S-a luat în examinare recursul declarat de B.A. împotriva sentinței civile nr.74/CA/2002-P din 25 februarie 2002 a Curții de Apel Oradea.
La apelul nominal au lipsit recurentul reclamant B.A., precum și intimata pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor.
Procedura completă.
S-a referit că, recurentul reclamant în temeiul dispozițiilor art.242 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea în lipsă.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe data de 31 octombrie 2001 la Curtea de Apel Oradea reclamantul B.A. a solicitat anularea Hotărârii nr.1038 a Casei județene de pensii Bihor – Comisia pentru aplicarea Legii nr.189/2000, cu care i s-a respins cererea de recunoaștere a calității de beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000 și a prevederilor Legii nr.367/2001.
Instanța investită a respins acțiunea cu motivarea că în cauză nu se face dovada că reclamantul ar fi fost supus vreunei persecuții etnice.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul susținând că a fost obligat să plece din Oradea, aflată în teritoriul vremelnic cedat al Ardealului de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena și să se refugieze în orașul Beiuș plecând după tatăl său care fusese arestat anterior de autoritățile maghiare pentru pretinse motive politice, în realitate motive etnice, și trecuse în România.
Recursul este nefondat.
Din materialul probator aflat la dosarul la dosarul cauzei rezultă că recurentul după ce a urmat cursurile Liceului „E.Gojda” din Oradea până în anul 1942 și apoi la Școala superioară maghiară Baross Gavril din același oraș, și-a încheiat studiile, prin promovarea examenului de bacalaureat, la Școala medie din Debrecen (Debrețin) în septembrie 1943. Ulterior, a revenit la Oradea, de unde a plecat în orașul Beiuș.
Motivul refugiului său a fost – astfel cum precizează prin chiar petiția de recurs – dorința de a-și urma tatăl care fusese nevoit să se refugieze în același oraș din motive de persecuție etnică.
Din probele dosarului nu rezultă, nici chiar în mod indirect, că asupra recurentului s-ar fi exercitat presiuni de ordin etnic.
La data când reclamantul a plecat din Oradea avea peste 20 de ani, în primăvara anului următor fiind încorporat în armata română.
Chiar dacă opțiunea sa poate fi înțeleasă, ca un act de solidaritate cu tatăl său, nu este de natură să-i confere lui însuși calitatea de persecutat etnic, neexistând de altfel nici o altă circumstanță revelatoare, în acest sens, la dosarul cauzei.
În consecință, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins, cu menținerea soluției pronunțate de prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de B.A. împotriva sentinței civile nr.74/CA/2002-P din 25 februarie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2003.