Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe data de 20 noiembrie 2000, la Curtea de Apel Oradea, reclamantul P.G. a făcut contestație împotriva hotărârii nr. 455 din 29 octombrie 2001, a Casei Județene de Pensii Satu Mare – Comisia pentru stabilirea situațiilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, susținând că a suferit persecuții etnice în timpul ocupării Ardealului de Nord, fiind apoi obligat să se refugieze în localitatea Ineu.
Instanța sesizată, prin sentința nr. 61/CA/2002 - P din 25 februarie 2002, a respins acțiunea, cu motivarea că în luna octombrie 1940, reclamantul a fost încorporat în armata maghiară, „de unde a plecat și în decembrie 1940 s-a dus la Arad, fără să sufere vreo persecuție etnică”.
Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamantul, susținând că după ocupația hortystă a Ardealului de Nord, bărbații din satul în care domicilia, erau zilnic scoși din case și bătuți, iar caselor li se spărgeau ferestrele, situație care l-a determinat să se refugieze în Banat, de unde a fost încorporat, întorcându-se de pe front în septembrie 1944.
În concluzie, a solicitat să i se recunoască beneficiul legii invocate, precizând în plus că soției sale i-a fost admisă o acțiune similară.
Recursul este fondat.
Din materialul probator existent la dosarul cauzei rezultă că reclamantul și soția sa au avut domiciliul într-un sat – fost Principele Mihai, devenit mai târziu Traian, situat în apropierea liniei de graniță dinainte de cedarea Ardealului de Nord, în urma Dictatului de la Viena, că locuitorii din acele sate au fost supuși unor persecuții etnice și expulzați în România. Mai rezultă că reclamantul a fost încorporat într-o unitate militară din Ungaria, precum și că mai târziu, a ajuns în România, lucrând o perioadă de timp împreună cu soția sa, ca muncitor agricol, într-o fermă în apropiere de Arad.
Prin urmare, este în afară de orice îndoială că, abstracție făcând de circumstanțele în care s-au succedat aceste evenimente și care trădează o acutizare a tensiunilor dintre autoritățile maghiare, din acea vreme și populația românească, reclamantul a fost nevoit să se refugieze în România. Această situație a fost reținută, de altfel, ca fapt obiectiv, chiar de către instanța de fond.
Afirmația că decizia ar fi fost luată fără ca reclamantul „să sufere vreo persecuție etnică”, pe lângă faptul că nu-și găsește temei în materialul probator, rămânând o simplă aserțiune, dar este și, logic, improbabilă, fiind cu totul neverosimil ca reclamantul să-și fi părăsit de bună voie gospodăria și pământul stăpânit, ca și toate celelalte bunuri, fără ca luarea unei decizii atât de grave să fi fost determinată de un factor profund constrângător, explicabil în condițiile istorice la care s-a făcut mai sus referire.
În cauză, s-a mai invocat prin întâmpinarea depusă, existența unei legitimații de refugiat, de care reclamantul însuși s-a prevalat și pe care este aplicată o ștampilă cu mențiunea „Anulat”, contrazicându-se astfel tocmai statutul juridic pe care l-a reclamat.
Actul respectiv, ca și raționamentul dedus din el, nu are nici o relevanță.
Explicația anulării legitimației de refugiat constă pur și simplu în existența unor erori de înregistrare intervenite.
Astfel, la rubrica „domiciliul actual” s-a trecut inițial „Prahova” și, în continuare, „Uzinele electrice”, pentru ca apoi să se bareze superficial această înregistrare, înscriindu-se „Apa Acră Arad”, adică numele fermei în care reclamantul a lucrat imediat după refugiu, așa cum rezultă fără dubiu din probele administrate.
Că n-a fost vorba de o anulare a condiției de refugiat a reclamantului, o probează cu certitudine faptul că pe coperta respectivei legitimații s-a făcut mențiunea „Trecut în fișa nr. 5860 la Arad”, deci schimbat numărul de evidență, iar nu anulată pur și simplu, calitatea recunoscută.
În sfârșit, și în același sens, este de reținut că pe carnetul intitulat „Condicuță pentru servitor agricol”, eliberat soției reclamantului, în partea finală este trecut printre actele de identitate, pe baza cărora i s-a eliberat acesteia condicuța de servitor agricol, „Carnet de refugiat nr. 5860”, adică același tip de act și cu același număr, ca cel înscris pe carnetul anulat al reclamantului.
Față de considerentele mai sus expuse, urmează a se conchide ca fiind pe deplin dovedit în cauză, condiția de refugiat/strămutat a reclamantului și pe cale de consecință, îndreptățirea sa la recunoașterea beneficiului prevederilor drepturilor conferite prin art. 1 din Legea nr. 189/2000, pe perioada decembrie 1940 - martie 1945, cu începere de la data introducerii acțiunii la Comisia pentru stabilirea situațiilor prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul P.G., împotriva sentinței civile nr. 61/CA/2002 - P din 25 februarie 2002, a Curții de Apel Oradea.
Casează sentința atacată și în fond, admite acțiunea. Obligă pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare să-i recunoască reclamantului P.G., calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, cu plata drepturilor cuvenite pentru perioada decembrie 1940 - martie 1945, cu începere de la data introducerii acțiunii la comisie.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2003.