Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată reclamantul Primarul Comunei Racu, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 172/2023 şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei, anularea Hotărârii CNCD nr. 172/2023, ca netemeinică şi nelegală, obligarea CNCD să publice sentinţa într-un cotidian cu distribuire naţională, obligarea B. să publice sentinţa pe pagina www.x.ro, pe pagina de C. a preşedintelui ei şi într-un cotidian cu distribuire naţională, cu suportarea de către pârâţi a cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1709 din 17 noiembrie 2023, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Primarul Comunei Racu, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul Primarul Comunei Racu a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.
După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că CNCD în mod corect ar fi stabilit că fapta reclamată de B. constituie discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000, deoarece a fost încălcat dreptul cetăţenilor nevorbitori de limba maghiară şi engleză de a accesa informaţii de interes public prezentate ca provenind de la autoritatea publică locală, astfel că Hotărârea nr. 172/05.04.2023 CNCD ar fi legală şi temeinică.
Incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.
Instanţa a reţinut că, B. a susţinut că panoul în cauză a fost amplasat de D.. Cu toate acestea, în mod greşit instanţa de fond a stabilit că, din punctul de vedere al răspunderii administrative, ar fi nerelevantă identitatea persoanei care a săvârşit fapta presupus discriminatorie.
De altfel, judecătorul fondului nici nu a reuşit să indice vreo normă legală din care să rezulte că identitatea persoanei - fie aceasta o autoritate publică - care a săvârşit o faptă de discriminare nu trebuie cercetată.
Recurentul apreciază că o asemenea prevedere legală nu există, astfel că instanţa a adăugat la lege şi în mod total contrar Constituţiei şi art. 5 alin. (4) C. proc. civ. s-a substituit legiuitorului, deci a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
De asemenea, recurentul apreciază că judecătorul fondului a creat, în mod nelegal, prezumţia judiciară potrivit căreia până la proba contrară, "se prezumă că terenul face parte din patrimoniul statului sau al unei UAT".
În prezenta cauză, identitatea proprietarului terenului, respectiv faptului dacă acesta aparţine domeniului public sau privat, putea fi dovedită în conformitate cu normele legale (de ex. art. 565 C. civ.) în baza unor înscrisuri - extras de carte funciară, titlu de proprietate etc. - care puteau fi solicitate de către instanţa de judecată în virtutea rolului activ al judecătorului, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, deşi există o prevedere legală care autorizează judecătorul cauzei să ia măsuri ca să afle identitatea proprietarului terenului, respectiv faptului dacă acesta aparţine domeniului public sau privat, instanţa de fond a ales să nu uzeze de această prerogativă (care în acelaşi timp constituie şi o obligaţie a instanţei de judecată), ci a ales să creeze o prezumţie judiciară, contrar prevederilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ.. Procedând astfel, judecătorul fondului s-a substituit legiuitorului.
Recurentul consideră că instanţa de fond în mod greşit a aplicat principiul erorii comune şi invincibile prin analogie cu art. 17 C. civ.. In aceste condiţii, judecătorul fondului a stabilit că, în cauza de faţă, orice persoană poate considera că UAT Comuna Racu are calitatea juridică de titular al panoului informativ sau de emitent al conţinutului acestuia, şi astfel s-a autoîmputernicit să aplice toate consecinţele legale acestei aparenţe.
Conform art. 5 alin. (3) C. proc. civ. instanţa este datoare să aplice în primul rând prevederile legale, iar în lipsa acestora să aplice uzanţele, având posibilitatea să recurgă la analogie sau la principiile generale ale dreptului numai în lipsa uzanţelor.
În opinia recurentului, prezenta pricină se poate soluţiona în totalitate în baza legii, fiind aplicabile prevederile legale privitoare la discriminare, la răspundere civilă delictuală, la proba dreptului de proprietate, şi nu a fost necesar ca instanţa de fond să aplice un principiu de drept civil prin analogie.
Incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Prima instanţă în mod eronat a stabilit că prevederile C. proc. civ. nu se aplică în procedura în faţa Consiliului, deoarece aceasta nu este o procedură contencioasă, administrativ-jurisdicţională, şi din aceasta ar rezulta că nu există obligaţia de pronunţare asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în sarcina Consiliului.
Astfel, recurentul arată că, prin cererea de chemare în judecată, nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în faţa CNCD în baza prevederilor C. proc. civ., ci în baza procedurii interne de soluţionare a petiţiilor, fără ca CNCD să analizeze excepţia respectivă şi să se pronunţe asupra sa.
Prin urmare, instanţa de fond a încălcat art. 63 al Ordinului preşedintelui CNCD nr. 144/2008 atunci când a stabilit că nu ar exista obligaţia de pronunţare asupra excepţiilor procesuale în sarcina Consiliului.
În realitate, legiuitorul a dorit să instituie necesitatea dovedirii doar a stării de fapt, din care să rezulte aparenta încălcare a principiului egalităţii de tratament, urmând ca persoana reclamată să dovedească dacă aparenta discriminare îşi găseşte o justificare rezonabilă, sau dacă starea de fapt nu a fost prezentată în mod exhaustiv de către petent, să aducă completări şi dovezi în acest sens. Această prevedere legală nu înseamnă, că starea de fapt reală nu trebuie cercetată deloc, fiind suficient o aparentă stare de fapt pentru a reţine existenţa discriminării.
Cu alte cuvinte, starea de fapt oricum trebuie cercetată de către Consiliu, dacă nu s-a dovedit în mod neîndoielnic de către petent. Prevederea legală răstoarnă sarcina probei numai în privinţa stării de drept, nu şi în privinţa stării de fapt.
Deci, judecătorului fondului a aplicat greşit art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 atunci când a soluţionat cererea de chemare în judecată formulată.
Se mai susţine că prima instanţă în mod total greşit a stabilit că art. 6 şi art. 13 din Legea nr. 185/2013 sunt aplicabile pentru speţa de faţă, deoarece în opinia acestuia panoul informativ "Pagan Fort" intră în categoria mijloacelor de publicitate, astfel amplasarea acestuia se aprobă de către autoritatea administraţiei publice locale la cererea solicitanţilor.
Având în vedere că obiectivul turistic "Pagan fort" nu constituie nici activitate comercială, industrială, artizanală sau liber-profesionistă şi nici nu este un eveniment, panoul folosit în scopul prezentării acestuia nu poate constitui un mijloc de publicitate în sensul Legii nr. 185/2013.
Recurentul mai arată că instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 2 din Legea nr. 500/2004, deoarece nu a ţinut cont de definiţia legală a textului cu caracter de interes public cu ocazia soluţionării pricinii. Acest text de lege defineşte textul cu caracter de interes public în felul următor:
"orice text care, în cadrul unor atribuţii de serviciu, este afişat, expus, difuzat sau rostit în locuri publice ori prin mijloace de informare în masă, având ca scop aducerea la cunoştinţa publicului a unei denumiri, a unei informaţii sau a unui mesaj, cu conţinut direct ori indirect publicitar'".
În cazul de faţă însă, panoul reclamat nu a fost realizat la cererea, recomandarea, comanda sau instrucţia administraţiei publice locale sau de către vreun angajat al acesteia. Administraţia publică locală nu a avut nicio legătură cu amplasarea panoului în cauză, prin urmare, aceasta nu a fost realizată "în cadrul unor atribuţii de serviciu". În consecinţă, prima instanţă a încălcat prevederile art. 2 din Legea nr. 500/2004, atunci când a atribuit caracter de interes public unor informaţii pe care legea nu include în acea categorie.
De asemenea, conform art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 "prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.
Panoul informativ reclamat de B. în mod evident nu priveşte activităţile unei autorităţi publice, din moment ce nu angajaţii UAT Comuna Racu l-au instalat.
Astfel fiind, recurentul apreciază că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 atunci când a atribuit caracter de interes public unui panou instalat de către un particular pe propriul teren.
În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.
4. Apărările formulate în cauză
Intimaţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea nr. 172/05.04.2023, Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a admis sesizarea formulată de petenta A., dispunând sancţionarea cu avertisment a UAT Racu.
În motivare, s-a reţinut că, pe raza UAT Racu, este amplasat un panou informativ "Pagan Fort" şi Poganyvar inscripţionat numai în limbile maghiară şi engleză, fără a fi însoţit de o traducere în limba română a textului, ceea ce creează o deosebire, restricţie, preferinţă, pe bază de limbă, cu efectul restrângerii dreptului de acces la informaţii de interes public al cetăţenilor necunoscători ai limbii maghiare şi ai limbii engleze.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale faptei de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi că reclamatul a săvârşit o astfel de faptă de discriminare, deoarece nu a respectat dreptul legal de a oferi posibilitatea accesului tuturor cetăţenilor la informaţii cu caracter public.
Instanţa de fond a respins acţiunea, ca neîntemeiată, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte.
Afirmaţia recurentului-reclamant conform căreia panoul în cauză este amplasat pe un domeniu privat, nu a fost probată, iar planul de situaţie depus cuprinde o zona verde (forestieră) despre care doar se afirmă, la modul general, că ar fi proprietate privată.
Astfel fiind, instanţa de fond în mod corect a reţinut că o astfel de împrejurare nu poate fi prezumată, ci trebuie să rezulte dintr-un titlu de proprietate, respectiv dintr-un registru oficial, cum ar fi Cartea Funciară în caz contrar, instanţa putând să prezume că terenul face parte din patrimoniul statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, indiferent dacă este vorba despre domeniu public sau domeniu privat.
Înalta Curte reţine că în mod corect s-a constatat că panoul este destinat informării publicului, dar este inscripţionat doar în limbile maghiară şi engleză, iar cetăţenii români care nu cunosc limba maghiară sau engleză nu pot accesa informaţiile de interes public.
Pe de o parte, Înalta Curte are în vedere faptul că amplasarea mijloacelor de publicitate se poate face atât pe domeniul public sau privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi pe proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, cu acordul acestora şi cu respectarea prevederilor legale, astfel cum prevede art. 13 din Legea nr. 500/2004.
Pe de altă parte, dacă un astfel de panou informativ ar fi amplasat fără acordul sau aprobarea autorităţii publice competente pe domeniul public sau privat al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, acesteia îi revine obligaţia de a restabili situaţia anterioară, o atitudine de pasivitate conducând la concluzia că menţinerea panoului este rezultatul unei decizii a autorităţii publice înseşi.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a reţinut că nu este relevantă modalitatea în care panoul a fost amplasat în concret, ce persoană a suportat costurile sau a realizat lucrarea în fapt, simpla sa existenţă într-o locaţie accesibilă publicului, cu menţiuni prin care este asociat Primăriei Comunei Racu, precum şi împrejurarea că se adresează publicului larg prin conţinutul său, constituie probe suficiente pentru a se reţine răspunderea administrativă a autorităţii publice locale.
Potrivit dispoziţiilor art. 195 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice locale se foloseşte limba română. Orice text scris sau vorbit într-o limbă străină, indiferent de dimensiuni, având caracter de interes public, trebuie să fie însoţit de traducerea sau de adaptarea în limba română, astfel cum prevede art. 1, alin. (2) din Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii romane în locuri, relaţii si instituţii publice.
Conform art. 6 din acelaşi act normativ, în cazul textelor de interes public scrise în limbi străine, aflate la vedere în locuri publice sau difuzate prin mijloace de informare în masă, traducerea completă în limba română trebuie să aibă caractere de aceleaşi dimensiuni cu cele ale textului în limba străină şi să facă parte integrantă din ansamblul grafic respectiv.
Contravenţia constând în refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi, cum ar fi dreptul de a fi informat în limba oficială a statului, care are ca efect discriminarea din cauza apartenenţei acestora la o anumită naţionalitate sau etnie este sancţionată de dispoziţiile art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000.
Înalta Curte apreciază că a discrimina înseamnă a diferenţia sau a trata diferit două persoane sau situaţii, atunci când nu există o distincţie relevantă sau de a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situaţii care sunt în fapt diferite.
Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, apreciază că instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că, în cauză, a fost încălcat dreptul cetăţenilor nevorbitori de limba maghiară şi limba engleză de a accesa informaţii de interes public prezentate ca provenind de la autoritatea publică locală urmare a amplasării panoului exclusiv în limba maghiară şi engleză pe raza UAT Racu, fără a fi însoţit de o traducere în limba română a textului.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Primarul comunei Racu împotriva sentinţei civile nr. 1709 din 17 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.