La 18 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de SC ”E.P.S.” SRL împotriva sentinței civile nr.1487 din 8 octombrie 2001 a Curții de Apel București-Secția de Contencios Administrativ.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 18 martie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 25 martie 2003.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la data de 18 iulie 2001 reclamanta SC ”E.P.S.” SRL a solicitat anularea deciziei nr.897 din 19 iunie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, a procesului verbal nr.188352/2000 întocmit de Administrația Financiară a Sectorului 6 București, exonerarea de plata sumei de 1.471.126.818 lei reprezentând diferență impozit pe profit (344.133.668 lei) și majorări de întârziere aferente (1.126.993.150 lei) și obligarea pârâtelor să recunoască reclamantei dreptul de a beneficia de scutire la plata impozitului pe profit pe o perioadă de 5 ani.
In motivarea acțiunii s-a arătat că în urma cererii de rambursare a TVA în valoare de 725.255.053 lei Administrația Financiară a Sectorului 6 București a dispus efectuarea unui control ale cărui rezultate au fost consemnate în procesul verbal nr.165711 din 29 septembrie 2000. Ulterior s-a efectuat un nou control încheindu-se procesul-verbal nr.188352 din 4 decembrie 2000, act contestat prin prezenta acțiune, reclamanta considerând că desfășoară activitate de producție astfel încât nu datorează impozit pe profit.
Prin sentința civilă nr.1487/2001 a Curții de Apel București, Secția contencios administrativ, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată reținându-se că în mod legal organele fiscale au stabilit în sarcina reclamantei o diferență de impozit pe profit și majorări de întârziere, deoarece activitatea pe care a desfășurat-o a fost de prestare de servicii, astfel cum s-a stabilit prin procesul-verbal din 29 septembrie 2000, act necontestat de petentă. Cu privire la excepția privind prescrierea dreptului de a se stabili impozitul pe profit s-a reținut că această cerere nu a fost formulată și în procedura prealabilă jurisdicțională iar pe fond sunt aplicabile prevederile OG nr.70/1994.
Impotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen reclamanta criticând-o sub patru aspecte.
Se arată că în mod greșit instanța a respins cererea privind prescrierea dreptului de a se stabili impozit pe profit cu motivarea că nu a solicitat acest lucru în procedura prealabilă, întrucât este vorba de o excepție de fond, absolută și peremtorie, care poate fi invocată în orice stadiu al procesului; că sentința este motivată în sensul inadmisibilității acțiunii ( nu sunt îndeplinite dispozițiile art.1 din Legea nr.29/1990), iar dispozitivul prevede respingerea acțiunii ca nefondată, exitând astfel motive contradictorii și străine de natura pricinii; că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de anulare a procesului-verbal de control din 4 decembrie 2000 și a deciziei Ministerului Finanțelor Publice; că sentința nu se sprijină pe probele administrate în cauză.
Motivele de recurs au fost întemeiate în drept de către reclamanta-recurentă pe dispozițiile art.304 pct.9, pct.7 teza 2 și 3 , pct.6 și pct.7 teza 1 Cod procedură civilă.
Verificând cauza în funcție de recursul formulat, Curtea reține următoarele:
Prin procesul verbal nr.188352 din 4 decembrie 2000 al Administrației Financiare a Sectorului 6 București a fost calculat impozitul pe profit și majorări de întârziere datorate de recurentă pentru perioada 6 aprilie 1993- 21 septembrie 1998 avându-se în vedere că societatea a avut activitate preponderentă de prestări de servicii (nu de producție) astfel cum s-a analizat și s-a stabilit prin procesul-verbal nr.165711 din 29 septembrie 2000 al Administrației Financiare Sector 6 București.
Acest proces-verbal din data de 29 septembrie 2000 nu a fost contestat de recurentă, motiv pentru care concluziile sale sunt definitive.
Prin procesul-verbal din data de 4 decembrie 2000 s-a calculat numai diferența de impozit pe profit pentru perioada precizată (plus majorări de întârziere) avându-se în vedere situația stabilită prin procesul-verbal anterior. Drept urmare, prin prezenta acțiune, petenta nu putea să conteste decât sumele la care a fost obligată prin procesul verbal din data de 4 decembrie 2000, nu și alte aspecte, după cum bine a reținut instanța de fond.
Având în vedere că sumele sunt datorate întrucât nu se mai poate discuta încadrarea activității societății – aceasta fiind definitiv stabilită prin procesul-verbal din data de 29 septembrie 2000, necontestat, ca fiind de prestări de servicii – acțiunea a fost respinsă în mod legal și temeinic. Ca urmare, curtea de apel a reținut în mod judicios că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art.1 din Legea nr.29/1990, întrucât reclamanta nu a dovedit că are un drept recunoscut de lege care să-i fi fost vătămat. Acesta este un argument pentru netemeinicia acțiunii, întrucât s-a analizat cererea pe fond și nu reprezintă un considerent pentru inadmisibilitatea acțiunii, astfel cum susține eronat recurenta.
In acest sens nu sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.7 teza II și III din Codul de procedură civilă.
Instanța, prin analizarea fondului pricinii în ce privește primul capăt din cererea introductivă de instanță, se constată că s-a pronunțat în mod temeinic și legal, nefiind întrunite cerințele art.304 pct. 6 Cod procedură civilă și ale art.304 pct.7 teza I Cod procedură civilă.
Referitor la primul motiv de recurs, Curtea apreciază că nici acesta nu este fondat, întrucât invocarea prescrierii dreptului organelor fiscale de a stabili impozit pe profit reprezintă o cerere din cadrul acțiunii principale formulate de reclamantă, cerere care nu a fost promovată și în procedura prealabilă jurisdicțional administrativă. Nefiind întrunite cerințele art.5 din Legea nr.29/1990, în mod legal curtea de apel a respins acest petit. Invocarea prescripției de către reclamantă prin acțiune nu echivalează cu o excepție, aceasta din urmă (excepția) reprezentând un mijloc al pârâtului de apărare în procesul civil. Or, recurenta a avut calitate procesuală activă (reclamantă) și invocarea de către aceasta a prescripției reprezintă o cerere din cuprinsul acțiunii, cerere în temeiul căreia a tins să dovedească netemeinicia obligării sale la sumele menționate în procesul verbal de control atacat.
Pentru aceste considerente Curtea apreciază că recursul nu este fondat sub nici un aspect. Drept urmare se va respinge recursul constatându-se totodată că nu există temeiuri de casare de ordine publică a sentinței în conformitate cu dispozițiile art.306 alin.2 din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de SC ”E.P.S.” SRL împotriva sentinței civile nr.1487 din 8 octombrie 2001a Curții de Apel București-Secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2003.