Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 12 martie 2002, reclamantul T.M. a chemat ăn judecată pe pârâtul Ministerul Industriei și Resurselor, solicitând obligarea pârâtului să-l reintegreze în funcția avută anterior și pe cale de consecință, să-i acorde drepturile salariale la zi.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în urma trimiterii soției sale în străinătate în misiune permanentă, în anul 1999, la Consulatul General al României de la Munchen, și-a urmat soția la post, cu avizul favorabil al pârâtului și cu mențiunea că după încheierea misiunii, va reveni ca angajat la Ministerul Industriei și Comerțului, însă pârâtul a refuzat reangajarea, pe motiv că postul deținut de reclamant este de funcționar public, pentru ocuparea căruia urmează să susțină concurs.
Prin sentința civilă nr. 465 din 24 aprilie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Ministerul Industriei și Resurselor să-l reintegreze pe reclamant în postul deținut anterior, cu plata drepturilor salariale la zi și cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile legii speciale, Legii nr. 1/1970, art. 9 lit. k) și cele ale art. 10 lit. a), care completează art. 103 din Legea nr. 188/1999, fiind imperative sub aspectul rezervării postului și al reangajării în aceiași funcție, a salariatului care-și urmează soția în străinătate, aflată în misune permanentă, refuzul pârâtului de soluționare a cererii reclamantului privitoare la acest drept recunoscut de lege, fiind nejustificat.
Împotriva acestei hotărârii a declarat recurs pârâtul Ministerul Industriei și Resurselor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Criticile aduse soluției instanței de fond vizează mai multe aspecte și anume:
- hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței materiale, obiectul litigiului dedus judecății fiind un litigiu de muncă, soluționat, însă, în condițiile Legii nr. 29/1990, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.;
- hotărârea a fost pronunțată cu încadrarea și aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
-hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din actele și lucrările dosarului reiese că reclamantul a fost angajat cu contract de muncă pe durată nedeterminată, în funcția de consilier al Direcției Generale Cooperare Economică Internațională a Ministerului Industriei și Resurselor, până în anul 1999, când soția sa a fost trimisă în misiune permanentă în străinătate, începând cu data de 12 noiembrie 1999, la Consulatul General al României la Munchen.
Ministerul Industriei și Resurselor (fostul Minister al Industriei și Comerțului) și–a dat avizul favorabil, pentru ca reclamantul să-și urmeze soția în misiune permanentă în străinătate, în condițiile încetării activității potrivit, prevederilor art. 9 lit. k) din Legea nr. 1/1970, lege specială în materie.
La încetarea misiunii soției sale, reclamantul a solicitat pârâtului, în termen legal de 90 de zile, reîncadrarea sa pe postul deținut anterior, conform prevederilor art. 10 lit. a) din Legea nr. 1/1970, cele ale Legii nr. 51/1990, precum și a Notei cuprinzând acordul dat de Secretariatul de Stat al Ministerul Industrei și Comerțului nr. 18185 din 6 octombrie 1999, în care se menționează că reclamantul dorește să revină ca angajat al Ministerului Indusriei și Comerțului.
Cum cererea reclamantului, de reîncadrare în postul deținut anterior, a rămas fără răspuns, aceasta a fost reiterată la data de 22 noiembrie 2001 și apoi, cu nr. 100.135/2002, la care pârâtul, cu adresa nr. 260125 din 4 martie 2002, a comunicat reclamantului că nu poate fi reîncadrat decît prin concurs, întrucât postul său a devenit între timp de funcționar public.
Refuzul pârâtului constituie o vătămare adusă reclamantului, prin încălcarea unui drept recunoscut de lege, astfel că cererea sa adresată instanței se încadrează în prevederile art. 1 teza a II-a din Legea nr. 29/1990, fiind de competența instanței de contencios administrativ.
Instanța de fond a analizat atât sub aspectul condițiilor prevăzute de Legea nr. 29/1990, cererea reclamantului, cât și a prevederilor legislației muncii, aplicabile speței. Astfel, instanța de fond a reținut că art. 103 din Legea nr. 188/1999, stipulează expres că această lege se completează cu prevederile legislației muncii, ori Legea nr. 1/1970, în vigoare și imperativă, este obligatorie sub aspectul rezervării postului și reangajării în aceiași funcție.
Faptul că la data încetării activității în condițiile art. 9 lit. k) din Legea nr. 1/1970, reclamantul avea certitudinea revenirii sale la postul deținut anterior, potrivit art. 10 lit. a) din Legea nr. 1/1970, fac neaplicabile prevederile Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, întrucât ar contraveni legislației muncii, față de faptul că legea funcționarilor publici se completează cu prevederile legislației muncii, în speță Legea nr. 1/1970, invocată de reclamant.
Pe de altă parte, faptul că și în prezent postul deținut de reclamant anterior este liber și că la data apariției Legii nr. 188/1999 și până în prezent, nu s-au organizat concursuri de ocupare a posturilor de funcționari publici, cei care ocupau aceste funcții fiind atestați pe post, fără concurs, având în vedere și dispozițiile Legii nr. 1/1970, în vigoare, art. 9 alin. (1) lit. k) și art. 10 lit. a), cu caracter imperativ, este evident că refuzul pârâtului privind reangajarea reclamantului în postul deținut anterior, este nejustificat, încălcând dreptul constituțional la muncă (art. 38 din Constituția României).
În mod corect, instanța de fond, în baza art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să-l reintegreze în postul deținut anterior Ordinului Ministerului Industriei și Comerțului nr. 148 din 8 noiembrie 1999, conform cererii din 21 octombrie 2001, cu consecința plății drepturilor salariale, începând cu luna noiembrie 2001, până la reintegrarea efectivă.
În raport cu cele ce preced, recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Industriei și Resurselor, împotriva sentinței civile nr. 465 din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2003.