S-a luat în examinare recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr.534/CA/2002-P din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea.
La apelul nominal au lipsit atât recurenta pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor, cât și intimatul-reclamant C.P.M.
Procedura completă.
S-a referit că ambele părți au solicitat, în scris (filele 3 și 8) soluționarea cauzei în lipsa lor, conform prevederilor art.242(2) din Codul de procedură civilă.
Constatând pricina în stare de judecată, Curtea a rămas în pronunțare.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 3 septembrie 2002, C.P.M. a solicitat ca în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Bihor să se dispună anularea hotărârii nr.863 din 13 august 2001, prin care Comisia pentru aplicarea Legii nr.189/2000 i-a respins cererea de recunoaștere a calității de beneficiar al O.G. nr.105/1999, ca nelegală.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că urmare a aplicării Dictatului de la Viena, întreaga sa familie a fost strămutată din Oradea în Ungaria, unde tatăl său a fost obligat să lucreze în serviciul Căilor ferate regale ungare.
A precizat că măsura respectivă a încetat abia în cursul lunii mai 1945. Ea a vizat în special pe salariații de etnie română, în timp ce salariații de etnie maghiară au rămas pe loc, continuându- și activitatea în Gara Oradea Vest.
Deși a depus înscrisuri oficiale care atestă strămutarea, funcționarii autorității publice pârâte consideră eronat că nu este îndreptățit la recunoașterea dreptului pretins, prevăzut de art.1 lit.c din O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000.
Curtea de Apel Oradea prin sentința nr.534/CA din 14 octombrie 2002 a admis acțiunea și a anulat actul administrativ supus controlului jurisdicțional.
De asemenea, a obligat pe pârâtă să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al Legii nr.189/2000.
Instanța a reținut, în esență, că tatăl reclamantului, angajat al Căilor Ferate Române, a fost transferat după ocuparea Ardealului de Nord de către autoritățile hortiste, în Ungaria, unde alături de ceilalți membrii ai familiei, C.P.M. a suportat privațiunile impuse prin această măsură discreționară.
Faptul că tatăl său nu a plecat benevol și nu a considerat localitatea de strămutare ca fiind cea de domiciliu, rezultă din înscrisul eliberat de Căile Ferate Regale Ungare, care confirmă măsura strămutării.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor.
Recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea, deoarece plecarea familiei C. în Ungaria a avut loc ca urmare a opțiunii exprimate de tatăl reclamantului, care astfel și-a continuat activitatea desfășurată anterior în cadrul Căilor Ferate Române. Că deci, nu poate fi vorba de privațiuni și suferințe ci de o situație privilegiată, rezultând din condiții superioare de locuit, serviciu, salarizare.
În sprijinul apărării sale, Casa Județeană de Pensii Bihor a mai invocat Precizările C.N.P.A.S. nr.1026/2002, care exceptează de la beneficiul legii, persoanele ai căror părinți au fost detașați sau transferați în interesul serviciului la stațiile de cale ferată din Ungaria (MAV).
Recursul este nefondat.
Din adresele nr.6677/II.1942 și nr.Gy 4/172/1945.A.II.sz emise de Căile Ferate Regale Ungare (filele nr.4,5,7 și 8 ale dosarului), rezultă fără echivoc transferul forțat al lui C.P. tatăl reclamantului C.P.M., inspector de cale în stația Oradea, la direcția căilor ferate ungare din Veszprem, stația Szentgal, dispus de autoritățile maghiare după ocuparea Ardealului de Nord.
Ca urmare, a aceestei măsuri, întreaga familie a reclamantului a fost nevoită să-l însoțească pe C.P. în diferite localități în care fusese strămutat și de unde s-a reîntors în România abia în luna mai 1945.
Contrar afirmațiilor care se fac în recurs, nu s-a dovedit câtuși de puțin în dosar, existența unor condiții de viață superioare pe perioada strămutării și nici a unui acord, din partea lui C.P. cu privire la transferul decis unilateral de autoritățile de ocupație.
Măsura respectivă, viza îndeosebi, persoane de origine etnică română și refuzul de conformare ar fi determinat, în mod cert, agravarea situației familiei celui transferat forțat.
Cât privește Precizările C.N.P.A.S. nr.1026/2002, se apreciază că ele adaugă la lege și restrâng nepermis sfera persoanelor îndreptățite la recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000.
În consecință, legal și temeinic aceste precizări au fost înlăturate de prima instanță din soluția dată procesului.
Față de considerentele expuse și de inexistența unor motive de casare, de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr.534/CA/2002-P din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2003.