Ședința publică de la 8 aprilie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială Constanța împotriva sentinței civile nr.126/CA din 17 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța,Secția de contencios administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat: intimații-reclamanți P.D. și P.M. personal, lipsind recurenta-pârâtă Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială Constanța.
Procedura completă.
Intimații-reclamanți P.D. și P.M., având pe rând cuvântul, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat pentru motivele din întâmpinare (fila 8).
C U R T E A
Asupra recursului de față:
Din examinarea actelor de la dosar constată următoarele:
Prin cereri distincte introduse la 7 iulie 2002 la Curtea de Apel Craiova-Secția comercială și de contencios administrativ, reclamanții P.D. și P.M. , au solicitat obligarea pârâtei Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială Constanța să le recunoască drepturile de persoană strămutată, în condițiile art.1 lit.”e” din Decretul-Lege nr.118/1990 și anularea deciziilor emise de pârâtă sub nr.446 și nr.447 din 19 aprilie 2002 ca nelegale.
In motivarea acțiunii, reclamanții fiu și mamă, au învederat că începând cu luna martie 1949 au fost dislocați , împreună cu tatăl primului și soțul secundei, P.V. din localitatea lor de domiciliu satul Veteranu, în satul Izvoru Mare, unde au locuit până în anul 1955, împrejurare în care greșit pârâta prin deciziile contestate le-au respins cererile pentru recunoașterea drepturilor de persoană strămutată, conform Decretului-Lege nr.118/1990.
Curtea de Apel Craiova, Secția contencios administrativ, examinând cauza în raport cu susținerile părților și a actelor de la dosar, s-a pronunțat prin sentința civilă nr.126 /CA din 17 octombrie 2002, respingând excepția de necompetență materială, ridicată de pârâtă, a Curții de Apel Craiova în soluționarea cauzei în primă instanță în temeiul dispozițiilor art.4 din Legea nr.189/2000 privind aprobarea OG nr.105/1991 pentru modificarea și completarea Decretului-Lege nr.118/1990, lege specială în această materie care prevede că persoana interesată poate face contestație la curtea de apel și ca atare competența revine curții și nu pot fi invocate dispozițiile art.2 pct.1 lit.”c” din Codul de procedură civilă.
Pe fondul cauzei, Curtea a admis acțiunea conexă promovată de reclamanții P.D. și P.M., a anulat deciziile ca nelegale și a obligat pârâta să recunoască drepturile de persoană strămutată de la domiciliu, din motive politice a celor doi reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin sesntința civilă nr.182/CA din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel Craiova-Secția de contencios administrativ, definitivă și irevocabilă, s-a stabilit că numitul P.V. a fost strămutat împreună cu familia, în perioada 20 martie 1949 – decembrie 1955 din satul Veteranu în satul Izvoru Mare, județul Constanța, obligând pârâta să recunoască acestuia drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990.
Din certificatul de naștere nr.3 din 25 ianuarie 1946 a rezultat că reclamantul P.D. este fiul numitului P.V.; iar din certificatul de căsătorie nr.1 din 23 ianuarie 1944 a reieșit că reclamanta P.M. este căsătorită cu numitul P.V.
Instanța a mai avut în vedere și declarațiile a doi martori B.I. și P.O. care au confirmat susținerile recurenților.
Impotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcția Generală de Muncă și Ssolidaritate Socială Constanța, motivând, în esență , că instanța și-a întemeiat sentința pe declarațiile celor doi martori care însă nu au respectat precizările Ministerul Muncii și Solidaritate Socială din adresa nr.79115 din 10 noiembrie 2000 în sensul că acești martori ar fi trebuit să facă dovada cu acte, că s-au aflat în aceeași situație cu cel pentru care dau declarația.
A mai susținut că în mod greșit instanța a reținut că reclamanții au avut calitate de persoană strămutată, deoarece măsura de strămutare s-a luat împotriva prăinților și nu împotriva acestuia care era minor. Sentința stabilind numai pentru P.V. că a fost strămutat în perioada 20 martie 1949 – decembrie 1955.
Recursul este nefondat.
Potrivit articolului 1 și articolului 3 din Decretul-Lege nr.118/1990, drepturile compensatorii pentru consecințele negative produse de restricție și privațiunile la care au fost supuse unele persoane se cuvine tuturor acestora, indiferent de vârstă.
Această concluzie rezultă atât din cuprinsul textelor menționate, cât și din intenția legiuitorului în cauză se justifică aplicarea prevederilor enunțate având în vedere că domiciliul copilului minor a fost la părinții lui și măsurile politice aplicate părinților au fost de natură să producă consecințe negative sub aspect material și moral și asupra copilului minor.
A exclude de la beneficiul legii pe copii minori care au avut de suferit alături de părinții lor înseamnă a face o discriminare care nu este în concordanță cu spiritul și scopul urmărit de această lege cu caracter reparatoriu.
Prin sentința civilă nr.182/CA din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel Constanța, Secția de cotnencios administrativ s-a stabilit că părintele reclamantului P.D. și anume P.V., a fost strămutat în satul Izvoru Mare din data de 20 martie 1949 până în decembrie 1955 și că locuința și bunurile i-au fost luate de autoritățile de la acea vreme.
Potrivit certificatului de naștere seria N3 nr.1329160 (fila 3 dosar fond) rezultă că reclamantul P.D. este fiul numitului P.V., iar din certificatul de căsătorie nr.1/23 ianuarie 1944 reiese că P.M. este căsătorită cu fiul numitului P.V.
Nu se poate reține nici susținerea recursului că martorii audiați în cauza nu s-ar afla în aceeași situație cu reclamanții, așa cum corect s-a pronunțat instanța de fond potrivit art.6 din Decretul-Lege nr.118/1990 deoarece dovadirea situațiilor pevăzute de art.1 se face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, că martorii audiați au cunoștință de momentul strămutării situație ce se coroborează cu procesul-verbal din 6 iunie 1949, existent în dosarul de fond, care specifică: -„atât mobilierul și obiectele de uz casnic personal al expropriaților au fost luate în primire de Gospodăria Agricolă de Stat „Pestera” și „gospodăria și conacele expropriaților au fost înglobate la aceeași unitate”.
Așa fiind reclamantul nu poate avea decât calitatea părinților săi, la strămutare și cu atât mai mult reclamanta P.M. în calitate de soția persoanei strămutate.
Față de cele de mai sus recursul se dovedește nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge recursul declarat de Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială Constanța împotriva sentinței civile nr.126/CA din 17 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, Secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2003.