Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 18 aprilie 2003, P.V. a solicitat ca în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Satu Mare să se dispună anularea hotărârii nr.229 din 17 aprilie 2002 prin care comisia constituită pentru aplicarea prevederilor o.g. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, i-a acordat drepturile pretinse, stabilind că perioada de refugiu a fost cuprinsă între 14 septembrie 1941 – 6 martie 1945.
De asemenea, a cerut obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de beneficiar al acelui act normativ, cu începere de la 15 februarie 1941.
In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în realitate, refugiul său în altă localitate decât aceea de domiciliu, a început la data de 15 februarie 1941, situație dovedită cu declarațiile autentice ale martorilor, care au suportat aceleași privațiuni, determinate de aplicarea Dictatului de la Viena în Ardealul de Nord.
Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ prin sentința civilă nr.256/CA din 16 iunie 2003 a admis acțiunea și a anulat hotărârea atacată.
Pe cale de consecință, a fost obligată pârâta să recunoască reclamantei, calitatea de beneficiar al dispozițiilor O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 15 februarie 1941.
Instanța de fond de reținut că soluția respectivă se impune în raport de reglementarea instituită prin Normele de aplicare a ordonanței guvernamentale mai sus-menționate și de declarațiile autentice ale martorilor, împreună cu care reclamanta a plecat în refugiu.
Hotărârea a fost atacată cu recurs de către pârâta Casa Județeană de Pensii Satu-Mare.
Recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea, deoarece din Condica pentru servitorul agricol nr.2602/1941 eliberată de Camera de Agricultură a Județului Arad, rezultă că debutul refugiului reclamantei din localitatea de domiciliu a fost la 14 septembrie 1941. Că, în prezenta unui asemenea înscris oficial, proba testimonială nu mai era admisibilă pentru stabilirea duratei reale a refugiului.
Critica este neântemeiată.
Din condica pentru servitorul agricol eliberată de către Camera de Agricultură a Județului Arad rezultă doar viza aplicată de primarul comunei Covăsânț, județul Arad în ziua de 14 septembrie 1941.
S-a aplicat o simplă viză ce atestă prezența la serviciu a reclamantei la data respectivă, ceea ce însă, nu înseamnă însă, că refugiul acesteia în localitate a început în aceeași zi.
Martorii au arătat în declarațiile lor autentice, că au plecat în refugiu din satul Principele Mihai, județul Satu Mare, odată cu reclamanta, adică la 15 februarie1941 și au fost repartizați la o fermă din județul Arad. De asemenea că, familia P. se afla în localitatea de refugiu încă din 2 decembrie 1940 și a primit pământ în arendă.
Ținând seama de aceste declarații, care nu au fost au fost contrazise de înscrisul invocat de recurentă, precum și de prevederile art.4 alin.3 din Normele de aplicare a O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, se apreciază că soluția de admitere a acțiunii reclamantei se vădește legală și temeinică.
In consecință, recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Satu-Mare împotriva sentinței civile nr.256/CA/2003-P din 16 iunie 2003 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată, în ședința publică astăzi 20 ianuarie 2004.