S-a luat în examinare recursul declarat de B.A., D.L.D., D.A.I., D.C.I., T.G., D.M., B.D., B.A., P.I., D.V.I. și D.J. împotriva sentinței civile nr.1322 din 12 octombrie 2000 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat: recurenții reclamanți de B.A., D.L.D., D.A.I., D.C.I., T.G., D.M., P.I., D.V.I. și D.J. prin mandatar B.A., B.D. personal și asistat de avocat T.C., B.A. personal și asistat de avocatul L.T., precum și intimatele pârâte Banca Națională a României reprezentată de consilierul juridic N,.N. și Banca Comercială Română reprezentată de consilierul juridic G.A.
Procedura completă.
Avocatul L.T. și avocatul T.C., luând pe rând cuvântul au solicitat admiterea recursului pentru motivele invocate în scris la dosar, casarea sentinței atacate și în fond admiterea acțiunii reclamantului B.A. astfel cum a fost formulată. În susținerea motivelor de recurs a depus note scrise, fără cheltuieli de judecată.
B.A. în calitate de mandatar al recurenților reclamanți a solicitat admiterea recursului.
Consilierii juridici N.N. și G.A., luând pe rând cuvântul au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1322 din 12 octombrie 2000 a Curții de Apel București, pronunțată în fond după casare s-a respins acțiunea introdusă de reclamantul B.A. împotriva Băncii Naționale a României și a Băncii Române de Comerț Exterior, preluată prin lichidare de către Banca Comercială Română.
Prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat să se constate, în procedură de contencios administrativ, refuzul nejustificat al pârâtelor de a-i rezolva cererea de a se stabili drepturile sale asupra unui depozit bancar constituit pe numele autoarei sale, defuncta I.M., în urma primirii de către aceasta a sumei de 10 miliarde drahme de la un frate al său din Grecia, în anul 1947, și transmisă cu biletul de bancă purtând nr.255697/1947.
În motivarea soluției date instanța de fond a avut în vedere faptul că biletul de bancă mai sus identificat a fost depus de către beneficiar la data de 20 februarie 1953, încălcându-se astfel prevederile art.14 din Legea nr.284/1947 care impuneau obligația de cedare a valutei dobândită în termen de 15 zile de la obținerea ei, situație în care autoarea reclamantului a pierdut orice drept asupra acelui cont, neputându-se constata deci existența vreunui refuz nejustificat al pârâtelor de a răspunde și da relații reclamantului.
Sentința a fost recurată de reclamant.
În cursul desfășurării judecății în instanța de recurs reclamantul a decedat, în locul său fiind introduși în cauză succesorii săi, desemnați prin certificatul de moștenitor nr.109 din 9 august 2002 eliberat de biroul notarului public B.N.
Prin motivele de recurs depuse a fost criticată sentința recurată sub următoarele aspecte:
-în mod greșit instanța de fond, nerespectând îndrumările date prin precedenta decizie a Curții Supreme de Justiție, i-a respins cererea de administrare a unei probe cu înscrisuri, precum și de efectuare a unei expertize;
-prima instanță a constatat, deși nu era investită cu un asemenea capăt de cerere, că antecesoarea reclamantului nu ar mai fi avut nici un drept la dobândirea unei sume de bani, această chestiune urmând a fi lămurită după obținerea documentației pe care solicitase a fi obligate pârâtele să o depună.
Recursul este nefondat.
În cauză este un fapt bine stabilit, invocat chiar de către reclamant în acțiunea introductivă, că autoarea reclamantului a primit de la fratele său din Grecia biletul de bancă nr.255697, în valoare de 10 miliarde drahme, emis de Banca Elenă, susnumita recunoscând printr-o declarație dată la Banca Națională a României și care a fost suspendată în fața instanței de fond că la data de 8 decembrie 1947 i s-a înmânat acel bilet de bancă. Pe aceeași declarație I.M. a confirmat, olograf, că a predat biletul de bancă pârâtei, declarația purtând data de 20 iulie 1953 și fiind înregistrată ca atare la registratura generală a Băncii Naționale (fila 47, dosar fond).
În conformitate cu dispozițiile art.2 din Legea nr.248/1947, persoanele fizice erau obligate, illo tempore, să predea, printre altele, biletele de bancă de orice fel emise în străinătate. Neconformarea acestei obligații în termen de 15 zile de la dobândirea valutei atrăgea după sine confiscarea valorii nedeclarată.
Potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.29 din 7 noiembrie 1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
În incidența dispozițiilor mai înainte citate urmează a se constata, în speță, că biletul de bancă primit de către autoarea reclamantului a fost deținut în condiții nelegale, sancționate de lege cu confiscarea.
Această măsură sancționatorie opera prin efectul legii și, indiferent dacă s-ar fi aplicat în fapt sau nu, interzicea orice act de folosință sau dispoziție ulterior, biletul de bancă ieșind din circuitul civil și asupra lui, ca și a valorii pentru care fusese emis, nemai putând fi formulată nici o pretenție.
Prin urmare, reclamarea oricăror pretenții, inclusiv aceea de a fi, eventual încheiată o tranzacție vizând redobândirea sumei respective – după cum se învederează de recurent în parte finală a motivelor de recurs – nu subzistă cunoscând că potrivit dispozițiilor imperative din Legea nr.29/1990 nu pot face obiectul judecății în instanța de contencios administrativ decât drepturi recunoscute de lege.
Disocierea solicitată de către reclamant și succesorii acestuia între formalitățile administrative prealabile, legate de cunoașterea depozitului bancar, și modul de regularizare ulterior a pretențiilor pe care le-ar formula este nepertinentă, demersurile administrative formează un tot cu finalitatea urmărită, ele constituind în ultimă analiză niște acte pregătitoare, a căror utilitate se regăsește doar în realizarea pretențiilor bănești pentru care au fost declanșate, indiferent pe ce cale s-ar realiza aceasta.
Motivele de recurs vădindu-se așadar nefondate urmează a se respinge recursul declarat, cu mențiunea soluției pronunțate de prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de B.A., D.L.D., D.A.I., D.C.I., T.G., D.M., B.D., B.A., P.I., D.V.I. și D.J. împotriva sentinței civile nr.1322 din 12 octombrie 2000 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2003.