Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 15 octombrie 2002, la Curtea de Apel Oradea, Casa Județeană de Pensii Bihor a formulat recurs împotriva sentinței nr. 445/2002, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, privind pe reclamantul-intimat M.L.
În motivarea recursului, recurenta a susținut că întrucât reclamantul nu era născut la data strămutării părinților săi, și ca urmare, nu avea un domiciliu de unde să fi fost strămutat în altă localitate, decât cea de domiciliu, din motive etnice, așa cum expres și limitativ prevede art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, s-a respins de comisie, cererea formulată de petent.
Recurenta susține că strămutarea în altă localitate, decât cea de domiciliu, este o modalitate de persecuție etnică, cu condiția ca persoana respectivă să existe cu capacitate juridică la data strămutării.
Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție reține că prin sentința nr. 445 din 16 septembrie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis acțiunea introdusă de reclamantul M.L. și s-a anulat hotărârea nr. 876 din 18 iunie 2002, emisă de pârâta care a fost obligată să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
S-a reținut că strămutarea, respectiv refugierea pe criterii etnice, este o modalitate de persecuție, constând în privarea persoanei de folosința locuinței sale și a tuturor bunurilor avute în localitatea de domiciliu și obligarea să accepte condițiile ce i s-au oferit în localitatea în care a fost strămutat, refugiat.
Mai mult, instanța a reținut că întrucât „în conformitate cu art. 100 C. fam., domiciliul copilului minor este la părinții săi, și copii născuți în localitatea în care părinții au fost strămutați, dobândindesc același statut juridic cu cel al părinților, respectiv acela de strămutat, refugiat pe perioada cuprinsă de la data nașterii lor, până la data retrocedării pământului românesc, când a încetat persecuția etnică”.
Hotărârea atacată este legală și temeinică, în mod corect instanța de fond interpretând și aplicând art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 și a Normelor pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, adoptate prin H.G. nr. 127/2002.
Conform art. 2 din H.G. nr. 127/2002: „prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în temeiul O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”.
In această categorie se includ persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
Așa cum a reținut instanța de fond, copilul, conform art. 100 C. fam., are domiciliul la părinților săi. În speță, domiciliul părinților reclamantului a fost în Oradea, de unde aceștia au fost strămutați în orașul Beiuș, unde, în condiții de refugiu s-a născut reclamantul.
Este de necontestat că în condițiile economice, politice, în care s-a petrecut acest refugiu din motive etnice, reclamantul s-a născut și a trăit în condiții vitrege, impuse, și pentru care nici părinții săi și nici el nu aveau nici o vină. Susținerile recurentei reprezintă o interpretare în afara spiritului Legii nr. 189/2000, de reparare a prejudiciilor celor ce au fost supuși la persecuții etnice.
Deși reclamantul-intimat nu mai este copil, este de observat, în spiritul alinierii legislației interne la legislația europeană, în condițiile principiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală prin Rezoluția 217 A din 10 decembrie 1948, în Legea nr. 189/2000, așa cum a fost modificată, trebuia să se aibă în vedere, și Convenția cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la 20 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990 și ratificată de România, prin Legea nr. 18 (M. Of. nr. 109/28.09.1990).
Aceasta, în condițiile existenței art. 20 pct. 1 și 2 din Constituția României, privind Tratatele Internaționale referitoare la Drepturile Omului.
Cât timp reclamantul s-a născut în condițiile strămutării părinților săi, acesta a dobândit și el statutul de strămutat, neputându-se considera că părinții săi au fost strămutați, și el nu, numai pentru că nu era născut în momentul alungării, neputându-se considera că protecția, îngrijirea copilului, bunăstarea sa, au fost aceleași cu cele de care ar fi beneficiat copilul, dacă părinții săi n-ar fi fost discriminați etnic și nu ar fi fost strămutați.
Condiția umană, procesele biologice firești sunt elemente de care nu se poate să nu se țină seama și să se considere artificial că dacă reclamantul nu era născut, nu a fost suspus persecuției etnice, cât timp s-a dovedit că părinții lui au fost strămutați, condițiile grele de viață acționând în același fel, dacă nu mai puternic, nu mai asupra părinților săi, dar și asupra sa.
Hotărârea atacată în cauză fiind legală și temeinică, recursul declarat va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 445/CA/P din 16 septembrie 2002, a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2003.