La data de 19 martie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de P.P. și G.C. împotriva deciziei nr.402 din 17 septembrie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională.
Dezbaterile au avut loc la data de 19 martie 2003, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la data de 26 martie 2003.
C U R T E A
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr.8 din 14.02.2002, Colegiul Jurisdicțional Tulcea a admis în parte sesizarea formulată de procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Tulcea și a obligat în solidar pe pârâții G.C. și P.P. să plătească Societății comerciale „D.” SA sumele de 231.522.897, 38.081.237 lei și 32.918.120 lei reprezentând despăgubiri civile, cu dobânzile aferente în procent de 34,6%.
Pentru a hotărî astfel, colegiul jurisdicțional a reținut că pârâtul G.C., în calitate de administrator unic și P.P., în calitate de contabil-șef au cauzat pagube în patrimoniul Societății comerciale „D.” SA prin neîncasarea în termenul de prescripție a sumelor datorate de 22 de societăți comerciale, prin plata către administrator a unei indemnizații care nu a fost aprobată în ședința AGA din 26.11.1999 și prin efectuarea în anul 2000 a unor cheltuieli care care nu priveau activitatea societății.
Prin decizia nr.402/ 17.09.2002, Secția jurisdicțională a Curții de Conturi a admis recursurile jurisdicționale declarate de G.C. și P.P., a modificat sentința colegiului jurisdicțional în sensul reducerii sumei la care au fost obligați cei doi pârâți de la 231.522.897 lei la 216.495.597 lei, cu dobânda de 34,6% aferentă acestei sume și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Instanța de recurs jurisdicțional a avut în vedere că producerea prejudiciului este consecința faptelor concurente ale celor doi pârâți, iar în privința cuantumului prejudiciului s-a considerat că pârâții nu datorează cele două sume menționate de unitatea păgubită în adresa nr.10/ 7.02.2002 și care au făcut obiectul compensării datoriilor reciproce față de S.C. „D” SA și S.C. „A.” SA.
Împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs jurisdicțional și în temeiul art.82 alin.1 din Legea nr.94/1992 republicată, au declarat recurs cei doi pârâți, solicitând casarea deciziei ca nelegală și netemeinică.
Recurentul P.P. a invocat motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă, susținând că a fost greșit stabilită răspunderea sa în solidar cu managerul societății, deși nu s-a motivat ce delict a săvârșit cu intenție și în înțelegere cu managerul, singura persoană cercetată penal pentru infracțiunile de fals, uz de fals și înșelăciune.
Prin cel de-al doilea motiv de casare, recurentul a arătat că, fără nici o dovadă și în contradicție cu actul de control, instanțele Curții de Conturi au reținut că nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, deși în asemenea caz, răspunderea sa trebuia să fie materială, în condițiile art.102 din Codul muncii.
Referitor la prejudiciul rezultat din efectuarea unor cheltuieli nelegale, recurentul a susținut că nu au fost examinate apărările invocate cu privire la lipsa vizei sale și la faptul că, aprobarea cheltuielilor respective a fost dată de șefa serviciului contabilitate-financiar, care este soția managerului societății.
Recurentul G.C. a solicitat casarea deciziei atacate în baza art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motivând că nu au fost examinate înscrisurile depuse și nu s-a admis prezentarea altor înscrisuri din care rezultă că societățile debitoare au intrat în procedura de lichidare, iar Societatea comercială „D.” SA și-a încetat activitatea din anul 2000, neavând posibilitatea să cheltuiască alte sume pentru recuperarea datoriilor. Referitor la debitul aparținând S.C. „U” SA, recurentul a arătat că, termenul de prescripție s-a împlinit la 31.12.1999, în luna în care a preluat conducerea societății și nu a existat timpul necesar pentru a lua cunoștință de debit și de măsurile pentru recuperarea lui.
Referitor la cuantumul salariului său, recurentul a arătat că a existat hotărârea AGA la începutul anului 2000, prin care s-a stabilit că are dreptul la sporurile aferente salariului și la o retribuție superioară celei primite de subalternii săi.
În ultimul motiv de casare, recurentul a susținut că toate cheltuielile efectuate în anul 2000 au fost justificate, întrucât pentru unele deplasări în interesul serviciului a folosit mașina proprietate personală, iar reparațiile autoturismului societății au fost necesare chiar dacă facturile au fost emise cu întârziere, în funcție de disponibilitățile bănești.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art.304 și art.3041 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate pentru următoarele considerente:
Referitor la recursul declarat de recurentul-pârât P.P., se constată că sunt nefondate criticile aduse hotărârii pronunțate de instanța de recurs jurisdicțional.
Recurentul-pârât P.P. a îndeplinit din anul 1992 funcția de contabil-șef și în această calitate, avea obligația să verifice și să controleze situația debitorilor societății, iar în cazul neîncasării la scadență a unor creanțe, trebuia să sesizeze conducerea unității pentru începerea procedurilor judiciare de recuperare a sumelor datorate sau pentru executarea lor silită.
Recurentul-pârât a contestat fără temei aceste atribuții care definesc însăși funcția deținută în cadrul unității. Susținerea sa privind lipsa de dovezi pentru propria sa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în patrimoniul societății este infirmată de întregul material probator administrat în cauză și avut în vedere de instanțele Curții de Conturi.
Constatările organului de control după verificarea contului 411 „Clienți”, rapoartele întocmite de comisia de cenzori pentru închiderea exercițiilor financiar-contabile pe anii 1997 și 1998 dovedesc că, în termenul legal de prescripție nu s-a acționat pentru încasarea creanțelor societății, iar recurentul-pârât P.P. a recunoscut că singurele măsuri întreprinse au fost somațiile adresate debitorilor, fără însă a propune motivat conducerii unității promovarea acțiunilor în justiție sau începerea formelor de executare silită.
Referitor la cheltuielile nelegale constatate de organele de control, instanțele Curții de Conturi au înlăturat corect apărarea recurentului-pârât privind lipsa vizei sale pentru controlul preventiv. Recurentul-pârât P.P. avea obligația să verifice legalitatea și realitatea fiecărei plăți efectuate și să ia măsuri de recuperare a sumelor achitate fără temei legal din bugetul unității. Atât în procesul-verbal nr.443/ 31.08.2001 al Direcției de control financiar Tulcea, cât și în actul de sesizare întocmit de procurorul financiar, s-a constatat că actele de cheltuieli care nu aveau legătură cu activitatea societății și care au majorat nejustificat pierderile pe anul 2000 au fost înregistrate în evidența contabilă și deci recurentul-pârât, deși nu a avizat personal plățile efectuate, avea posibilitatea să cunoască și să intervină în exercitarea competențelor sale pentru evitarea sau pentru diminuarea pagubei.
Incidența în cauză a prevederilor art.102 din Codul muncii a fost neîntemeiat invocată în recursul declarat de P.P. și aceasta cu atât mai mult cu cât, o asemenea apărare nu a fost formulată pe parcursul judecății la instanțele Curții de Conturi.
Răspunderea sa a fost stabilită ca urmare a constatărilor organelor de control ale Curții de Conturi atât cu privire la abaterile cu caracter financiar comise în calitate de contabil-șef, cât și la pagubele cauzate și pentru repararea cărora s-a dispus plata de despăgubiri civile.
În consecință, răspunderea materială a recurentului-pârât P.P. nu a fost antrenată prin întocmirea unui act de imputație și răspunderea sa juridică a fost corect stabilită în procedura de control și de jurisdicție prevăzută de Legea nr.94/1992.
Recursul declarat de recurentul-pârât G.C. este de asemenea nefondat pentru că acesta, în calitate de administrator al unei societăți comerciale supuse jurisdicției Curții de Conturi, datorează despăgubiri civile pentru pagubele cauzate societății.
În privința debitelor care nu au fost recuperate în termenul legal de prescripție, răspunderea recurentului-pârât G.C. este consecința neîndeplinirii obligației sale prevăzute în art.5 pct.1 lit.d și e din contractul de administrare nr.990/ 8.12.1999, iar necunoașterea evidenței exacte a tuturor debitelor nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere pentru managerul societății, în condițiile în care acesta nu a dovedit măsurile concrete întreprinse pentru valorificarea creanțelor unității.
Susținerea recurentului-pârât privind lipsa disponibilităților bănești necesare pentru realizarea creanțelor este nefondată pentru că, așa după cum s-a reținut în actul de control, S.C. „D.” SA a avut un cont neblocat de creditori deschis la Banca Turco-Română, Sucursala Galați.
Apărarea privind legalitatea sumelor încasate de recurentul-pârât G.C. cu titlul de indemnizație nu a fost dovedită, deși cuantumul acestora a depășit suma prevăzută la art.4 pct.1 din contractul de administrare, iar pentru diferența de sumă nu a existat hotărârea A.G.A., fiind încălcate dispozițiile art.148 din Legea nr. 31/1990 republicată.
De asemenea, sunt nefondate susținerile recurentului-pârât G.C. cu privire la legalitatea cheltuielilor înregistrate în anul 2000 pentru folosirea autoturismului propriu și pentru reparațiile autocamionetei ARO, care aparținea unei alte persoane.
Pentru utilizarea în interesul societății a autoturismului proprietate personală, recurentul-pârât a beneficiat de decontarea combustibilului consumat, dar pentru celelalte cheltuieli ocazionate de inspecția tehnică, revizie auto sau piese de schimb, instanțele Curții de Conturi au stabilit judicios că societatea nu avea dreptul la deducere fiscală, pentru că autoturismul nu era în patrimoniul său.
Aceeași concluzie se impune în privința bonurilor de consum și a reparațiilor înregistrate în septembrie și octombrie 2000 pentru autocamioneta ARO 21-TL-166, mijloc fix care nu se mai afla în patrimoniul societății din data de 16.06.2000, când a fost vândut unei persoane fizice.
Pentru considerentele expuse și constatând că nu există motive de casare a hotărârii pronunțate de instanța de recurs jurisdicțional, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de P.P. și de G.C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de P.P. și G.C. împotriva deciziei nr.402 din 17 septembrie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională, ca nefondate.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2003.