S-a luat în examinare recursul declarat de SC”Romart Impex”SRL București împotriva sentinței civile nr.6 din 8 ianuarie 2002 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat recurenta reclamantă SC „R.I.” SRL reprezentată de avocata V.A. și intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de consilierul juridic E.B., lipsind intimata pârâtă Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2 București.
Procedura completă.
Avocatul V.A. a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii cu consecința desființării deciziei Ministerului Finanțelor Publice nr.1604/2001 și modificării corespunzătoare a procesului - verbal din 12 aprilie 2001 al Administrației Financiare sector 2, respectiv a mențiunilor cuprinse în cap.III pct.5 cu privire la impozitul pe profit aferent perioadei 1.10.2000 – 31.12.2000.
A solicitat de asemenea, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea diferenței de 750.639.535 lei.
In motivarea concluziilor sale, reprezentanta recurentei a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor dovezilor prezentate în apărare, respectiv asupra faptului că societatea a achitat suma de 281.980.503 lei reprezentând diferență de impozit pe profit încă de la 23 noiembrie 2000.
Consilierul juridic E.B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică.
Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond. A precizat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.6 din OUG nr.163/2000 pentru diminuarea arieratelor la bugetul de stat iar reclamanta nu putea să beneficieze de scutirea la plata întrucât nu a achitat până la 29 decembrie 2000 diferența de impozit pe profit și majorările de întârziere.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 13 noiembrie 2001, Societatea comercială „R.I.” SRL a solicitat că în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2 București să se dispună anularea deciziei nr.1604 din 12 octombrie 2001 emisă de prinul pârât și în parte a procesului - verbal întocmit de pârâta secundă la 12 aprilie 2001, ca nelegale.
Pe cale de consecință a cerut recunoașterea dreptului său la reducerea cu 60% a cuantumului majorărilor de întârziere datorate bugetului de stat pentru neplata la termenele scadente a impozitului pe profit aferent anului financiar - fiscal 2000, de la 1.251.232.558 lei, la 500.493.023,2 lei.
In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că deși a îndeplinit toate condițiile cumulative prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.163/2000 care reglementează materia, organele financiare i-au refuzat cererea de reducere a cuantumului majorărilor de întârziere datorate bugetului de stat, iar prin decizia de soluționare ce constituie actul administrativ - jurisdicțional, Ministerul Finanțelor Publice a menținut măsura luată de organele respective prin procesul –verbal de control, ceea ce o prejudiciază grav.
Prin sentința civilă nr.6 din 8 ianuarie 2002, Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ a respins acțiunea ca neîntemeiată. Instanța a reținut că afirmația făcută de reclamantă în acțiune, referitoare la lipsa de pregătire juridică a persoanelor care au efectuat controlul financiar excede obiectului cauzei.
Pe de altă parte, societatea comercială a recunoscut că datorează majorări de întârziere la bugetul de stat pentru neplata la termenele scadente a impozitului pe profit aferent anului financiar 2000, în sumă de 500.493.023 lei, dar ea nu putea beneficia de reducerea cerută, deoarece nu a îndeplinit cerințele legale stabilite prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.163/2000.
In sprijinul soluției au mai fost invocate prevederile art.10 și 13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, precum și cele conținute în art.15 alin.3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.70/1994, privind impozitul pe profit.
Impotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Societatea comercială „R.I.” SRL.
Recurenta a susținut că instanța de fond și-a însușit în mod necritic toate afirmațiile făcute de organele financiare, deși din înscrisurile depuse în dosar rezultă că cererea sa era admisibilă întrucât:
- la data de 23 noiembrie 2000, deci anterior redactării procesului verbal de control, a achitat diferența de impozit pe profit în sumă de 281.980.503 lei, adică debitul generator de majorări de întârziere;
- suma de 33.808.470 lei, reprezentând majorările de întârziere aferente trimestrului III/2000, nu intră în categoria debitelor prevăzute de art.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.163/2000, ci este o sumă supusă facilităților instituite prin acest act normativ, iar plata ei, un criteriu pentru acordarea acelor facilități.
Recursul este fondat în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Deși amplu motivată, sentința recurată reproduce argumentele formulate de organele financiare pârâte în cuprinsul actului de control care a declanșat litigiul și mai ales, în decizia de soluționare a Ministerului Finanțelor Publice nr.1604/2000.
Apărările reclamantei au fost înlăturate făcându-se referire exclusiv la acele argumente, la normele legale aplicabile în speță și la rezultatele financiare reflectate în bilanțul contabil.
Dar, din dosar lipsesc nu numai bilanțul contabil în care trebuia să fie reflectate rezultatele financiare obținute de agentul economic în perioada supusă verificării, ci și declarația acestuia privind impozitul pe profit, în baza căreia se efectuează regularizarea în evidențele contabile.
Tinând seama de acestă împrejurare, se apreciază că soluția instanței, de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, nu se fundamentează pe un material probatoriu complet și convingător.
Ca atare, se impune admiterea recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, în vederea completării probelor cu înscrisurile menționate mai sus și, eventual, cu o expertiză contabilă financiară care să concluzioneze asupra existenței sau inexistenței creanței bugetare stabilite în sarcina reclamantei prin procesul-verbal de control din 12 aprilie 2001.
Văzând și dispozițiile art.313 din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de SC „R.I.” SRL împotriva sentinței civile nr.6 din 8 ianuarie 2002 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2003.