter absolut, statele contractante având o marjă de apreciere în această privinţă. Astfel, între altele, dreptul părţilor de a li se dezvălui integral probele din dosar nu este un drept absolut, existând situaţii în care o restricţionare a accesului este justificată de raţiuni care ţin de securitatea naţională, de necesitatea protejării martorilor ori a metodelor de investigaţie ale poliţei şi alte asemenea (Corneschi v. România, Cauza nr. 21609/16, Hotărârea din 11 ianuarie 2022, § 88).
Spre deosebire de cauza Kaya împotriva României, în cauza de faţă limitările aplicate dreptului reclamantului la procedură contradictorie şi la egalitatea armelor au fost compensate în cadrul procedurilor interne astfel încât să se păstreze esenţa însăşi a dreptului său la un proces echitabil.
Astfel, Înalta Curte reţine că reclamantul a avut acces la documentele şi informaţiile clasificate, prin intermediul avocatul său. Cu toate acestea, prin cererea cu care reclamantul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa de judecată i-au fost dezvăluite pârâtului şi motivele concrete care le justificau.
În mod evident, limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului a fost necesară, fiind întemeiată pe raţiuni de securitate naţională, însă au existat măsuri de compensare, reclamantul având acces la dosar şi, cu excepţia informaţiilor clasificate la care a avut acces apărătorul său, a fost informat cu privire la temeiurile legale ale cererii formulate împotriva sa. Totodată, în faţa instanţei, informaţiile puse la dispoziţia pârâtului nu s-au referit exclusiv la dispoziţiile legale, ci s-a făcut menţiune în privinţa acuzaţiilor concrete ce i se impută, existând o informare corespunzătoare privind motivele cererii formulate de Parchet.
De asemenea, pârâtul a fost reprezentat de un avocat deţinător de certificat ORNISS, iar prezenţa acestuia a fost de natură să asigure apărarea efectivă a pârâtului, astfel încât să se poată compensa în mod semnificativ limitările care îl afectează în exercitarea drepturilor sale procedurale.
În ceea ce priveşte examinarea efectuată de instanţele naţionale, în mod evident limbajul utilizat pentru a preciza considerentele de securitate naţională care au determinat procedura specifică în speţă nu a fost vag, ci dimpotrivă, instanţa de fond a făcut referiri suficient de detaliate cu privire la faptele concrete imputate pârâtului.
Totodată, desfăşurarea procedurii de faţă nu are nimic în comun cu cea analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Lupşa împotriva României şi Kaya împotriva României, Muhammad şi Muhammad împotriva României, pârâtul fiind asistat în acest proces de avocat ce a avut acces efectiv la informaţiile clasificate puse la dispoziţia instanţei, exercitând apărarea acestuia, a propus mijloace de probe şi a fost ascultat de instanţă, permiţându-i-se adresarea în mod direct, iar analiza judecătorului a privit în concret situaţia de fapt ce i-a fost imputată.
În cauza Kaya împotriva României, Curtea a stabilit că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, deoarece autorităţile l-au extrădat deşi "reclamantul a intrat în România în anul 2000, unde a locuit de atunci în mod regulat şi şi-a întemeiat o familie cu o cetăţeană româncă" fiind căsătorit legal, astfel că "integrarea reclamantului în societatea românească şi caracterul efectiv al vieţii sale de familie erau incontestabile şi că interdicţia de a se afla pe teritoriul românesc a pus capăt acelei integrări şi a generat o perturbare radicală a vieţii sale private şi familiale".
În cauzele menţionate anterior, CEDO a învederat că instanţa s-a limitat la o examinare pur formală a ordonanţei parchetului, fără să treacă de afirmaţiile acestuia pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică. În cauzele indicate anterior, Curtea a constatat că ingerinţa în viaţa privată a reclamanţilor nu era prevăzută de "o lege" care să răspundă cerinţelor Convenţiei, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa curţii de apel, de nivelul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar al autorităţilor.
Pentru rigoarea şi acurateţea demersului juridic, Înalta Curte reţine că situaţia de fapt şi de drept care a stat la baza condamnărilor României în cauzele Kaya, Lupsa, Muhammad şi Muhammad României şi Amine Hassine împotriva României, pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, deoarece autorităţile nu le-au furnizat reclamanţilor nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele de care erau învinuiţi, nu se regăseşte în litigiul dedus judecăţii, întrucât pârâtului A. i s-a adus la cunoştinţă, într-un mod amplu şi cuprinzător, faptele şi indiciile pe care se sprijină cererea reclamantului, respectiv că acesta, aflat într-un stadiu avansat al procesului de (auto)radicalizare, manifestă un interes crescut pentru accesarea de materiale foto-video de propagandă teroristă.
În acest context, Înalta Curte reţine că dreptul la apărare al pârâtului a fost unul efectiv, acesta având posibilitatea concretă de a combate, în cunoştinţă de cauză, realitatea situaţiei de fapt şi de drept pe care se sprijină cererea reclamantului de declarare ca indezirabil a acestuia şi de a propune probe în combaterea afirmaţiilor reclamantului.
De altfel, instanţa a procedat la interpelarea personală a pârâtului cu privire acuzaţiile pe care se sprijină cererea reclamantului de declarare a acestuia ca indezirabil iar poziţia procesuală a pârâtului a fost în sensul nerecunoaşterii faptelor ce i se impută.
Faţă de cele expuse anterior se poate observa cu uşurinţă că integrarea reclamantului în societatea românească şi caracterul efectiv al vieţii sale de familie nu sunt incontestabile, că interdicţia de a se afla pe teritoriul românesc nu a pus capăt acelei integrări şi nici nu a generat o perturbare radicală a vieţii sale private şi familiale.
Judecătorul fondului a reţinut corect că situaţia de fapt dovedită cu înscrisurile şi datele comunicate de Serviciul Român de Informaţii, clasificate secret de stat de nivel "strict secret", se încadrează în prevederile legale menţionate mai sus, concluzia fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, după consultarea documentelor în condiţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate.
Referitor la aceeaşi Convenţie şi jurisprudenţa CEDO în materie, instanţa din Strasbourg a arătat că "(…) deciziile referitoare la îndepărtarea străinilor, (. . . . . . . . . .) nu implică o contestare asupra drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil şi nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei." (a se vedea Maaouia împotriva Franţei [MC], nr. 39652/98, § 40).
Motivat, instanţa de fond a arătat necesitatea luării faţă de recurent a măsurii declarării ca indezirabil pe teritoriul României, măsură necesară într-un stat democratic în vederea apărării securităţi naţionale şi securităţii cetăţenilor, ca valori fundamentale fără ca măsura să poată fi calificată ca arbitrară şi de natură a fi apreciată ca disproporţionată în raport cu recurentul, căruia i se impută intenţia de a desfăşura activităţi subversive în favoarea unor organizaţii teroriste.
Art. 3 din Legea nr. 51/1991 prevede:
"Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: (...) i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; (...) l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a) - k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.".
Art. 44 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 prevede că "Împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România.".
Verificându-se elementele de probă, având caracter "strict secret", puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii, Înalta Curte a identificat, prin conduita recurentului-pârât, existenţa de date şi indicii temeinice în sensul intenţiei de favorizare a terorismului.
Având în vedere natura clasificată a informaţiilor ce au determinat luarea măsurii de declarare a pârâtului ca indezitabil pe teritoriul României şi pentru a căror consultare se prevede o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, hotărârea nu poate conţine o motivare mai amplă.
Instanţa de recurs constată, contrar susţinerilor privind lipsa unui fundament probator, că instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că probele clasificate "strict secret" puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii conţin date verosimile şi pertinente cu privire la existenţa unui risc real la adresa securităţii naţionale, risc materializat prin accesarea repetată şi stocarea de materiale cu conţinut extremist, promovarea indirectă a ideologiei Daesh şi absenţa unui refuz clar al acestei ideologii din partea pârâtului. Aceste elemente, coroborate cu definiţia şi indicatorii radicalizării reglementaţi de art. 4 alin. (1) pct. 27 din Legea nr. 535/2004, indică o implicare dincolo de simpla informare sau curiozitate personală.
Critica vizând caracterul automat al recomandărilor C. nu exonerează pârâtul de responsabilitate, întrucât comportamentul relevat nu este accidental, ci repetitiv şi activ, cu asumarea conţinutului vizualizat. Accesarea unor materiale de propagandă teroristă, în mod constant şi fără manifestarea unui discernământ critic, nu poate fi calificată drept exerciţiu legitim al dreptului la informare.
De asemenea, susţinerea privind lipsa motivării măsurii prin raportare la art. 30 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE nu este fondată, întrucât dispoziţia respectivă permite indicarea generică a motivelor, în situaţia în care detalierea acestora contravine intereselor de siguranţă naţională. Instanţa de fond a respectat această limită, furnizând totodată suficiente elemente din care să rezulte logica juridică a măsurii dispuse.
Referitor la invocarea jurisprudenţei CEDO - Slivenko c. Letoniei, Sheveli şi Shenqelava c. Azerbaidjanului, Ahmed c. României, Muhammad şi Muhammad c. României, C.G. şi alţii c. Bulgariei, Udeh c. Elveţiei, Ndidi c. Regatului Unit, precum şi Rotaru c. României - Înalta Curte subliniază, astfel cum a arătat şi anterior, că aplicarea principiului proporţionalităţii şi exigenţele privind protecţia drepturilor fundamentale au fost respectate. Instanţa de fond a analizat dacă măsura era necesară într-o societate democratică şi dacă aceasta a menţinut un just echilibru între interesele publice şi drepturile individuale, rezultatul fiind unul proporţional cu gravitatea riscului identificat.
Preocuparea autorităţilor judiciare de a nu transforma măsura într-o sancţiune arbitrară sau excesivă este reflectată în raţionamentul sentinţei, care a evidenţiat caracterul gradual şi justificat al procesului de radicalizare, relevanţa probatoriului clasificat şi lipsa de cooperare veritabilă din partea pârâtului în respingerea ideologiei extremiste.
În ceea ce priveşte garanţiile procedurale, Înalta Curte reţine că procedura de declarare ca indezirabil, astfel cum este reglementată în O.U.G. nr. 194/2002, a fost derulată cu respectarea principiilor statului de drept, securităţii juridice şi proporţionalităţii, iar analiza instanţei a fost circumscrisă strict comportamentului personal al pârâtului, fără a fi influenţată de raţiuni generale de prevenţie.
Prin urmare, toate motivele de recurs sunt nefondate, iar hotărârea instanţei de fond se circumscrie cadrului legal şi jurisprudenţial aplicabil, motiv pentru care se impune menţinerea acesteia în întregime.
Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul - pârât A. împotriva sentinţei civile nr. 212/2025 pronunţate la 21 februarie 2025 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 26 iunie 2025.