Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2024
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual
Prin sentinţa civilă nr. 4827/12.10.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, privind pe reclamanta A. S.A. şi pârâţii Consiliul Local al Sectorului 4 Bucuresti, Consiliul General al Municipiului Bucuresti, Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul Bucuresti, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal:
a) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Unităţii Administrativ Teritoriale a Municipiului Bucureşti, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate împotriva acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în motivarea acestei soluţii, s-a arătat că Municipiul Bucureşti nu este emitent al actelor a căror anulare se solicită, fiind un simplu beneficiar al efectelor acestora;
b) a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii determinată de lipsa plângerii prealabile în raport cu U.A.T. Municipiul Bucureşti, reţinându-se, pe de o parte, că societatea reclamantă a respectat condiţia impusă de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, adresându-se cu o plângere prealabilă emitenţilor actelor a căror suspendare s-a solicitat, respectiv C.L.S.4 Bucureşti şi C.G.M.B., iar, pe de altă parte, că reclamanta a chemat în judecată pârâtul U.A.T. Municipiul Bucureşti în calitate de beneficiar al efectelor hotărârilor a căror anulare o solicită şi nu în calitate de emitent al acestor acte; în plus, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta nu avea obligaţia parcurgerii procedurii prealabile faţă de fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată, ci doar faţă de pârâţii emitenţi ai actelor sau faţă de autorităţile ierarhic superioare emitenţilor actelor contestate;
c) a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii dintr-o dublă perspectivă: lipsa caracterului de act administrativ al hotărârilor de consiliu local contestate şi incidenţa prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010;
Împotriva acestei hotărâri, precum şi împotriva încheierii de dezbateri din 14.09.2020 in data de a declarat recurs reclamanta reclamanta A. S.A., invocând pronunţarea soluţiei instanţei de fond fără administrarea unui probatoriu complet şi corespunzător.
2. Hotărârea supusă revizuirii
Prin decizia nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunţară în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:
"Respinge excepţia inadmisibilităţii, ca nefondată.
Respinge excepţia de nelegalitate, ca nefondată.
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4827/12.10.2020 şi încheierii de dezbateri din 14.09.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Consiliul Local al Sectorului 4 Bucuresti, Consiliul General al Municipiului Bucuresti, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Bucuresti şi Tribunalul Bucureşti, ca nefondat."
3. Cererea de revizuire
La data de 12.01.2024, A. S.A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei instanţei de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei nr. 1084/2023, apreciind că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri definitive anterioare: - sentinţa nr. 114/1.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în dosarul nr. x/2019; - încheierea de declinare a competenţei din data de 21.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019; - încheierea din 27.04.2021 a Tribunalului Bucureşti (dosar nr. x/2019), menţinută în recurs prin decizia nr. 2482/22.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019.
În motivarea căii extraordinare de atac, după o expunere detaliată a situaţiei de fapt şi a succesiunii de acte administrative atacate în instanţă, revizuenta a subliniat faptul că‚ în raportul juridic litigios dintre părţile prezentului dosar, generat de contestarea dispoziţiei de expropriere şi a actelor administrative premergătoare acesteia, instanţele au avut o poziţie unanimă în sensul posibilităţii contestării acestor acte în temeiul legii contenciosului administrativ, având în vedere, pe de o parte, natura acestora de acte administrative şi, pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 255/2010 care statuează cu claritate că pot face obiectul contestaţiei la instanţa civilă doar aspectele ce ţin de cuantumul despăgubirii.
Prin decizia nr. 1084/13.04.2023 a Curţii de Apel Bucureşti atacată prin prezenta cerere de revizuire, instanţa a respins recursul formulat, menţinând soluţia instanţei de fond care a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, însă cu modificarea parţială a considerentelor hotărârii primei instanţe, în sensul că a reţinut că aceste acte (H.C.L., H.C.G.M.B.) ar putea fi atacate doar în faţa instanţei civile şi nu în faţa instanţei de contencios administrativ.
A apreciat revizuenta că soluţia instanţei de recurs este nelegală, prin raportare la motivul de revizuire circumscris art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care trebuie aplicate şi în acord cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, privind procesul echitabil.
Astfel, în ceea ce priveşte contrarietatea de hotărâri în raport de sentinţa nr. 114/01.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în regulator de competenţă în dosar nr. x/2019, s-a arătat că prin sentinţa menţionată s-au statuat următoarele două lucruri esenţiale: - instanţele de drept comun pot analiza doar contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi acţiunea prin care expropriatorul contestă despăgubirile estimate, iar aceste dispoziţii care reglementează competenţa instanţei de drept comun nu potfi extinse asupra etapelor anterioare ale procedurii de expropriere; - hotărârile emise în prima etapă a procedurii de expropriere, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 255/2010, care sunt acte administrative emise de autorităţile publice locale, în sensul art. 2 lit. c) din legea nr. 554/2004, fiind supuse controlului instanţei de contencios administrativ.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 1084/13.04.2023 au fost reţinute următoarele aspecte esenţiale, în totală opoziţie cu cele arătate mai sus: - pe de o parte instanţa de recurs a reţinut că actele prealabile emise în procedura exproprierii (hotărârile de consiliu ce fac obiectul acţiunii) nu pot fi contestate pe calea contenciosului administrativ, nefiind acte administrative; - pe de altă parte, instanţa de recurs a reţinut că pentru contestarea acestor acte legiuitorul ar fi prevăzut o cale de atac specială, aceea fiind contestaţia în temeiul legii civile nr. 255/2010, care nu ar fi limitată, în opinia instanţei de recurs, doar la cuantumul despăgubirii.
Instanţa care a pronunţat sentinţa nr. 114/01.11.2019 şi instanţa din prezentul dosar ce a pronunţat decizia nr. 1084/13.04.2023 au avut de analizat una şi aceeaşi problemă de drept, aspect ce evidenţiază autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
În concret, instanţa învestită cu soluţionarea regulatorului de competenţă a avut de ales ca instanţă competentă în soluţionarea acţiunii in anularea actelor emise în procedura de expropriere între secţia civilă a tribunalului - în temeiul Legii nr. 255/2010 şi secţia de contencios a tribunalului, în temeiul Legii nr. 554/2004. În urma examenului comparativ al celor două legi, instanţa din regulatorul de competenţă a statuat că instanţa civilă poate judeca exclusiv contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate, iar această competenţă a instanţei de drept comun nu poate fi extinsă asupra etapelor anterioare ale procedurii de expropriere.
Instanţa din regulatorul de competenţă nu a stabilit competenţa sectiei de contencios administrativ în virtutea unor criterii abstracte şi nici subiective, cum ar fi fost în raport de principiul disponibilităţii şi temeiul de drept al acţiunii, astfel cum a fost indicat de reclamantă. Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat anterior, instanţa a făcut un examen comparativ al celor două legi, Legea nr. 554/2004 - ca drept comun în materia contenciosului actelor administrative şi legea specială nr. 255/2010, statuând că în ceea ce priveşte actele ce fac obiectul dosarului (hotărârile de consiliu prealabile dispoziţiei de expropriere) sunt acte administrative şi pot fi atacate doar pe calea contenciosului administrativ.
Pe de altă parte, în cuprinsul deciziei nr. 1084/13.04.2023, instanţa a menţinut soluţia instanţei de fond, însă cu modificarea considerentelor, menţinând soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă. Astfel, instanţa de recurs nu a analizat şi confirmat existenţa unui fine de neprimire, specific unei excepţii de inadmisibilitate, ci aceasta s-a limitat în analiză la competenţa secţiei de contencios în soluţionarea pricinii, deşi acest aspect fusese tranşat definitiv prin sentinţa nr. 114/2019.
Sentinţa nr. 114/01.11.2019 nu era supusă niciunei căi de atac, astfel că a produs efecte incontestabile în privinţa revizuentei, statuând competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal, în raport de calificarea dată actelor a căror anulare se solicită şi de stabilirea inexistenţei unei alte căi de atac speciale prin Legea nr. 255/2010 pentru atacarea acestor acte. Astfel, deşi instanţa iniţial învestită, secţia de contencios administrativ - şi-a declinat competenţa către secţia civilă, generând posibilitatea ca prezenta cauză să se judece de secţia civilă, această posibilitate a fost exclusă în mod definitiv de regulatorul de competenţă, ce a avut în vedere ambele legi posibil incidente pentru stabilirea competenţei.
Prin urmare, în prezentul dosar posibilitatea de a contesta aceste acte pe cale civilă a fost analizată şi totodată exclusă de regulatorul de competenţă, astfel încât decizia nr. 1084/2023 pronunţată de instanţa de recurs este în mod evident nelegală, ca urmare a contrarietăţii vădite cu sentinţa nr. 114/2019.
Deşi, legiuitorul noului C. proc. civ. nu a mai păstrat necesitatea existenţei triplei identităţi (aceleaşi părţi în aceeaşi calitate, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză a cererii), ci a evocat existenţa unei (unor) hotărâri definitive potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, a apreciat revizuenta că în cauza de faţă condiţia este cu atât mai evident îndeplinită cu cât ambele hotărâri au fost pronunţate în cadrul aceluiaşi dosar. De asemenea, în soluţionarea prezentului motiv de revizuire, au relevanţă şi dispoziţiile art. 430 alin. (2), art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora principiul autorităţii de lucru judecat nu se limitează, precum în abordarea precedentă, la dispozitivul hotărârii şi la acele considerente care sprijină în mod direct şi necesar dispozitivul (aşa-numitele considerente decisive), el fiind extins şi către considerentele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă (aşa-numitele considerente decizorii).
Instanţa învestită cu soluţionarea cauzei era ţinută de motivarea din sentinţa anterioară, în care hotărările de consiliu privind initierea exproprierii, aprobarea indicatorilor economico-financiari ai exproprierii (care a implicat şi trasarea culoarului de expropriere şi determinarea bunurilor expropriate) şi cea de declanşare a procedurii de expropriere, au fost considerate acte administrative şi nu operaţiuni tehnicoadministrative şi, totodată, faptul că nu există o altă cale de contestare a acestora pe baza Legii speciale nr. 255/2010.
Nelegalitatea gravă a deciziei atacate, care să justifice admiterea revizuirii ce formează obiectul revizuirii, se concretizează în aceea că, este pronunţată la peste 4 ani de la introducerea acţiunii, după ce se tranşaseră diferendele cu privire la competenţa materială de soluţionare a prezentei pricini, aspect ce este mai presus de voinţa revizuentei. Un astfel de context este cumulat cu inexistenţa altor căi de atac cu privire la soluţiile din hotărârile definitive anterioare, care să asigure remediile pentru pronunţarea acestei hotărâri ultime, ce încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive mai sus invocate. Totodată, această incoerenţă generează în prezent efecte deosebit de grave, având în vedere că acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă prin această ultimă decizie definitivă, cu motivarea nelegală că o astfel de acţiune cade în competenţa instanţei civile, contrar soluţiei definitive din regulatorul de competenţă, care a statuat că prezenta acţiune trebuie soluţionată de secţia de contencios, iar nu de cea civilă.
Această hotărâre a produs efecte în cascadă în situaţia revizuentei, astfel că instanţele învestite cu acţiunea în anularea Dispoziţiei de expropriere au respectat această hotărâre, având în vedere faptul că în situaţia în care actele prealabile ce fac obiectul prezentului dosar sunt supuse unui regim de contestare, atunci şi actul final va fi supus aceluiaşi regim juridic.
Referindu-se la contrarietatatea de hotărâri în raport de încheierea de declinare a competenţei din data de 21.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, revizuenta a arătat că în dosarul menţionat, având ca obiect anularea dispoziţiei de expropriere în temeiul Legii nr. 255/2010, s-a reţinut că instanţa civilă poate cerceta doar aspectele ce ţin de cuantumul despăgubirii, iar pentru criticile ce depăşesc această sferă, este competentă instanţa de contencios administrativ, în virtutea caracterului de act administrativ al acestora, având în vedere inclusiv sentinţa nr. 114/01.11.2019.
Cu alte cuvinte, competenţa instanţei civile este relaţionată strict dreptului de proprietate al expropriatului prin prisma despăgubirii la care acesta este îndreptăţit (echivalenta valorică între ceea ce deţinea în proprietate înaintea exproprierii şi prejudiciul ce îi este cauzat prin expropriere, în accepţiunea sa extinsă). Or, în cauza de fată, aşa cum s-a arătat, reclamanta nu contestă întinderea despăgubirii la care este îndreptăţită - ceea ce ar plasa analiza în cea de-a treia etapă prevăzută de art. 4 din Legea nr. 255/2010 (această cerere făcând obiectul dosarului disjuns) - ci se opune însăşi exproprierii, dispusă prin Dispoziţia nr. 1002/14.06.2019.
De asemenea, dacă este de competenţa secţiei de contencios analiza unor acte administrative care au stat la baza dispoziţiei de expropriere, este evident că aceleiaşi secţii îi revine competenta de a analiza şi legalitatea dispoziţiei. Ulterior, după declinare, secţia de contencios administrativ a respins excepţia necompetenţei invocată de intimaţi, reţinând cauza spre competentă soluţionare cu motivarea: "Într-adevăr, decizia de expropriere este un act administrativ de autoritate (art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010), astfel că devin aplicabile prevederile art. 126 alin. (6) teza întâia din Constituţie, potrivit cărora "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat [...]. Cum Legea nr: 255/2010 nu instituie, cu privire la decizia de expropriere, o altă procedură judiciară de control, pentru a deveni aplicabile prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, decizia de expropriere rămâne să fie supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ în mod obişnuit competentă să soluţioneze nu asemenea litigiu, cu distincţiile operate în cuprinsul art. 10 din Legea nr. 554/2004." Ulterior aceeaşi instanţă a admis excepţia litispendenţei cu dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, iar revizuenta nu a avut niciodată posibilitatea de a acţiona cu privire la toate aceste aspecte privind competenţa, având în vedere că aceste acte procedurale nu sunt supuse niciunei căi de atac, ci dimpotrivă, aceasta s-a bazat pe conformitatea acestora cu cele reţinute în regulatorul de competenţă din prezentul dosar, astfel cum ar fi trebuit să procedeze şi instanta de recurs.
Pentru aceste motive, prezenta revizuire pentru contrarietate de hotărâri devine singurul remediu pentru a corecta această gravă încălcare a autorităţii de lucru judecat, ce implică încălcarea principiului securităţii juridice - componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.O. şi jurisprudenţa C.E.D.O. în această materie.
În susţinerea punctului de vedere exprimat, revizuenta a invocat şi considerente ale deciziilor CCR nr. 1470/8.11.2011, nr. 365/25.06.2014, nr. 650/25.10.2018, nr. 454/4.07.2018, nr. 102/17.02.2021, nr. 686/2014, Hotărârea C.E.D.O. din cauza Ryabykh împotriva Rusiei.
În ceea ce priveşte contrarietatea de hotărâri în raport de încheierea din 27.04.2021 din dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti menţinută în recurs prin decizia nr. 2482/22.11.2021 pronunţată în dosar nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucuresti, revizuenta a artat că
În cadrul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti s-a solicitat distinct de anularea actului şi suspendarea actului adminstrativ - Dispoziţia de expropriere - în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, capăt de cerere soluţionat în primă instanţă prin încheierea din 27.04.2021 a Tribunalului Bucuresti. In cadrul acestui capăt de cerere, intimaţii (aceiaşi din prezenta cauză) au invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind suspendarea, cu aceeaşi motivare, conform căreia dispoziţia de expropriere nu ar fi act administrativ şi nu i-ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004, invocând întocmai ca în prezenta cauză puterea de lucru judecat din dosarul nr. x/2019 (având ca obiect o măsură provizorie).
Cu toate acestea, instanţa din acel dosar a respins excepţia şi a analizat pe fond capătul de cerere privind suspendarea dispoziţiei de expropriere, respectiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute Legea nr. 554/2004, soluţia fiind menţinută în recurs prin decizia nr. 2482/22.11.2021 a Curţii de Apel Bucureşti. Astfel, inclusiv în cadrul acestui dosar, s-a stabilit competenţa secţiei de contencios de a judeca acţiunile privind Dispoziţia de expropriere nr. 1002/2019 şi incidenţa prevederilor legii nr. 554/2004.
În aceste condiţii, decizia nr. 1084/2023 este în contradicţie flagrantă cu hotărârile care au pronunţat soluţii definitive cu privire la aceeaşi problemă de drept, în sensul că acţiunea în anularea dispoziţiei de expropriere nr. 1002/2019 şi a hotărârilor de consiliu ce au stat la baza adoptării acesteia (acte atacate şi în prezentul dosar) sunt acte supuse controlului conform legii contenciosului administrativ, nicidecum competenţei instanţei civile în baza legii speciale nr. 255/2010.
Astfel, inclusiv în analiza motivului de revizuire invocat, este necesar a se avea în vedere inclusiv încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum este şi cazul încheierii din 21.10.2020 din dosarul nr. x/2019 şi al încheierii din 27.04.2019 din dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 2482/22.11.2021. În concret, părţile din aceste dosare dosare sunt aceleaşi cu cele din prezenta cauză. Obiectul este diferit doar în sensul că în acele dosare a fost contestată dispoziţia de expropriere nr. 1002/2019, ce reprezintă actul final al hotărârilor de consiliu atacate în prezenta cauză. Însă, în mod evident, sub aspectul competenţei de soluţionare a cauzei (act emis în aceeaşi procedură de expropriere), atât prezentul dosar, cât şi cele două dosare anterior menţionate având ca obiect dispoziţia de expropriere, trebuie să urmeze acelaşi regim juridic statuat prin hotărâri definitive.
În opinia revizuentei nu ar putea fi imaginată o soluţie în care dispoziţia de expropriere să poată fi contestată sub imperiul legii contenciosului administrativ şi hotărârile de consiliu care au stat la baza adoptării acesteia să fie contestate în temeiul Legii nr. 255/2010.
Revizuenta a invocat încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, astfel cum este acesta conturat în jurisprudenţa C.E.D.O. În justificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, a fost invocată cauza Rozalia Avram c. României, nr. 19037/07 din 16.12.2014 (statuările din p. 42) şi s-a apreciat că în situaţia în care C.E.D.O. a constatat încălcarea principiului securităţii juridice pentru încălcarea autorităţii de lucru judecat rezultată din dezlegarea dată într-un alt dosar, cu atât mai mult trebuie constatată o încălcare în cauza supusă judecăţii în care instanţa de recurs a desconsiderat total dezlegarea dată chiar de regulatorul de competenţă în mod definitiv. Principiul autorităţii de lucru judecat interzice părţilor, precum şi instanţei de judecată să nege, să conteste rezultatul finit al unei judecăţi, readucând-o în dezbaterea judiciară şi pretinzând o altă soluţie.
Instituirea normei de la art. 509 pct. 8 C. proc. civ. răspunde imperativului respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui al asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce impune: - "ca soluţia dată în mod definitiv unui litigiu să nu fie repusă în discuţie" (cauza Brumărescu c. României, par. 61), - instanţele "să tină cont de constatările făcute anterior (...) fără să rejudece constatările instanţelor precedente" (cauza Amurăritei c. României, p. 28, 31), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (cauza Riabykh c. Rusiei, nr. 52.854/99, p. 52).
Astfel, în cauza de faţă a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, prin lipsa de coerenţă a instanţei în ceea ce priveşte hotărâri definitive care stabiliseră competenţa de soluţionare a unei astfel de acţiuni de instanţa de contencios administrativ.
Deşi CEDO admite în jurisprudenţa sa că art. 6 par. 1 nu garantează, ca atare, niciun drept la o jurisprudenţă constantă, iar o evoluţie în timp a jurisprudenţei nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiţiei, acesta nu este cazul în speţă, unde a fost nesocotită autoritatea unei hotărâri pronunţate în acelaşi dosar. Această divergenţă de jurisprudenţă poate crea o situaţie de incertitudine juridică de natură a submina încrederea publicului în sistemul judiciar (Albu şi alţii c. României, pct. 37-38 19). În acest sens este deosebit de relevant şi raţionamentul Curţii Europene din cauza Parohia grecocatolică Lupeni şi alţii c. României, 79643/11, hotărârea din 29.11.2016.
În analiza încălcării sesizate, revizuenta a invocat şi raţionamentul Cuţii Europene a Dreptului Omului cristalizat, în care s-a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie pe considerentul afectării puterii lucrului judecat, în hotărârile pronunţate în următoarele cauze: - Gôk si alţii c. Turciei (cererile nr. 71867/01, 71869/01, 73319/01 şi 74858/01, hotărârea 27 iulie 2006); - Tigrak c. Turciei, (nr. 70306/10, hotărârea din 6 iulie 2021); - Esertas c. Lituaniei (cererea nr. x/06, hotărârea din 31 mai 2012): - Lungu şi alţii c. României, (nr. 25129/06, hotărârea din 21.10.2014).
4. Apărările formulate în cauză
Intimaţii Consiliul Local al Sectorului 4 Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Bucureşti au depus întâmpinare, invocând excepţia tardivităţii cererii de revizuire, solicitând, de asemenea şi respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac formulate.
În şedinţa publică din data de 31.10.2024 Înalta Curte a pus în discuţia părţilor incidenţa dispoziţiilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ. pentru cererea de revizuire întemeiată pe contrarietatea faţă de încheierea Tribunalului Bucureşti din data de 21.10.2020 şi a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale strict pe această chestiune.
Totodată, la acelaşi termen de judecată, răspunzând excepţiei tardivităţii, revizuenta A. S.A. a invocat excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 634 alin. (2) din acelaşi cod. Aceeaşi revizuentă a formulat şi cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 511 alin. (4) şi art. 511 alin. (1) pct. 8, raportate la art. 634 alin. (2) C. proc. civ., cererea fiind înregistrată şi soluţionată în cadrul dosarului asociat nr. x/2024
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire
Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nedevolutivă, prin care partea interesată poate cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată să-şi desfiinţeze propria hotărâre, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi să procedeze la o nouă judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 510 alin. (1) C. proc. civ. "cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere", singura excepţie de la această regulă fiind situaţia reglementată de alin. (2) al textului de lege enunţat, respectiv cea în care se invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ. "În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre."
În acest context, se constată că revizuenta din prezenta cauză a solicitat revizuirea deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, invocând şi pretinsa contrarietate în raport de încheierea din data de 21.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.
Prin urmare, competenţa de soluţionare a acestei cereri de revizuire aparţine Curţii de Apel Bucureşti - instanţa mai mare în grad faţă de Tribunalul Bucureşti - instanţa care a dat prima hotărâre, astfel încât Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, întemeiată pe contrarietatea în raport de încheierea din data de 21.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.
Analizând, în continuare, excepţia tardivităţii cererii de revizuire invocată de intimaţii din prezenta cauză, Înalta Curte constată că potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: ... în cazul prevăzut la art. 508 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".
Importanţa reglementării unui termen specific pentru formularea cererii de revizuire anterior menţionate, rezidă în necesitatea respectării principiului siguranţei raporturilor juridice, în strânsă legătură şi cu interesul general al asigurării stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, astfel încât pentru motivul de revizuire anterior menţionat există un singur termen, atât pentru introducerea revizuirii cât şi pentru motivarea acesteia, respectiv o lună "de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri", neprezentând importanţă din această perspectivă data comunicării hotărârii atacate.
Fără îndoială, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit să se raporteze la această dată, a comunicării hotărârii, ar fi prevăzut expres acest lucru, astfel cum, de altfel, este şi stipulat în cazul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru care termenul de revizuire de 1 lună se va socoti de la comunicarea hotărârii.
Prin urmare, întrucât ultima hotărâre, respectiv decizia nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, este definitivă la data pronunţării, se constată că o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuia să fie atât introdusă la instanţă cât şi motivată în termen de o lună de la data de 13 aprilie 2023, indiferent de momentul comunicării deciziei, pe considerentul că în momentul cunoaşterii soluţiei pronunţate de instanţa de recurs, partea interesată putea aprecia în concret dacă este sau nu cazul să formuleze o cerere de revizuire.
Aşadar, revizuenta nu poate invoca în mod valid faptul că necunoaşterea considerentelor deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 a constituit o cauză de împiedicare a exercitării acestei căi de atac în termenul legal, la fel cum nu pot fi primite nici argumentele subsumate excepţiei de neconvenţionalitate invocate de aceasta, aplicarea dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 coroborate cu cele ale art. 634 alin. (2) C. proc. civ. neaducând atingere drepturilor fundamentale, printre care şi "dreptul la un proces echitabil", garantate de art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, care a statuat constant că "Revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă, se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepţia actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) din acest act normativ, revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, aşa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie. Este adevărat că art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează şi problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, şi anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situaţie, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce priveşte căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu şi în ceea ce priveşte căile de atac de retractare, aşa cum este revizuirea. Astfel, Curtea a observat că, în ceea ce priveşte considerentele decizorii, prin care a fost soluţionată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, acestea nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existenţa unei alte căi procedurale puse la îndemâna părţii interesate încă din timpul soluţionării celui de-al doilea proces, şi anume posibilitatea acesteia de a invoca excepţia autorităţii de lucru judecat cu referire la soluţia dată cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiţii de diligenţă procesuală, se poate preveni apariţia unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv.
În consecinţă, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiţie al părţii şi dreptul la apărare şi nici nu contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenţei motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoaşterea considerentelor dezvoltate de instanţa care a pronunţat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenţei identităţii de părţi, obiect şi cauză din cele două procese, lucru posibil şi în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită." (a se vedea deciziile CCR nr. 229/2021, nr. 416/2022, nr. 545/2022, nr. 23/2024)
Prin urmare, Înalta Curte nu poate reţine argumentul revizuentei conform căruia cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. putea fi formulată doar după redactarea hotărârii şi analizarea considerentelor instanţei expuse în sprijinul soluţiei pronunţate.
Verificând prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte constată că aceasta a fost depusă la instanţă la data de 12.01.2024, cu depăşirea termenului legal, absolut şi imperativ prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împlinit la data de 13.05.2023.
Întrucât revizuenta a exercitat calea extraordinară de atac după împlinirea termenului anterior menţionat şi nu a dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, în conformitate cu dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că se impune admiterea excepţiei tardivităţii invocată de toţi intimaţii din prezenta cauză
Pentru considerentele expuse şi temeiurile de drept indicate, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, va declina în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, întemeiată pe contrarietatea în raport de încheierea din data de 21.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, va admite excepţia tardivităţii cererii de revizuire invocată de intimaţi şi va anula cererea de revizuire vizând contrarietatea aceleiaşi decizii în raport de sentinţa nr. 114/1.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III civilă în dosarul nr. x/2019 şi decizia nr. 2482/22.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Declină în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, întemeiată pe contrarietatea în raport de încheierea din data de 21.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.
Admite excepţia tardivităţii cererii de revizuire invocată de intimaţi.
Anulează cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, vizând contrarietatea în raport de sentinţa nr. 114/1.11.2019, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III civilă în dosarul nr. x/2019 şi decizia nr. 2482/22.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a în dosarul nr. x/2019, ca tardiv formulată.
Fără cale de atac în privinţa soluţiei de declinare a competenţei .
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în privinţa soluţiei pronunţate asupra cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 12 decembrie 2024.