Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 12 noiembrie 2001, reclamanta SC B.V. SRL Brad a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Financiară Brad, anularea deciziei nr. 1486 din 28 septembrie 2001, emisă de primul pârât și a procesului-verbal nr. 3942 din 30 martie 2001, întocmit de pârâta secundă, respectiv a măsurilor dispuse la pct. 4 și 5 din decizie, referitor la cap. A și E ale procesului-verbal menționat și exonerarea de plata obligațiilor fiscale, după cum urmează: plata impozitului pe venitul persoanelor juridice nerezidente, în sumă de 118.993.575 lei, a majorărilor de întârziere aferente, de 43.444.644 lei și a penalităților, în sumă de 118.493.375 lei, plata T.V.A., în sumă de 255.616.840 lei și a majorărilor de întârziere aferente acesteia, în sumă de 125.152.669 lei.
În motivarea acțiunii, reclamanta, deși susține că Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia atacată în parte, a soluționat favorabil anumite măsuri dispuse prin procesul-verbal de control, nu se limitează la indicarea clară a motivelor privind capetele acțiunii sale, ci revine și asupra aspectelor legate de alte măsuri soluționate, de altfel, de Ministerul Finanțelor Publice.
Cu privire, însă, la obligarea sa la plata impozitului pe venitul persoanelor juridice nerezidente, reclamanta a arătat că aceasta nu este datorată, întrucât în cauză sunt aplicabile convențiile încheiate de România, cu Germania și Austria, pentru evitarea dublei impuneri.
Referitor la T.V.A. calculată pentru transporturile aferente exporturilor de mărfuri efectuate în perioada ianuarie – decembrie 2000, a susținut că în mod eronat nu s-a aplicat cota 0, datorită unei greșite interpretări a dispozițiilor O.U.G. nr. 17/2000. Astfel, reclamanta a arătat că deși a încasat valuta în numerar, a depus-o în contul său la o bancă autorizată, îndeplinind astfel condițiile prevăzute de ordonanță, pentru aplicarea cotei 0 la T.V.A., pentru exporturile realizate. A mai susținut că dispozițiile H.G. nr. 401/2000, nu-i sunt aplicabile anterior datei de 26 mai 2000 (data publicării H.G. nr. 401/2000 în Monitorul Oficial).
Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 160 din 11 septembrie 2002, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut, pe de o parte, că existând în cele două convenții între state, prevederea legală care dă dreptul suveran de impunere a statului de proveniență, al venitului provenit din dobânzi și având în vedere și prevederile art. 2 din O.G. nr. 83/1998, în mod corect a fost obligată societatea reclamantă, la plata impozitului pe venitul persoanelor nerezidente și a penalităților aferente.
Cu privire la stabilirea obligației de a plăti T.V.A., în sumă de 255.616.840 lei și majorările aferente, instanța de fond a reținut că și aceasta a fost corect stabilită, în raport cu dispozițiile art. 17 lit.B) pct.. a din O.G. nr. 3/1992, precum și cu faptul că pentru transporturile aferente unor exporturi de mărfuri, aceasta a încasat valuta în numerar, iar nu prin transfer interbancar.
Referitor la cererea de a se anula și pct. 5 al deciziei Ministerului Finanțelor Publice, aceeași instanță a reținut că aceasta nu este justificată, întrucât pârâtul poate dispune desființarea totală sau parțială a actului fiscal de control atacat și refacerea controlului pentru aceeași perioadă și același tip de impozit, conform prevederilor art. 9 din O.U.G. nr. 13/2001.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC B.V. SRL Brad, susținând că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, referitoare la impozitul pe venitul persoanelor nerezidente și T.V.A. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), că aceasta nu cuprinde motivele pentru care se sprijină în privința T.V.A. - ului (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv raportul de expertiză contabilă completat cu răspunsul la obiecțiuni (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestor motive, societatea reclamantă a reiterat, în principal, argumentele înserate în acțiunea introductivă și a făcut referire și la dispozițile Deciziei nr. 101 din 2001, a Curții Constituționale.
Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin.(1) lit. a) din O.G. nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri realizate în România, de persoane fizice și juridice nerezidente, impozitul datorat de nerezidenți pentru veniturile realizate în România se calculează, se reține și se varsă de către plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 10% pentru veniturile din dobânzi plătite nerezidenților, cu excepția dobânzilor plătite acestor persoane, de băncile înregistrate în România, pentru depozitele la vedere și la termen, pentru certificatele de depozit, precum și cele aferente oricărui instrument de economisire al acestora.
Potrivit art. 12 din același act normativ, în situația în care există convenții pentru evitarea dublei impuneri, sunt aplicabile prevederile acestora, coroborate cu cele ale art. 5, beneficiarul venitului fiind obligat să prezinte, organelor fiscale române, certificatul de rezidență fiscală eliberat de organul fiscal din țara de rezidență, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv și că îi sunt aplicabile prevederile convenției.
Atât prin art. 10 din Convenția încheiată între România și Germania, cât și prin art. 11 din Convenția între România și Austria, Convenții privind evitarea dublei impuneri asupra veniturilor și averii, se fac, însă, referiri exprese cu privire la situația impunerii dobânzilor, precizându-se că acestea pot fi impuse și în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislația acestui stat, impozitul neputând depăși 10% din suma dobânzilor.
În cauză, este necontestat că în perioada supusă controlului, recurenta a efectuat o serie de plăți, reprezentând dobânzi aferente ratelor de leasing, către firma I.L. GmbH & Co din Germania și dobânzi aferente unui credit extern, către firma I. GmbH Austria.
Totodată, se constată că recurenta-reclamantă nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) și nici în cele de la art. 5 din O.G. nr. 83/1998.
De asemenea, se constată că înscrisurile depuse la dosar nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 12 alin. (2) din O.G. nr. 83/1998, ale certificatelor de rezidență fiscală valabile.
Prin urmare, se constată că atât autoritățile fiscale, cât și instanța instanța de fond, au dat o corectă interpretare atât dispozițiilor O.G. nr. 83/1998, cât și Convențiilor privind evitarea dublei impuneri.
Referitor la Decizia nr. 101 din 2001, a Curții Constituționale, prin care s-a stabilit că sunt neconstituționale dispozițiile art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 83/1998, se reține că aceasta devine obligatorie de la publicarea sa (M. Of. nr. 317/14 06.2001), potrivit art. 145 alin. (2) din Constituția României.
În ceea ce privește interpretarea dată în cauză dispozițiilor legale referitoare la plata T.V.A., de către instanța de fond, se constată că și aceasta este corectă și legală.
Astfel, potrivit art. 17 lit. B) pct. a din O.G. nr. 3/1992, republicată și modificată prin O.U.G. nr. 215/1999, se beneficiază de cota 0 de T.V.A., pentru exportul de bunuri efectuat de agenții economici cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României, aceste dispoziții fiind preluate, într-o formă dezvoltată, și în O.U.G. nr. 17/2000, potrivit căreia beneficiază de cota 0 T.V.A., exportul de bunuri, transportul și prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor efectuate de contribuabili cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României.
Ulterior, prin Normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, aprobate prin H.G. nr. 401/2000, au fost explicitate prevederile acesteia, fără, însă, a se modifica sau adăuga la ordonanță prin pct. 9.2 din Norme, astfel cum greșit se susține de către recurentă.
De altfel, acesta este și motivul pentru care organele de control fiscal, în mod corect, nu fac o departajare între momentul intrării în vigoare a ordonanței, în raport cu cel al normelor și nici cu cel al aplicării O.G. nr. 3/1992, esențial fiind ca valuta să se încaseze direct în conturile bancare ale agenților economici, iar nu în numerar, astfel cum nelegal a procedat recurenta, în perioada ianuarie - decembrie 2000, situație recunoscută de aceasta. Nici faptul că instanța de fond, în considerentele sentinței atacate, a făcut referire în principal la O.G. nr. 3/1992, republicată, cu modificările ulterioare, nu este de natură a duce la schimbarea soluției, dispozițiile acesteia, astfel cum s-a arătat, fiind continuate în același sens, de O.U.G. nr. 17/2000 (M. Of. nr. 113/15.03.2000). Totodată, instanța de fond a arătat în considerente că a avut în vedere toate prevederile legale invocate, deci și pe cele ale O.U.G. nr. 17/2000.
De altfel, deși în acțiune recurenta-reclamantă nu este clară și consecventă în indicarea capetelor de cerere și motivarea acestora (prin capătul doi al acțiunii se indică doar sume privind pct. 4 al deciziei), totuși, se constată că instanța de fond a răspuns și cererii referitoare la anularea pct. 5 din decizia Ministerului Finanțelor Publice.
În consecință, se constată că, criticile referitoare la lipsa motivelor pe care se sprijină sentința pronunțată în privința T.V.A. – ului, sunt irelevante și nefondate, instanța de fond, având în vedere, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, atât probele dosarului, cât și prevederile legale aplicabile.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, în legătură cu lipsa considerentelor referitoare la raportul de expertiză contabilă, se constată că nici acesta nu este fondat.
Astfel, în considerentele sentinței atacate se arată, pe de o parte, condițiile efectuării expertizei contabile, condiții arătate și în încheierile de ședință privind admiterea probei și a completărilor la raport. Pe de altă parte, se arată că în vederea pronunțării, au fost examinate toate actele dosarului, atât cele atacate, cât și cele ce constituie probatoriu, printre acestea din urmă aflându-se și raportul de expertiză.
De altfel, astfel cum s-a arătat, instanța de fond, prin considerentele sentinței, a arătat în detaliu de ce a optat pentru soluția adoptată.
Faptul că aceasta nu coincide cu cea propusă de expert, nu este de natură a necesita schimbarea soluției, ea fiind fundamentată pe alte probe și pe dispozițiile legale aplicabile în cauză.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC B.V. SRL Brad, împotriva sentinței civile nr. 160 din 11 septembrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2003.