Şedinţa publică din data de 30 iunie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.05.2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat instanţei să constate refuzul nejustificat al pârâtei de a emite actele administrative normative şi individuale solicitate prin cererea înregistrată la A.N.R.E. sub nr. x/16.03.2023, formulată de către societate în baza Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie şi să dispună obligarea autorităţii: (a) să emită un act administrativ normativ (un Ordin al Preşedintelui A.N.R.E.), prin care să se stabilească normele metodologice privind determinarea/calcularea de către A.N.R.E. a valorilor lunare ale certificator verzi neacordate producătorului de E-SRE până la concurenţa valorii ajutorului investiţional primit [conform art. 6 alin. (7) lit. (b) din Legea nr. 220/2008], respectiv prin care să se reglementeze procedura de modificare a deciziei de acreditare a producătorului de E-SRE pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, prin care se trece la acordarea numărului integral de certificate verzi prevăzut de art. 6 alin. (2) [sau, după caz, alin. (4) sau (5)] din Legea nr. 220/2008, ulterior datei de expirare a aplicării reducerii numărului de certificate verzi acordate [conform art. 6 alin. (7) lit. (b) din Legea nr. 220/2008];
(b) să emită, de îndată, în favoarea societăţii, un act administrativ individual, o decizie de modificare a deciziei de acreditare a CEE Tortomanu 2, prin care să se dispună acordarea numărului integral de certificate verzi, prevăzut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, pentru viitor, începând cu data emiterii respectivei decizii şi până la data de expirare a perioadei de acordare a sistemului de promovare prin certificate verzi (06.10.2026), în condiţiile în care societatea nu se mai încadrează în situaţia de excepţie prevăzută de art. 6 alin. (7) lit. (b) din Legea nr. 220/2008; (c) să emită, în favoarea societăţii, un act administrativ individual, o decizie, care să reflecte, respectiv să se stabilească data de expirare a perioadei în care societatea a beneficiat de un număr redus de certificate verzi, acordate pentru energia electrică produsă în CEE Tortomanu 2, pentru care societatea a beneficiat suplimentar de ajutor de stat investiţional, conform art. 6 alin. (7) lit. (b) din Legea nr. 220/2008, precum şi acordarea certificatelor verzi pentru perioada cuprinsă între data de expirare calculată anterior şi data deciziei de modificare a deciziei de acreditare a CEE Tortomanu 2 menţionate la pct. 2. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului demers judiciar.
2. Hotărârile instanţei de fond
2.1. Prin încheierea de şedinţă din data de 9 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1302 din data de 23 iulie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi a luat act de faptul că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva încheierii din data de 9 mai 2024 şi a sentinţei civile nr. 1302 din data de 23 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii recurate şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată în cauză, precum şi casarea sentinţei civile şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată.
În motivare, indicând soluţia primei instanţe, recurenta-reclamantă a susţinut că există o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, atât timp cât Decizia Comisiei Europene nr. 4938/2011 nu expune în mod clar modalitatea de reducere a schemei de certificate verzi (mai ales din perspectiva atingerii pragului ajutorului investiţional primit), iar întreaga argumentaţie formulată de A.N.R.E. la fondul cauzei a avut în vedere prevederile Deciziei C nr. 4938/2011, ca de altfel şi instanţa de judecată atunci când s-a pronunţat asupra temeiniciei acţiunii în contencios administrativ. Deşi societatea a solicitat instanţei naţionale în mod legal sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerere a fost în mod greşit respinsă ca inadmisibilă de către prima instanţă.
Astfel, societatea, contrar celor reţinute de prima instanţă, nu urmăreşte şi nu a urmărit prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene obţinerea unei decizii de îndrumare, întrebarea preliminară formulată având o legătură directă cu litigiul.
Indicând reglementarea internă a art. 6 alin. (7) lit. b) şi alin. (10) din Legea nr. 220/2008, recurenta-reclamantă susţine că în vederea respingerii cererii de chemare în judecată au fost invocate prevederi ale actelor emise de organisme ale Uniunii Europene (Comisia Europeană), sens în care sesizarea CJUE cu privire la interpretarea acestor acte este mai mult decât necesară justei soluţionări a prezentei cauze, în condiţiile în care actele Uniunii Europene la care s-a făcut trimitere de către A.N.R.E. şi prima instanţă nu prevăd vreo excepţie de la legislaţia naţională.
În plus, cererea de sesizare a CJUE este pe deplin admisibilă, fiind îndeplinite prevederile art. 267 din T.F.U.E.
În acest context, recurenta-reclamantă susţine că din cuprinsul Deciziei C (2011) 4938 nu rezultă că, în ceea ce priveşte societatea, aceasta nu ar putea beneficia de prevederile art. 6 alin. (7) şi alin. (10) din Legea nr. 220/2008 privind reîntregirea schemei de certificate verzi, sens în care solicitarea formulată privind trimiterea întrebării preliminare către CJUE în privinţa interpretării Decizia C (2011) 4938 a fost pertinentă şi necesară soluţionării cauzei şi, prin urmare, admisibilă. Întrebarea preliminară vizează interpretarea unui act al Uniunii Europene (Decizia C (2011) 4938), iar problema de drept este pertinentă şi CJUE nu a mai examinat o astfel de cerere în trecut.
Clarificarea din partea CJUE a interpretării paragrafelor 40, 41 şi 68 din Decizia C (2011) 4938 este mai mult decât necesară în soluţionarea cauzei, dat fiind că întreaga argumentaţie a ANRE privind refuzul litigios a fost fundamentată pe motivul că schema corectată/redusă a numărului de certificate verzi acordate beneficiarilor pentru E-SRE produsă în centrale care beneficiază suplimentar de ajutor de stat investiţional s-ar aplica pe o perioadă nelimitată de timp, interpretare preluată tale quale de către instanţa de fond.
Cât priveşte sentinţa recurată, aceasta este contestată mai întâi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care sunt dezvoltate considerente cu caracter teoretic privind importanţa motivării hotărârii judecătoreşti, raportat la jurisprudenţa şi doctrina relevante.
Or, din analiza sentinţei recurate rezultă fără dubiu că această hotărâre nu corespunde exigenţelor expuse. În cauză, societatea a arătat şi demonstrat necesitatea admiterii acţiunii în contencios administrativ, prin raportare la prevederile exprese ale art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008, fiind îndeplinite condiţiile pentru ca B. să beneficieze de schema completă de certificate verzi, întrucât aceasta se reduce, conform legii, numai până la concurenţa valorii ajutorului investiţional primit.
Prevederile Legii nr. 220/2008 sunt clare în ceea ce priveşte faptul că reducerea schemei de certificate verzi se aplică pe o perioadă limitată în timp, anume până la concurenţa ajutorului investiţional primit, neexistând alte prevederi naţionale ori ale Uniunii Europene care să prevadă contrariul. Cu toate acestea, prima instanţă nu a analizat argumentele societăţii şi a procedat la a prelua în integralitate argumentele A.N.R.E., conform cărora Decizia C (2011) 4938 ar stabili în mod clar că prevederile art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008 nu pot fi aplicate, deoarece Comisia Uniunii Europene nu ar fi autorizat ca schema redusă de certificate verzi să aibă o aplicare limitată în timp, deşi în cadrul actelor emise de Uniunea Europeană nu este prevăzut un atare aspect.
Din perspectiva motivării unei hotărâri judecătoreşti, aspectele care determină adoptarea unei soluţii, respectiv considerentele instanţei trebuie să redea silogismul juridic propriu al judecătorului care a determinat adoptarea soluţiei în cauză şi nu preluarea argumentelor unei singure părţi, fără a dezvolta în mod real motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată.
Partea recurentă-reclamantă a mai invocat şi motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Astfel, sub un prim aspect, prima instanţă în mod eronat a respins acţiunea şi a reţinut că prevederile Deciziei C (2011) 4938 ar contraveni dreptului intern, în sensul în care, în opinia primei instanţe, interzic reducerea numărului de certificate verzi până la valoarea ajutorului investiţional primit.
Sub un al doilea aspect, Legea nr. 220/2008 a instituit o schemă de sprijin pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, prin acordarea de certificate verzi, în scopul încadrării în nivelul ţintelor naţionale asumate de România privind ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile în consumul final brut de energie electrică. În conformitate cu prevederile Deciziei C (2011) 4938, autorităţile române şi-au asumat obligaţia să diminueze numărul certificatelor verzi care se acordă pentru energie electrică produsă în centrale realizate cu ajutor suplimentar investiţional, respectiv să monitorizeze costurile şi veniturile producătorilor beneficiari ai schemei de sprijin, în vederea diminuării supracompensării, dacă este cazul, pentru ca schema să nu conducă la un avantaj competitiv necuvenit, aspect evidenţiat şi în faţa primei instanţe.
Aspectul esenţial, de care în mod greşit instanţa de fond nu a ţinut cont, este acela că din perspectiva temeiului de drept pe care s-a întemeiat, legea naţională, anume Legea nr. 220/2008, prevede în mod expres că schema corectată/redusă a numărului de certificate verzi acordate beneficiarilor pentru E-SRE produsă în centrale care beneficiază suplimentar de ajutor de stat investiţional se aplică pe o perioadă limitată de timp, în concret, până la concurenţa valorii ajutorului investiţional primit. Aşadar, din interpretarea gramaticală a art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008 rezultă concluzia că reducerea numărului de certificate verzi este limitată în timp, iar nu nelimitată cum s-a reţinut în mod eronat în sentinţa recurată. Dispoziţiile legii naţionale, anume art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008, nu sunt înfrânte de dispoziţiile unionale, contrar interpretării eronate a primei instanţe.
Până în prezent dispoziţiile art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008 nu au fost modificate, iar acestea îşi produc în continuare efectele în ceea ce priveşte producătorii de energie. Astfel, există o contradicţie între interpretarea dată paragrafelor 40, 41 şi 68 din Decizia nr. C (2011) 4938 de către prima instanţă şi dispoziţiilor exprese ale art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008. Contrar primei instanţe, din cuprinsul Deciziei nr. C (2011) 4938 nu rezultă că, odată primit un ajutor investiţional, operatorul economic nu ar mai avea dreptul să beneficieze de schema completă de CV, ulterior atingerii pragului valorii ajutorului investiţional. A admite o concluzie contrară ar însemna discriminarea - de o manieră negativă - a respectivilor operatori economici şi prejudicierea acestora.
În plus, nu există contradicţie între Legea nr. 220/2008 şi Decizia nr. C (2011) 4938, câtă vreme aceste două acte nu prezintă aspecte diferite cu privire la problema de drept dedusă judecăţii. Din contră, Legea nr. 220/2008 completează şi clarifică prevederile Deciziei nr. C (2011) 4938 a Comisiei Europene.
Sub un al treilea aspect, inclusiv prevederile Deciziei nr. C (2011) 4938 susţin în mod expres aplicarea reducerii numărului de certificate verzi pe o perioadă limitată în timp, şi nu nelimitată, sens în care se indică paragraful 18 din respectiva decizie. De asemenea, conform prevederilor paragrafelor 37, 40, 41, 61 şi 68 din Decizia nr. C (2011) 4938, este stipulat că sprijinul sub formă de certificate verzi poate fi cumulat cu alte forme de ajutor pentru investiţii, caz în care numărul de certificate verzi atribuite se va reduce în consecinţă pentru a exclude riscul supracompensării beneficiarilor.
Scopul principal al Deciziei nr. C (2011) 4938 a fost de a menţine în favoarea beneficiarilor schemei de sprijin numărul de certificate verzi acordate pe întreaga durată a schemei de ajutor acordate, cu asigurarea evitării supracompensării beneficiarilor schemei de ajutor cu ajutoare investiţionale acordate aceloraşi beneficiari. În acest sens, autorităţile române şi-au asumat obligaţii exprese privind reducerea numărului de certificate verzi în cazul beneficiarilor schemei de sprijin care beneficiază de ajutoare de stat până la concurenţa valorii ajutorului investiţional primit, moment în care riscul supracomensării dispare.
Or, în privinţa societăţii B. nu mai poate fi vorba despre această supracompensare, în condiţiile în care ajutorul investiţional primit a fost epuizat, iar schema de certificate verzi este redusă. Astfel, în cauză, în realitate, este vorba despre o subcompensare, atât timp cât societatea nu mai beneficiază de ajutorul investiţional primit şi schema de certificate verzi, continuând să fie redusă, deşi potrivit prevederilor art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008 societatea recurentă trebuie să beneficieze de schema completă de certificate verzi. Aşadar, scopul schemei pentru certificatelor verzi este de promovare a energiei verzi regenerabile, motiv pentru care în cazul acestor producători de energie regenerabilă au fost şi acordate ajutoare investiţionale de stat pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie. Or, din moment ce societatea nu mai are beneficiile pe care le au cei ce primesc schema completă de certificate verzi, acestora din urmă li se creează o poziţie preferenţială pe piaţa de profil, încasând sume mai mari de bani.
În mod corespunzător, raţionamentul primei instanţe este eronat şi contrar scopului pentru care Decizia C (2011) 4938 a fost emisă.
Sub un al patrulea aspect, atât timp cât, până în prezent, Comisia Europeană nu şi-a exprimat poziţia cu privire la reducerea numărului de certificate verzi în schema de sprijin, iar modificările aduse de Decizia nr. C (2011) 4938, prin Decizia nr. C (2015) 2886 şi Decizia nr. C (2016) 8856, nu au vizat măsura de reducere a certificatelor verzi pe termen nelimitat, argumentele primei instanţe în baza paragrafelor 40, 41 şi 68 din Decizia nr. C (2011) 4938 nu au niciun fundament, fapt ce impune admiterea recursului formulat şi, pe fond, admiterea acţiunii în contencios administrativ. Tot în acest sens, nici infograma nr. 8346/10.10.2012 a Comisiei Europene şi nici scrisoarea B.2/DB/mkl D*2012/107562 din 09.10.2012 a Comisiei Europene depuse de către A.N.R.E. la dosarul cauzei nu aduc nicio clarificare, în cuprinsul acestora nefiind nicăieri cuprinsă vreo opoziţie expresă a Comisiei Europene în privinţa aplicării prevederilor art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008.
4. Apărările formulate
4.1. Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta-reclamantă societatea A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În motivare, partea intimată a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile recurentei referitoare la respingerea probei cu expertiza necircumscriindu-se acestui motiv de nelegalitate. în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile raportului juridic litigios, iar în recurs pot fi cenzurate doar dispoziţiile instanţei de fond a cărei hotărâre se atacă, numai din punct de vedere al legalităţii lor, nu şi al temeiniciei.
Cât priveşte cererea de sesizare a CJUE, recurenta nu a adus argumente suficiente în favoarea admiterii cererii sale, aceasta prezentând apărări generice, multe preluate din acţiunea introductivă, fără a arăta în concret motivele pentru care oferirea unui răspuns la întrebarea preliminară apare ca având relevanţă în soluţionarea diferendului. Pentru sesizarea CJUE este necesar ca întrebările adresate să fie pertinente pentru soluţionarea litigiului, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului, iar normele a căror interpretare se solicită să fie relevante pentru soluţionarea cauzei, adică să se aplice în situaţia care face obiectul acesteia, astfel încât răspunsul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să fie util pentru rezolvarea litigiului.
Nemulţumirea recurentei întemeiată pe faptul că ANRE refuză acordarea numărului întreg de CV nu dovedeşte necesitatea obţinerii unei hotărâri date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa naţională fiind în măsură să aprecieze asupra legalităţii şi aplicabilităţii dispoziţiilor legale şi să soluţioneze prezentul litigiu.
De altfel, nu există apărări care să justifice aplicabilitatea acestui motiv, recurenta citând de două ori dispoziţiile legale, fără însă a şi demonstra propriile afirmaţii.
Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta nu este aplicabil, încheierea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti fiind una legală, motivată şi reţinând raţionamentul magistratului. În considerentele încheierii recurate sunt notate detaliat toate argumentele care au stat la baza respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin întrebarea preliminară înaintată, recurenta-reclamantă nu demonstrează o necesitate a obţinerii unei hotărâri CJUE, ci o soluţionare a fondului litigiului.
În orice caz, nici în prevederile paragrafelor indicate de recurentă, nici în restul Deciziei CE nr. 4938/2011, după cum nici în deciziile Comisiei Europene ulterioare prin care au fost autorizate modificările aduse sistemului de promovare prin certificate verzi (CV) nu se precizează aplicarea numărului redus de CV strict până la concurenţa cu ajutorul investiţional primit, în cazul centralelor de energie electrică din surse regenerabile de energie (E-SRE) realizate cu ajutoare investiţionale.
Cât despre art. 6 alin. (7) lit. b) şi alin. (10) din Legea nr. 220/2008, prevederile sunt unele clare şi în acord cu Decizia CE nr. 4938/2011, în sensul că reducerea numărului de certificate verzi se realizează pe întreaga perioadă de aplicare a sistemului de sprijin prin certificate verzi. Legea nr. 220/2008 nu dispune ANRE, astfel cum făcea art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008 în forma pe care aceasta o avea în urma intrării în vigoare a Legii nr. 134/2012, determinarea unei perioade limitate pentru aplicarea numărului redus de certificate verzi. Or, prin completarea adusă la art. 6 alin. (7) lit. c) din Legea nr. 220/2008, Legea nr. 134/2012 a adăugat la prevederile Deciziei C nr. 4938/2011, modificând esenţial mecanismul de reducere a numărului de certificate verzi faţă de cel care a fost autorizat de Comisia Europeană (CE). Astfel, Legea nr. 134/2012 a impus ca perioada de aplicare a numărului redus de certificate verzi să fie rezultatul unui calcul şi nu pe întreaga perioada de aplicare a sistemului de sprijin prin certificate verzi fără ca un astfel de calcul să fie autorizat de Comisia Europeană. Comisia Europeană s-a pronunţat în mod clar că modificarea prin Legea nr. 134/2012 a regulii cumulului de ajutoare este de natură a afecta schema de sprijin prin certificate verzi astfel cum aceasta a fost autorizată de Comisia Europeană, aspect semnalat autorităţilor române prin intermediul Reprezentanţei permanente a României la UE, respectiv prin Infograma nr. 8346/10.10.2012.
Printre cele 5 modificări legislative realizate prin Legea nr. 134/2012 şi care sunt menţionate în mod expres de DG Concurenţă (elaboratorul Deciziei CE nr. 4938/2011) de natură a afecta schema de sprijin prin certificate verzi autorizată de Comisia Europeană, se află modificarea regulii cumulului de certificate verzi. Or, modificarea de fond a regulii cumulului care s-a realizat prin Legea nr. 134/2012 este cea realizată prin introducerea lit. c) la art. 6 din Legea nr. 220/2008. Dar, Comisia Europeană nu a autorizat măsura de reducere a numărului de certificate verzi până la concurenţa valorii ajutorului investiţional, situaţie ce este valabilă şi în prezent, deşi alte modificări ale schemei de sprijin prin certificate verzi au fost ulterior autorizate prin Decizia CE nr. 8865/2016.
Problema majoră a acestei limitări în timp a aplicării numărului redus de certificate verzi este că a fost adoptată de legiuitor după ce schema de sprijin prin certificate verzi a fost autorizată de Comisia Europeană şi fără ca această limitare în timp să fie autorizată de Comisie.
Partea intimată mai arată că prevederile art. 6 alin. (7) şi alin. (10) din Legea nr. 220/2008 privind reîntregirea schemei de certificate verzi nu se aplică, o astfel de reîntregire nefiind prevăzută în cuprinsul Deciziei C (2011) 4938 şi al deciziilor ulterioare ale Comisiei Europene, emise ca urmare a modificărilor legislative care au survenit de-a lungul timpului. Comisia Europeană însăşi (prin DG Competition) a solicitat autorităţilor române să confirme neaplicarea modificării aduse prin Legea nr. 134/2012 care a vizat regula cumulului de certificate verzi, or, singura modificare este cea care vizează reîntregirea schemei de CV solicitată de recurentă. De altfel, Decizia C (2011) 4938 nici nu putea să includă o astfel de prevedere, întrucât însuşi mecanismul de reducere a numărului de certificate verzi a fost elaborat având în vedere că această reducere se aplică pe întreaga perioadă de aplicare a numărului redus de certificate verzi, astfel încât concurenţa cu ajutorul investiţional să se realizeze la finalul aplicării schemei de certificate verzi.
Se impune o respingere a recursului declarat împotriva încheierii atacate.
Aceeaşi soluţie este propusă de intimată şi în cazul sentinţei recurate.
ANRE susţine, raportându-se la jurisprudenţa internă şi europeană în materie, că procesul de motivare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune un răspuns exhaustiv, fiind suficient să fie analizate în mod real problemele de drept cu care instanţa a fost sesizată, considerentele fiind necesar a surprinde raţionamentul magistratului.
Apărările recurentei-reclamante sunt unele false, întrucât legislaţia primară incidentă şi deciziile Comisiei Europene nu prevăd alte condiţii care trebuie îndeplinite de o societate beneficiară de schema de certificate verzi, în afara celor prevăzute la art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008. De altfel, prin numărul redus de certificate verzi pe toată perioada de aplicare a deciziei de acreditare cumulat cu ajutorul investiţional primit, societatea beneficiază de fapt de reîntregirea schemei.
ANRE nu poate fi obligată a oferi recurentei numărul întreg de CV/MWh, prevăzut prin lege pentru centralele electrice eoliene, deoarece limitarea perioadei de aplicare a măsurii de reducere a numărului de certificate verzi a fost o măsură adoptată de legiuitor ulterior autorizării de către Comisia Europeană a schemei de sprijin prin certificate verzi, nefiind autorizată de către aceasta. Schema de promovare prin certificate verzi instituită prin Legea nr. 220/2008 a fost aprobată de Comisia Europeana prin Decizia C (2011) 4938, orice modificare adusă acesteia operând tot cu autorizarea Comisiei, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de faţă unde prin deciziile ulterioare Comisia Europeană nu a modificat stabilirea numărului de CV în sensul dorit de recurentă.
Cât despre motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi acesta este neîntemeiat, legea adăugând peste prevederile Deciziei CE nr. 4938/2011, modificând mecanismul de reducere autorizat de Comisia Europeană şi nici până în prezent nu există autorizarea acesteia pentru aplicarea numărului redus de certificate verzi pe o perioadă mai mică decât perioada de aplicare a schemei de sprijin în discuţie. Instanţa de fond a avut în vedere această situaţie, analizând întregul cadru juridic atât din perspectiva prevederilor Legii nr. 220/2008, cât şi prin prisma Deciziei CE nr. 4938/2011.
Prin calea de atac, recurenta a interpretat gramatical art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008, făcând abstracţie de Decizia CE nr. 4938/2011.
Cât despre completarea adusă prin Legea nr. 134/2012 prevederilor art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008, prin art. 6 alin. (7) lit. c), aceasta s-a realizat ulterior emiterii de către Comisia Europeană a Deciziei nr. 4938/2011, această modificare nefiind autorizată, Comisia Europeană indicând astfel.
Dispoziţiile art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008 au cunoscut mai multe modificări, fiind indicată forma în vigoare, rezultat al Legii nr. 184/2018. De asemenea, se indică şi art. 6 alin. (10) din Legea nr. 220/2008, forma în vigoare, astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 57/2013. Aceste dispoziţii respectă prevederile Deciziei CE nr. 4938/2011, deoarece nu dispun calcularea unei perioade limitate de timp pentru aplicarea numărului redus de CV, în condiţiile în care concurenţa ajutorului investiţional primit se atinge, pentru toţi producătorii care au beneficiat de ajutoare investiţionale pentru realizarea centralelor electrice, la sfârşitul aplicării schemei de certificate verzi.
Prin această măsură nu se realizează vreo discriminare între producătorii care au beneficiat de ajutoare investiţionale şi cei care nu au beneficiat de astfel de ajutoare pentru realizarea centralelor electrice acreditate, ci tocmai se asigură un echilibru între aceştia, în sensul că cei care au beneficiat de ajutoare investiţionale nu ajung să obţină venituri mai mari decât cei care nu au beneficiat de astfel de ajutoare. Prin acordarea de la un anumit moment şi până la finalul aplicării schemei de sprijin prin certificate verzi a numărului întreg de CV/MWh legal stabilit, producătorii care au în decizia de acreditare un număr redus de certificate verzi ar ajunge în situaţia să primescă certificate verzi suplimentare, din vânzarea cărora ar obţine venituri sulimentare, necuvenite.
De altfel, este important a se observa că nici recurenta nu citează vreo prevedere a unei Decizii a Comisiei Europene în susţinerea poziţiei sale procesuale, ceea ce dovedeşte aspectul netemeinic al acestei apărări.
Deşi recurenta a înţeles perfect scopul principal al Deciziei nr. C (2011) 4938, respectiv acela de a menţine în favoarea beneficiarilor schemei de sprijin numărul de certificate verzi acordate pe întreaga durată a schemei de ajutor acordate, cu asigurarea evitării supracompensării beneficiarilor schemei de autor cu ajutoare investiţionale acordate aceloraşi beneficiari, aceasta a iniţiat în mod nejustificat prezentul litigiu, solicitând fără a avea vreun drept în acest sens certificate verzi suplimentare faţă de cele la care este îndreptăţită în mod legal.
În procesul de autorizare a schemei în discuţie, autorităţile române şi-au asumat reducerea numărului de certificate verzi pe întreaga perioadă de aplicare a schemei în cazul centralelor realizate cu ajutoare investiţionale, pentru situaţia când se atinge concurenţa cu ajutorul investiţional primit. Ideea unei perioade mai mici de aplicare a numărului redus de certificate verzi a apărut o dată cu Legea nr. 134/2012 şi nu a fost autorizată de Comisia Europeană tocmai pentru că atât pentru Comisia Europeană, cât şi pentru autorităţile române implicate în procesul de notificare iniţial şi în notificările care au urmat celei iniţiale (prin care s-au adus la cunoştinţa CE modificările legislative care au impactat Decizia CE nr. 4938/2011), condiţiile în care a fost autorizat mecanismul de reducere a numărului de certificate verzi pentru cazul centralelor electrice realizate cu ajutor investiţional sunt foarte clare, în sensul că această reducere trebuie să se aplice pe întreaga perioadă de aplicare a schemei respective.
Mecanismul de reducere asigură aşa-zisa epuizare a ajutorului primit la sfârşitul aplicării schemei de sprijin prin certificate verzi, acesta fiind modul în care a fost gândit acest mecanism de reducere. În esenţă se scade din ajutorul investiţional care nu se actualizează de către recurentă o sumă reprezentând contravaloarea unor certificate verzi, care se reduce în fiecare an cu 10 % (rata de actualizare). Aceasta înseamnă o modificare substanţială faţă de modelul de cumul al ajutoarelor de stat notificat de România, care poate avea ca efect o rata internă de rentabilitate (IRR) mult mai mare decât cea notificata la Comisie. O astfel de rată a IRR ar fi generat alt răspuns al Comisiei Europene, încă de la Decizia iniţială. Acesta este şi motivul pentru care Comisia Europeană a insistat să se notifice schimbările la Lege şi pentru care România a revenit la forma clară.
Nu în ultimul rând, modificarea de fond a regulii cumulului care s-a realizat prin Legea nr. 134/2012 este cea realizată prin introducerea lit. c) la art. 6 din Legea nr. 220/2008, conform căreia reducerea numărului de CV se aplică până la concurenţa valorii ajutorului investiţional primit de producătorul de E-SRE, momentul când se atinge această concurenţă rezultând dintr-un calcul care nu a fost autorizat de Comisia Europeană. O dispoziţie a instanţei în sensul calculării unei perioade de aplicare a numărului redus de certificate verzi nu are temei legal şi contravine solicitării Comisiei Europene de a nu implementa un astfel de mod de calcul anterior notificării şi autorizării sale.
Niciuna dintre deciziile Comisiei Europene în discuţie nu prevede o perioadă limitată de timp de aplicare a numărului redus de certificate verzi şi conţin dispoziţii privind modul în care aceasta ar trebui să fie calculată. Comisia Europeană a dorit să se asigure că România nu aplică regula de cumul de ajutoare, astfel cum aceasta a fost autorizată, sesizând modificarea adusă acestei reguli prin Legea nr. 134/2012 ca fiind modificare de natură a afecta schema de sprijin autorizată de Comisia Europeană, care nu trebuie aplicată de România înainte de adoptarea unei poziţii de către această instituţie.
În cazul în care s-ar proceda la acordarea numărului întreg de CV/MWh pentru recurentă, aceasta ar obţine un ajutor sensibil mai mare decât ceilalţi participanţi la schema care s-ar afla în situaţii similare.
În concluzie, s-a solicitat respingerea cererii de recurs.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că prin cererea de recurs partea recurentă-reclamantă contestă sentinţa civilă nr. 1302 din 23 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivare, prima instanţă a arătat că, pentru realizarea CEE Tortomanu 2, societatea C. S.R.L., titulară a licenţei de producere a energiei electrice nr. 1042/06.10.2011, a beneficiat de un ajutor de stat investiţional de 13.051.471,5 RON, primit de la Agenţia Fondului pentru Mediu. Ulterior, prin decizia nr. 2974 din 25.11.2011 emisă de A.N.R.E., CEE Tortomanu 2 a fost acreditată pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, până la data de 30.09.2026, beneficiind de un număr de 1,4 certificate verzi până la 31.12.2017, respectiv 0,7 certificate verzi începând cu 01.01.0218, pentru fiecare MWh E-SRE produsă şi livrată în reţeaua electrică, numărul de certificate fiind stabilit ca urmare a faptului că CEE Tortomanu 2 a fost realizată cu ajutor investiţional. Societatea C. S.R.L. a suferit un proces de divizare în urma căruia întreaga activitate de producere a energiei electrice şi toate activele societăţii legate de CEE Tortomanu 2 au fost transferate către societatea reclamantă A.. În consecinţă, prin decizia A.N.R.E. nr. 1107 din 28.06.2016, s-a acreditat CEE Tortomanu 2, aparţinând societăţii A., titulară a licenţei pentru exploatarea comercială a capacităţilor de producere a energiei electrice nr. 1910 din 08.06.2016, pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, până la data de 06.10.2026, beneficiind de un număr de 1,4 certificate verzi până la 31.12.2017, respectiv 0,7 certificate verzi începând cu 01.01.0218, pentru fiecare MWh E-SRE produsă şi livrată în reţeaua electrică.
În acest context factual, după ce indică textul art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008, în forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de acreditare, judecătorul fondului arată că, premergător adoptării acestui text de lege, măsura de acordare a certificatelor verzi pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie a fost notificată de către autorităţile române Comisiei Europene, în temeiul art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), iar prin Decizia C (2011) 4938 din 13.07.2011 s-a statuat că schema de ajutor "Certificate verzi pentru promovarea energiei electrice din surse regenerabile de energie" este compatibilă cu piaţa internă în conformitate cu art. 107 alin. (3) lit. (c) din TFUE. Ca atare, art. 6 din Legea nr. 220/2008 a fost modificat în consecinţă, având forma în vigoare la momentul emiterii decizia de acreditare nr. 2974 din 25.11.2011. Astfel, curtea de apel a indicat paragrafele 40 şi 41 din Decizia C (2011) 4938, iar apoi a notat concluziile Comisiei Europene regăsite în paragrafele 68 şi 69 ale deciziei antemenţionate.
În raport de scopul demersului părţii reclamante, prima instanţă constată că prin Legea nr. 134/2012 s-a modificat art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008, dar din interpretarea Deciziei C (2011) 4938 a reţinut că instituţia europeană nu a avizat reducerea numărului de certificate verzi până la valoarea ajutorului investiţional primit, scopul său principal fiind acela de a evita supracompensarea. A mai susţinut judecătorul fondului că modificarea legislativă intervenită în anul 2012 a operat fără informarea prealabilă a Comisiei Europene, contrar prevederilor art. 108 din TFUE, iar prin Deciziile subsecvente al Comisiei, cu nr. C (2015) 2886 din 04.05.2015 şi nr. C (2016) 8865 din 16.12.2016, nu s-a avizat concret măsura reducerii numărului de certificate verzi până la concurenţa valorii ajutorului investiţional primit de producătorul de energie electrică.
Înalta Curte mai observă că prin recursul de faţă partea recurentă-reclamantă a atacat şi încheierea premergătoare din 9 mai 2024 prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă cererea societăţii A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebarea propusă «Dacă dispoziţiile paragrafelor 40, 41 şi 68 din Decizia Comisiei Europene nr. 4938/2011 privind ajutorul de stat S.A. 33134 (20011 IN) pentru România - CV pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, care asigură respectarea ţintei obligatorii privind energia din surse regenerabile prevăzute de Directiva 2009/28/CE (reformată prin Directiva 2001/11.12.2018) privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile prevăd o diminuare a numărului CV acordate pe toată perioada de aplicare a schemei de sprijin prin CV, în cazul producătorilor de energie care au beneficiat de un ajutor subvenţionai sau, după caz, această limitare se aplică doar până la concurenţa ajutorului acordat, sens în care producătorii de energie pot beneficia, ulterior atingerii pragului ajutorului de stat, de schema completă de sprijin prin CV?».
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a indicat conţinutul dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, constatând că Tratatul recunoaşte, aşadar, instanţelor statelor membre competenţa şi dreptul de a aprecia asupra pertinenţei trimiterii preliminare, urmând ca judecătorul naţional să analizeze şi să stabilească în concret dacă hotărârea preliminară îi este sau nu necesară pentru a soluţiona cauza. Judecătorul naţional, care este învestit cu o cauză în primă instanţă, are facultatea de a sesiza CJUE, în cazul în care în litigiul dedus judecăţii sale se pune problema aplicării unei norme europene asupra înţelesului căreia are îndoieli, necesitatea întrebărilor preliminare şi utilitatea unui răspuns în soluţionarea cauzei urmând a fi analizate şi stabilite de către acesta. Totodată, din conţinutul normelor menţionate rezultă că judecătorul este obligat să învestească CJUE în vederea interpretării normelor de drept al Uniunii Europene cu o trimitere preliminară atunci când chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.
Pe cale de consecinţă, curtea de apel a apreciat că, dacă problema pusă în discuţie de una dintre părţi relativ la interpretarea dreptului Uniunii Europene este pertinentă pentru cauza respectivă, instanţa trebuie să parcurgă mai multe etape logice în analiza necesităţii învestirii CJUE în condiţiile art. 267 TFUE. Astfel, faţă de jurisprudenţa Curţii din Luxemburg, instanţa nu este obligată să trimită întrebarea în următoarele ipoteze: (1) dacă întrebarea formulată este identică unei alte întrebări deja formulate într-o altă cauză, identică sau similară, căreia Curtea i-a răspuns deja; (2) dacă întrebarea nu este perfect identică întrebărilor deja formulate în alte cauze, dar există o jurisprudenţă stabilită a Curţii privind soluţionarea problemei respective; (3) dacă modul de aplicare a normei comunitare este foarte clar, neexistând loc de îndoială.
Având a efectua o astfel de analiză în cauză, judecătorul fondului constată că o hotărâre preliminară, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene să răspundă cu privire la întrebarea formulată de către reclamantă, nu s-ar fi impus, din chiar modalitatea de formulare a întrebării preliminare reieşind că petenta tinde, în realitate, să obţină o «decizie de îndrumare» în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea CJUE, ceea ce excedează competenţei acestei din urmă instanţe.
Astfel, conform prevederilor art. 267 TFUE şi ale jurisprudenţei în materie, CJUE are doar obligaţia interpretării normelor indicate de instanţa naţională, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără, însă, a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind atributul instanţei naţionale. În privinţa întrebării formulate, aspectele invocate de petentă nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanţei naţionale. În acest sens, s-a mai afirmat că instanţa europeană a statuat că protecţia justiţiabililor necesită recunoaşterea plenitudinii de competenţă în favoarea judecătorului naţional în exercitarea funcţiei sale comunitare, el fiind "în consecinţă, judecătorul de drept comun în aplicarea dreptului comunitar" (hotărârea Simmenthal, din 09.03.1978). Judecătorul naţional care judecă o cauză în primă instanţă are facultatea de a sesiza instanţa europeană în cazul în care în litigiul dedus judecăţii sale se pune problema aplicării unei norme europene asupra înţelesului căreia are îndoieli, iar necesitatea întrebărilor preliminare şi utilitatea unui răspuns al instanţelor europene în soluţionarea cauzei sunt apreciate tot de către judecător.
În etapa recursului, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) prevede "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 din C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.
Cu privire la soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin încheierea din 9 mai 2024, partea recurentă-reclamantă a pretins incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., în esenţă contestând inadmisibilitatea sesizării, din moment ce se circumscrie dispoziţiilor art. 267 din Tratat, şi susţinând necesitatea unei interpretări în cauză din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, atât timp cât Decizia C (2011) 4938 a Comisiei Europene nu expune în mod clar modalitatea de reducere a schemei de certificate verzi, pe baza acestui act argumentându-se în mod decisiv atât poziţia procesuală a părţii adverse, cât şi sentinţa pronunţată.
Instanţa de recurs arată că din perspectiva neregularităţilor procedurale referitoare la analiza condiţiilor de admisibilitate a sesizării propuse pentru adresare către instanţa din Luxemburg este incident motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar aspectele de drept substanţial vizând conţinutul şi efectele Deciziei Comisiei Europene privesc motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene s-a prevăzut "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea …".
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) cu o întrebare preliminară trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri aspecte legate de interpretarea tratatelor sau a actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, pe care, ulterior, instanţa naţională să le aplice la contextul factual dedus judecăţii.
Prin hotărârea pronunţată în cauza 283/81, S.R.L. CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătăţii, Curtea de Justiţie din Luxemburg a arătat că " 13. (…) dacă art. 177, alineatul ultim [actualul art. 267 TFUE], obligă fără nicio restricţie organele jurisdicţionale de drept intern ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern să supună Curţii de Justiţie orice chestiune de interpretare formulată în faţa lor, autoritatea de interpretare dată de aceasta în baza art. 177 poate totuşi să priveze această obligaţie de cauza sa şi să o golească de conţinut; că se întâmplă aşa în special atunci când chestiunea ridicată este identică din punct de vedere material cu o chestiune care a făcut deja obiectul unei decizii preliminare într-o cauză similară. 14. Acelaşi efect, în ceea ce priveşte limitele obligaţiei formulate de art. 177 alin. (3), poate rezulta dintr-o jurisprudenţă stabilită a Curţii care a rezolvat problema de drept respectivă, indiferent care ar fi natura procedurilor care au dus la jurisprudenţa respectivă, chiar şi atunci când cele două chestiuni în litigiu nu sunt perfect identice. (…) 16. În final, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc de nicio îndoială rezonabilă privind modul de rezolvare a problemei puse. Înainte de a conchide cu privire la existenţa unei astfel de situaţii, instanţa naţională trebuie să fie convinsă că aceeaşi evidenţă s-ar impune în egală măsură organelor de jurisdicţie ale celorlalte state membre şi Curţii de Justiţie. Numai dacă sunt îndeplinite aceste condiţii organul jurisdicţional de drept intern poate să se abţină de a mai supune această chestiune Curţii de Justiţie şi să o rezolve sub propria sa răspundere. (…)» [s.n.].
Înalta Curte observă că judecătorul fondului nu şi-a argumentat soluţia pe care a pronunţat-o în încheierea premergătoare din 9 mai 2024 prin prisma unei motivări în sensul că, nefiind învestit în ultimă instanţă, nu îi incumbă o obligaţie de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ci a apreciat în esenţă că din chiar modalitatea de formulare a întrebării preliminare reiese că petenta tinde, în realitate, să obţină din partea CJUE o «decizie de îndrumare» în soluţionarea în concret a cauzei, ceea ce ar exceda competenţa instanţei europene căreia îi aparţine doar să interpreteze normele indicate de instanţa naţională, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără, însă, a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind atributul judecătorului naţional. A mai apreciat curtea de apel că aspectele invocate de petentă nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanţei naţionale. În plus, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a întemeiat în soluţia sa pe niciuna dintre cauzele de inadmisibilitate pe care le-a enumerat în raport de jurisprudenţa europeană din cauza CILFIT.
Altfel spus, din lectura atentă a încheierii recurate nu rezultă că prima instanţă ar fi procedat la respingerea acelei sesizări în considerarea marjei de apreciere proprii judecătorului de primă instanţă, ci printr-o contestare a întrebării formulate.
Or, din lectura dispoziţiilor art. 267 din TFUE se reţine competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de a se pronunţa, cu titlu preliminar, inclusiv cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituţiile Uniunii.
Referitor la întrebarea formulată de partea reclamantă şi propusă curţii de apel în vederea sesizării, Înalta Curte constată că priveşte o decizie a Comisiei Europene sub aspectul anumitor paragrafe din conţinutul său, solicitându-se a se lămuri dacă sensul este acela al diminuării numărului de certificate verzi acordate pe toată perioada de aplicare a schemei de sprijin prin certificate verzi, în cazul producătorilor de energie care au beneficiat de un ajutor subvenţionat sau, după caz, această limitare se aplică doar până la concurenţa ajutorului acordat, sens în care producătorii de energie pot beneficia, ulterior atingerii pragului ajutorului de stat, de schema completă de sprijin prin certificate verzi.
Potrivit Deciziei C (2011) 4938 "Sprijinul sub formă de certificate verzi poate fi cumulat cu un ajutor pentru investiţii. Numărul de certificate verzi va fi în acest caz diminuat, astfel încât să rezulte rate de rentabilitate rezonabile în jurul valorii considerate în tabelul 5" [par. 40], respectiv "Diminuarea numărului de certificate se face prin determinarea unui coeficient de reducere care se calculează ca produs între raportul de diminuare a investiţiei specifice (raport între valoarea ajutorului pentru investiţii şi valoarea de referinţă a investiţiei specifice exprimate în EUR/MW) şi un factor de corecţie (Fcor) care se determină pentru fiecare tehnologie, astfel încât rata rentabilităţii interne în cauză să rămână neschimbată de cumul" [par. 41]; de asemenea, se mai arată că "Dat fiind că ajutorul sub formă de certificate verzi poate fi cumulat cu ajutoare pentru investiţii, autorităţile române s-au angajat să reducă numărul de certificate verzi utilizând metoda de reducere şi factorii de corecţie descrişi mai sus, pentru a exclude supracompensarea instalaţiilor respective. În consecinţă, Comisia consideră că pentru măsura notificată normele privind cumulul sunt conforme cu secţiunea 6 din Orientările privind ajutoarele pentru protecţia mediului".
Din această perspectivă, instanţa de recurs nu identifică fundamentul susţinerii esenţiale a primei instanţe cum că demersul părţii reclamante ar fi avut ca finalitate obţinerea unei «decizii de îndrumare», câtă vreme formularea concretă a respectivei întrebări denotă o solicitare de interpretare a unui act adoptat de o instituţie a Uniunii Europene, anume Comisia Europeană, punându-se în discuţie chiar efectele sale specifice.
În acest din urmă sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai reţine că potrivit art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene "Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. (...) Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. (...)".
Cât despre utilitatea lămuririi în proces a modului de interpretare a aspectelor conţinute în Decizia Comisiei Europene, Înalta Curte observă că argumentul esenţial pe baza căruia Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată l-a constituit tocmai existenţa Deciziei Comisiei Europene C (2011) 4938, arătând că din interpretarea acesteia ar rezulta că instituţia europeană nu a avizat reducerea numărului de certificate verzi până la valoarea ajutorului investiţional primit, scopul său principal fiind acela de a evita supracompensarea, iar modificarea legislativă internă intervenită în anul 2012 a operat fără informarea prealabilă a Comisiei Europene, contrar prevederilor art. 108 din TFUE, în timp ce Deciziile subsecvente ale Comisiei C (2015) 2886 din 04.05.2015 şi C (2016) 8865 din 16.12.2016 nu au avizat concret măsura reducerii numărului de certificate verzi până la concurenţa valorii ajutorului investiţional primit de producătorul de energie electrică.
Într-un astfel de context, nu se confirmă succesiunea logică a modului de soluţionare în proces de către instanţa de fond a cererilor cu care judecătorul a fost învestit, încheierea premergătoare din 9 mai 2024 neavând temei legal în raport de analiza efectuată de Curtea de Apel Bucureşti şi fiind contrară considerentelor dezvoltate ulterior prin sentinţa recurată, câtă vreme în conţinutul acesteia din urmă se afirmă expres că prima instanţă procedează la «interpretarea Deciziei C (2011) 4938».
Or, prima instanţă nu a respins respectiva sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sub motiv că nu incumbă instanţei de fond o obligaţie legală în acest sens, ci întrucât nu ar fi în prezenţa unei veritabile întrebări adresate în condiţiile art. 267 din Tratat, aspect ce a fost soluţionat greşit.
Nu în ultimul rând, instanţa de recurs arată că intimata-pârâtă formulează în mod eronat apărări sub aspectul administrării unei probe cu expertiză, lipsind critici formulate în acest sens în cadrul recursului exercitat.
Referitor la sentinţa civilă recurată, se observă că recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., susţinând pe de o parte existenţa viciilor de motivare, iar pe de altă partea greşita aplicare a normelor de drept substanţial.
Cât priveşte motivul de casare/nelegalitate invocat de partea recurentă-reclamantă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte arată că este întemeiat.
Astfel, art. 22 din C. proc. civ. prevede că "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. … (6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, ...".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată astfel, în acord cu dispoziţiile menţionate ale art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., că revine judecătorului de fond ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente, pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii sale.
Mai reţine instanţa de recurs că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Or, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a Contenios administrativ şi fiscal fie nu a efectuat nicio analiză argumentată, fie a prezentat o verificare excesiv de succintă în raport de criticile părţii reclamante.
În acest sens, lecturând atent considerentele sentinţei recurate, instanţa de control judiciar nu identifică o lămurire în mod real de către prima instanţă a obiectului şi cauzei juridice ale cererii de chemare în judecată.
În primul rând, considerentele judecătorului de fond nu surprind soluţionarea obiectului acţiunii exercitate de reclamanta-recurentă ce se raportează la o cerere înregistrată la intimata-pârâtă ANRE în cursul anului 2023, limitându-se prima instanţă la un cadru normativ reprezentat de forma Legii nr. 220/2008 contemporană deciziei de acreditare nr. 2974 din 25.11.2011, respectiv forma Legii respective modificată şi completată prin Legea nr. 134/2012.
Cu toate acestea, partea reclamantă-recurentă făcuse referire în conţinutul cererii sale de chemare în judecată şi la evoluţia ulterioară a cadrului de reglementare, cu sublinierea normei interne care stabilea în mod continuu din anul 2017 în sensul că reducerea numărului de certificate verzi se aplică până la concurenţa valorii ajutorului investiţional primit de producătorul de energie electrică.
În al doilea rând, în conţinutul considerentelor sentinţei pronunţate, Curtea de Apel Bucureşti identifică existenţa ajutorului investiţional de care a beneficiat societatea recurentă-reclamantă, actele de acreditare emise iniţial şi ulterior divizării intervenite în ceea ce priveşte societatea în discuţie, consemnează conţinutul evolutiv al art. 6 din Legea nr. 220/2008 din perioada 2011 - 2012, precum şi conţinutul paragrafelor 40, 41 şi 68 din Decizia litigioasă a Comisiei Europene, pentru ca în final, de manieră succintă şi fără un raţionament dezvoltat, să conchidă în sensul că avizarea din partea instituţiei europene ar fi privit doar evitarea supracompensării, nu şi reducerea numărului de certificate verzi până la valoarea ajutorului investiţional primit, respectiv că modificarea din anul 2012 a cadrului normativ nu a fost notificată Comisiei Europene şi nu ar exista o avizare în sensul pretins de partea reclamantă, aspecte preluate în sinteză din poziţia procesuală susţinută de intimata-pârâtă ANRE.
Altfel spus, considerentele dezvoltate nu arată argumentul legal în baza căruia o normă internă necontestată a fost înlăturată de la aplicare, respectiv motivul pentru care scopul de evitare al supracompensării ar fi absolut incompatibil cu posibilitatea pretinsă de partea reclamantă ca reducerea numărului de certificate verzi să intervină până la valoarea ajutorului investiţional primit.
Nu în ultimul rând, judecătorul fondului nu a lămurit şi nici nu a solicit părţilor să lămurească dacă sunt indicii că, anterior expirării termenului final stabilit pentru sistemul de promovare prin certificate verzi, reducerea operată în cazul societăţii recurente-reclamante cu privire la numărul de certificate verzi ar fi acoperit deja valoarea ajutorului investiţional primit ori formula de calcul ce a fost aplicată iniţial de ANRE în acord cu decizia Comisiei Europene determină o acoperire a acelui ajutor investiţional abia la împlinirea termenului final, odată cu epuizarea schemei de promovare prin certificate verzi.
Or, acest din urmă aspect este esenţial inclusiv pentru utilitatea analizei vizând întrebarea propusă pentru a fi adresată CJUE, câtă vreme, dacă în cazul părţii recurente-reclamante nu ar fi intervenit încă o recuperare integrală a ajutorului investiţional, premisa pe care aceasta o invocă, anume ca reducerea numărului de certificate verzi să intervină până la valoarea ajutorului investiţional primit, nu este incidentă.
În aceste condiţii, Înalta Curte subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenţia concretă a părţii, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanţe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală.
Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine să verifice raţionamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluţioneze procesul în primă instanţă, iar spre acest rezultat premisele acestui raţionament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situaţiei de fapt şi a probelor concrete care o susţin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situaţii factuale stabilite.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. (…)" [s.n.].
Faţă de cele arătate în precedent, observând art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, validând motivele de casare/nelegalitate analizate anterior, Înalta Curtea va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din data de 9 mai 2024 şi a sentinţei civile nr. 1302 din data de 23 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, va casa hotărârile recurate şi va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Recursul fiind admis potrivit celor deja arătate, nu se impune şi analiza de către instanţa de control judiciar a celorlalte argumente de ordin substanţial vizând raportul juridic litigios.
În plus, inclusiv chestiunea întrebării preliminare intră sub incidenţa casării cu trimitere, din moment ce aspecte de fapt esenţiale în proces, anume măsura în care se pretinde că ajutorul investiţional ar fi fost sau nu deja recuperat, nu au fost lămurite.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă societatea A. împotriva încheierii din data de 9 mai 2024 şi a sentinţei civile nr. 1302 din data de 23 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârile recurate şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.