S-a luat în examinare recursul declarat de Ministerul Industriei și Resurselor împotriva sentinței civile nr.465 din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București-Secția de Contencios Administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat: recurentul – pârât Ministerul Industriei și Resurselor reprezentat de consilier juridic P.N., precum și intimatul-reclamant T.M. personal și asistat de avocat T.L..
Procedura completă.
Consilierul juridic P.N. a solicitat admiterea recursului pentru motivele invocate în scris la dosar, casarea sentinței atacate și în fond respingerea acțiunii reclamantului fiind introdusă cu depășirea termenului prevăzut de art.1 din Legea nr.29/1990.
Avocatul T.L. a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat și de menținere a soluției instanței de fond, ca legală și temeinică.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 12 martie 2002 reclamantul T.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Industriei și Resurselor solicitând obligarea pârâtului să-l reintegreze în funcția avută anterior și pe cale de consecință să-i acorde drepturile salariale la zi.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în urma trimiterii soției sale în străinătate în misiune permanentă, în anul 1999, la Consulatul General al României de la Munchen, și-a urmat soția la post, cu avizul favorabil al pârâtului și cu mențiunea că după încheierea misiunii va reveni ca angajat la Ministerul Industriei și Comerțului, însă pârâtul a refuzat reangajarea, pe motiv că postul deținut de reclamant este de funcționar public, pentru ocuparea căruia urmează să susțină concurs.
Prin sentința civilă nr.465 din 24 aprilie 2002 Curtea de Apel București-Secția de Contencios Administrativ a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Ministerul Industriei și Resurselor să-l reintegreze pe reclamant în postul deținut anterior, cu plata drepturilor salariale la zi și cheltuieli de judecată.
Pentru a hotlărî astfel, instanța de fond a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile legii speciale Legii nr.1/1970, art.9 lit.k și cele ale art.10 lit.a care completează art.103 din Legea nr.188/1999, fiind imperative sub aspectul rezervării postului și al reangajării în aceeași funcție a salariatului care-și urmează soția în străinătate, aflată în misune permanentă, refuzul pârâtului de soluționare a cererii reclamantului privitoare la acest drept recunoscut de lege, fiind nejustificat.
Impotriva acestei hotărârii a declarat recurs pârâtul Ministerul Industriei și Resurselor criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Criticile aduse soluției instanței de fond vizează mai multe aspecte și anume:
-hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței materiale, obiectul litigiului dedus judecății fiind un litigiu de muncă, soluționat însă în condițiile Legii nr.29/1990 motiv de casare prevăzut de art.304 pct.3 din Codul de procedură civilă;
-hotărârea a fost pronunțată cu încadrarea și aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă;
-hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din actele și lucrările dosarului reiese că reclamantul a fost angajat cu contracat de muncă pe durată nedeterminată în funcție de consilier al Direcției Generale Cooperare Economică Internațională a Ministerului Industriei și Resurselor, până în anul 1999 când soția sa a fost trimisă în misiune permanentă în străinătate, începând cu data de 12 noiembrie 1999, la Consulatul General al României la Munchen.
Ministerul Industriei și Resurselor ( fost Ministerul Industriei și Comerțului ) și – a dat avizul favorabil pentru ca reclamantul să-și urmeze soția în misiune permanentă în străinătate, în condițiile încetării activității potrivit prevederilor art.9 lit.k din Legea nr.1/1970, lege specială în materie.
La încetarea misiunii soției sale, reclamantul a solicitat pârâtului, în termen legal de 90 de zile, reîncadrarea sa pe postul deținut anterior, conform prevederilor art.10 lit.a din Legea nr.1/1970, cele ale Legii nr.51/1990 precum și a Notei cuprinzând acordul dat de Secretariatul de Stat al MIC nr.18185 din 6 octombrie 1999 în care se menționează că reclamantul dorește să revină ca angajat al MIC.
Cum cererea reclamantului de reîncadrare în postul deținut anterior a rămas fără răspuns, aceasta a fost reiterată la data de 22 noiembrie 2001 și apoi cu nr.100.135/2002 la care pârâtul cu adresa nr.260125 din 4 martie 2002 a comunicat reclamantului că nu poate fi reîncadrată decît prin concurs, întrucât postul său a devenit între timp de funcționar public.
Refuzul pârâtului constituie o vătămare adusă reclamantului prin încălcarea unui drept recunoscut de lege, astfel că cererea sa adresată instanței se încadrează în prevederile art.1 teza II din Legea nr.29/1990, fiind de competența instanței de contencios administrativ.
Instanța de fond a analizat atât sub aspectul condițiilor prevăzute de Legea nr.29/1990 cererea reclamantului cât și a prevederilor legislației muncii aplicabile speței. Astfel, instanța de fond a reținut că art.103 din Legea nr.188/1999 stipulează expres că această lege se completează cu prevederile legislației muncii, ori Legea nr.1/1970 – în vigoare și imperativă, este obligatorie sub aspectul rezervării postului și reangajării în aceeași funcție.
Faptul că la data încetării activității în condițiile art.9 lit.K din Legea nr.1/1970, reclamantul avea certitudinea revenirii sale la postul deținut anterior, potrivit art.10 lit. a din Legea nr.1/1970, fac neaplicbile prevederile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, întrucât ar contraveni legislației muncii, față de faptul că legea funcționarilor publici se completează cu prevederile legislației muncii în speță Legea nr.1/1970, invocată de reclamant.
Pe de altă parte, faptul că și în prezent postul deținut de reclamant anterior este liber, și că la data apariției Legii nr.188/1999 și până în prezent nu s-au organizat concursuri de ocupare a posturilor de funcționari publici, cei care ocupau aceste funcții fiind atestați pe post, fără concurs, având în vedere și dispozițiile Legii nr.1/1970 în vigoare, art.9 alin.1 lit. k și art.10 lit.a cu caracter imperativ, este evident că refuzul pârâtului privind reangajarea reclamantului în postul deținut anterior este nejustificat, încălcând dreptul constituțional la muncă (art.38 Constituția României).
In mod corect instanța de fond, în baza art.1 și 11 din Legea nr.29/1990 a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să-l reintegreze în postul deținut anterior Ordinului MIC nr.148/8.11.1999 conform cererii din 21 octombrie 2001 și 104602, cu consecința plății drepturilor salariale începând cu luna noiembrie 2001 – până la reintegrarea efectivă.
In raport de cele ce preced, recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Industriei și Resurselor împotriva sentinței civile nr.465 din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București-Secția contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2003 .