Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 16 ianuarie 2002, așa cum a fost precizată, reclamantele F.N. și R.M., au cerut, pe cale de contencios administrativ, obligarea la plata despăgubirilor, daune cominatorii a pârâților, după cum urmează: Ministerul Justiției – 1200 milioane lei, M.R. – 400 milioane lei; B.P. – 100 milioane lei; M.A. – 50 milioane și P.S. – 50 milioane lei, sume ce urmează a fi reactualizate la data plății.
În motivarea cererii lor, reclamantele au arătat că au solicitat acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă post mortem, soțului, respectiv tatălui lor, Lt. Col. F.C.
Prin decizia nr. 182/2000 și ulterior, prin decizia nr. 197/2000, Comisia instituită potrivit O.U.G. nr. 214/1999, în mod nelegal și abuziv a refuzat acordarea calității la care era îndreptățit sus-numitul, deși, prin sentința civilă nr. 419/2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2843/2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, acest lucru se dispusese în mod expres.
Pentru refuzul aplicării dispozițiilor legale incidente și al executării hotărârilor judecătorești menționate, pârâții sunt culpabili - din diferite considerente – ceea ce atrage răspunderea acestora.
Astfel, R.M. era la acea dată. președinte și membru al Comisiei care a respins cererea reclamantelor, B.P. era Secretar General la Ministerul Justiției și a semnat recursul Ministerului de Justiție, prin care erau susținute nelegalitățile Comisiei; A.M., în calitate de consilier juridic la Ministerul Justiției a susținut, de asemenea, în instanță, nelegalitățile comisiei pe parcursul procesului, în cele două grade de jurisdicție finalizate prin hotărârile judecătorești de mai sus.
P.S., fiind actuala președintă a comisiei, nu a pus în executare sentința și în fine, Ministerul Justiției, ca persoană juridică, a fost acționat în justiție, cerându-i-se daune, potrivit Legii nr. 29/1990.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 472 din 29 aprilie 2002, a respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtul Ministerul Justiției, a unit cu fondul, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta A.M. și pe fond, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța hotărârea, prima instanță a reținut că acțiunea întrunește condițiile de admisibilitate, prevăzute de Legea nr. 29/1990 și de legea specială, respectiv O.U.G. nr. 214/1999.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990, privind acordarea daunelor, deoarece, în speță, hotărârea judecătorească s-a executat prin emiterea deciziei nr. 197 din 22 ianuarie 2002 și nu cuprindea o obligație de a face, pentru neexecutarea căreia în termen să fie atrasă răspunderea persoanelor culpabile.
Împotriva sentinței au declarat recurs, în termen legal, reclamantele F.N.a și R.M., reluând susținerile din acțiune și detaliind amănunțit, considerentele răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți.
În esență, criticile formulate în recurs au vizat nelegalitatea sentinței, prin interpretarea eronată a dispozițiilor din legile speciale incidente speței, față de cele ale Legii generale nr. 29/1990.
S-a subliniat și că instanța fondului a reținut eronat faptul că decizia nr. 197 din 22 ianuarie 2002/2000, a soluționat situația, deoarece a fost emisă de o comisie nouă, cu o altă componență și nu a anulat potrivit „titlului executoriu”, prima decizie cu nr. 197/2000.
Recursul este nefondat, în sensul celor ce vor fi expuse în continuare.
Este de principiu că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorului, la îndeplinirea obligației, suma având un caracter provizoriu, instanța fiind datoare, însă, ca după executarea obligației respective, dat fiind caracterul incert și nelichid al unei creanțe, având la bază daunele cominatorii încuviințate, în vederea constrângerii debitorului, să transforme acele daune, în daune compensatorii, stabilind – după regulile dreptului comun sau ale legilor speciale - sume care reprezintă prejudiciul efectiv cauzat persoanei vătămate, prin întârzierea executării.
Potrivit precizărilor făcute constant în toată economia susținerilor recurentelor-reclamante (acțiune, precizări, recurs, concluzii scrise etc), obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii, potrivit Legii nr. 29/1990, care stabilește procesul în sfera contenciosului administrativ și conform regulilor generale ale art. 998 și 999 C. civ.
Dat fiind cadrul procesual fixat de reclamante și în considerarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prima instanță a procedat în mod corect la verificarea incidenței dispozițiilor art. 16 din Legea contenciosului administrativ, referitoare la daunele solicitate, ca fiind prevederi speciale, derogatorii de la dispozițiile generale ale Codului civil.
Într-adevăr, potrivit alin. (1) din articolul menționat, acordarea daunelor pentru întârziere, este condiționată expres de obligarea autorității administrative, în urma admiterii acțiunii, „să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris”.
Or, așa după cum corect a reținut instanța fondului, sentința civilă nr. 419/2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, nu dispune nici o astfel de obligație, limitându-se să anuleze prima hotărâre a Comisiei, să admită cererea și să acorde calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
Neprevăzându-se nici o obligație în sarcina pârăților, aceștia nu puteau fi ținuți de vreun termen, pentru a executa ceva în beneficiul recurentelor-reclamante și evident, nici nu puteau fi legal obligați la vreo taxă, în temeiul textului invocat.
Mai mult, prin decizia emisă la data de 22 ianuarie 2002, s-a acordat și pe cale administrativă, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, autorului recurentelor.
Nu mai era necesar, contrar susținerilor recurentelor, să fie menționată în această din urmă decizie, anularea primei, întrucât această anulare se dispusese irevocabil pe cale judecătorească.
Trebuie subliniat, cu tot respectul și compasiunea pentru suferințele autorului recurentelor, în a cărui memorie acestea acționează, ca și cu înțelegerea pentru efortul pe care recurentele-reclamante l-au depus în anevoioasele demersuri pentru obținerea recunoașterii unei meritate calități post mortem, că efectuarea apărărilor în cadrul primului proces și exercitarea căilor legale de atac, prin semnarea actelor de procedură și procesuale , precum și susținerea unei anumite poziții în instanță- nu pot constitui temeiuri de atragere a răspunderii civile delictuale, neefectuându-se nici un fel de dovadă că exercitarea acestor drepturi s-ar fi făcut în chip abuziv, potrivit dispozițiilor art. 723 alin. (2) C. proc. civ..
Prin urmare, neexistând – față de modul în care a fost precizată acțiunea, temeiuri de fapt sau de drept pentru obligarea pârâților la acordarea despăgubirilor pentru daune cominatorii sau compensatorii, în mod corect instanța de fond a respins cererea, pronunțând o hotărâre temeinică și legală.
În considerarea celor expuse, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantele F.N. și R.M., împotriva sentinței civile nr. 472 din 29 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2003.