Şedinţa publică din data de 26 iunie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat anularea în tot a Deciziei de impunere nr. x/23.04.2019 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecţia fiscală, înregistrată la Administraţia Fondului pentru Mediu sub nr. 29.220/23.04.2019, anularea în parte a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/23.04.2019, înregistrat la A.F.M. sub nr. 29.219/23.04.2019, anularea în tot a Deciziei nr. 39/3446/DJ/23.07.2019 de soluţionare a contestaţiei împotriva Deciziei de Impunere şi a Raportului de Inspecţie şi, pe cale de consecinţă, anularea obligaţiei de plată a sumei de 21.957.800 RON, reprezentând contribuţia stabilită suplimentar de plată aferentă anului 2015, precum şi obligarea AFM la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1062 din 23 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. prin Administrator Judiciar B. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.
A anulat Decizia nr. 39/3446/DJ/23.07.2019 prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva Deciziei de Impunere nr. x/23.04.2019 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală.
A anulat în parte Decizia de Impunere nr. x/23.04.2019 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/23.04.2019.
A exonerat reclamanta de plata sumei de 21 957 800 RON, reprezentând contribuţia stabilită suplimentar de plată, aferentă anului 2015.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17 612 RON (onorariu avocat) + 100 RON (taxa timbru recurs) + 200 RON, (taxa timbru fond), reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Recursul exercitat în cauză
Recurenta-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1062 din 23 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
În opinia recurentei-pârâte, hotărârea primei instanţe este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază; examinarea considerentelor pe care instanţa de fond şi-a sprijinit soluţia trimite, cu evidenţă, la concluzia că aceasta a preluat necritic susţinerile intimate-reclamante, nefiind făcută vreo referire cu privire la apărările formulate de AFM prin întâmpinare, încălcându-se în acest fel dreptul la un proces echitabil, drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părţilor sunt analizate efectiv de instanţă.
Motivarea a fost realizată formal, iar nu efectiv, instanţa uzând doar de afirmaţii generale, analiza considerentelor neevidenţiind preocuparea curţii de apel de a stabili prin raportare la probe elementele de fapt relevante şi de a aplica la acestea, în mod concret, dispoziţiile legale incidente.
Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanţei de fond din perspectiva analizei efectuate cu privire la dreptul la apărare, respectiv dreptul contribuabilului de a fi ascultat, prin soluţia pronunţată de instanţă fiind interpretate greşit prevederile art. 9 alin. (1) şi alin. (3), art. 130 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
A mai subliniat recurenta-pârâtă faptul că intimata-reclamantă nu a suferit nicio vătămare, deoarece punctul său de vedere, formulat prin adresa nr. x/08.04.2019, a fost cuprins în Anexa 12 la Raportul de inspecţie fiscală.
Totodată, a precizat recurenta că intimata-reclamantă nu a solicitat să îi fie puse la dispoziţie procesele-verbale întocmite cu ocazia controalelor inopinate desfăşurate la partenerii săi şi nici nu a contestat în vreun fel faptele ce au dus la concluziile întocmirii bazei de impunere aferentă perioadei 2015-2017 pentru contribuţia prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, ci doar s-a limitat la a contesta dreptul AFM de a efectua verificări la operatorii economici valorificatori/reciclatori în vederea aprecierii îndeplinirii obiectivelor de valorificare/reciclare a deşeurilor de ambalaje, drept conferit organului de control conform prevederilor art. 113 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală.
Astfel, a conchis recurenta că, în lipsa vătămării, actul administrativ fiscal nu este susceptibil de anulare decât pentru cauze de nulitate absolută (cele prevăzute de art. 49 alin. (1) C. proc. civ. fiscală), printre care nu se numără şi cea supusă analizei.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că este legală sentinţa primei instanţe.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Sentinţa pronunţată de către instanţa de fond este nelegală, motivele de recurs invocate, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii pronunţate şi greşita aplicare a normelor de drept material, fiind întemeiate.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că susţinerea intimatei că recursul de faţă ar fi lipsit de interes, invocată sub forma unei excepţii lşi calificată de instanţă ca fiind o apărare de fond, este neîntemeiată. După emiterea deciziei de impunere contestate administratorul judiciar a emis o decizie prin care a constatat că obligaţiile din decizia de impunere nr. x/23.04.2019 sunt creanţe anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, fiind decăzută AFM din dreptul de a îşi realiza creanţa pretinsă prin decizia de impunere, însă, cât timp decizia de impunere nu este anulată, interesul în promovarea prezentei căi de atac subzistă.
Trecând la analiza recursului, notează Înalta Curte că dezvoltarea recursului formulat de recurenta-pârâtă AFM relevă, cu precădere, încadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva lipsei motivării instanţei de fond, fiind invocată o motivare generică, care a preluat necritic susţinerile reclamantei şi căreia îi lipseşte orice analiză a apărărilor sale.
Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanţei de fond şi din perspectiva analizei efectuate cu privire la dreptul la apărare al contribuabilului, respectiv dreptul contribuabilului de a fi ascultat, prin soluţia pronunţată de instanţă fiind interpretate greşit prevederile art. 9 alin. (1) şi alin. (3), art. 130 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal, motiv de recurs subsumat cazului de casare de la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să arate în considerente expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, inclusiv motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
De asemenea, noţiunea de proces echitabil impune examinarea de instanţă, în mod efectiv, a problemelor esenţiale care îi sunt supuse aprecierii, motivarea unei hotărâri fiind o garanţie procesuală ce permite exercitarea controlului judiciar al hotărârii.
Curtea reţine că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la obiectul cererii, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ.
Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinenţei acestora (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Curtea de la Strasbourg este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiţiei, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. Grecia, hot. din 7 aprilie 2005, § 15).
Or, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a motivat sumar şi generic sentinţa, preluând susţinerile reclamantei potrivit căreia organele fiscal nu i-au respectat, cu ocazia inspecţiei fiscale, dreptul la apărare, susţineri nefondate.
Astfel, reprezentanţii reclamantei au fost informaţi pe tot parcursul controlului, au participat la discuţia finală din 26.03.2019, iar punctul de vedere formulat la data de 08.04.2019 a fost cuprins în Anexa 12 la Raportul de inspecţie fiscală, neexistând o vătămare a reclamantei prin aceea că nu a fost menţionat şi nu s-a răspuns punctului de vedere al contribuabilului.
În acelaşi sens este şi jurisprundenţa CJUE recentă, în cauza C-696/22, hotărârea din 13.06.2024 statuându-se: "Para. 104 respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii din care face parte integrantă dreptul de a fi ascultat în orice procedură (Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics şi C., C-129/13 şi C-130/13, EU:C:2014:2041, punctul 28, precum şi jurisprudenţa citată).
Para. 120 Or, obligaţia care revine astfel instanţei naţionale de a garanta efectul deplin al dreptului Uniunii nu are întotdeauna drept consecinţă anularea unei decizii atunci când aceasta a fost adoptată cu încălcarea dreptului la apărare. Astfel, o asemenea încălcare, în special a dreptului de a fi ascultat, nu determină anularea deciziei adoptate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularităţi, respectiva procedură ar fi putut avea un rezultat diferit [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics şi C., C-129/13 şi C-130/13, EU:C:2014:2041, punctele 78 şi 79; Hotărârea din 20 decembrie 2017, Prequ’ Italia, C-276/16, EU:C:2017:1010, punctul 62, precum şi Hotărârea din 4 iunie 2020, C. F. (Inspecţie fiscală), C-430/19, EU:C:2020:429, punctul 35]".
Întrucât instanţa de fond nu a stabilit situaţia de fapt din prezenta cauză, nu a analizat temeiurile de drept şi argumentele esenţiale invocate atât prin acţiune, cât şi prin întâmpinare, pe care nici nu le-a valorificat, dar nici nu le-a înlăturat, sentinţa pronunţată este nelegală, recursul fiind fondat. Întrucât nu s-a soluţionat fondul cauzei, în temeiul art. 498 alin. (2) C. proc. civ., va fi admis recursul, va fi casată sentinţa atacată şi va fi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei civile nr. 1062 din 23 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în tot sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 26 iunie 2025.