S-a luat în examinare recursul declarat de S.C. „S. M.”SA București împotriva sentinței civile nr.702 din 28 mai 2001 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ, precum și recursul declarat de M. A. M. împotriva aceleiași sentințe precum și împotriva încheierii de ședință din 13 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ în dosarul nr.1057/2000.
La apelul nominal s-au prezentat recurenta-intervenientă M.A.M. reprezentată de avocatul C.I. și intimații-pârâți S.C. „A.L.R.” SA București reprezentată de avocatul C.P. și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de consilierul juridic, lipsind recurenta-reclamantă S.C. „S.M.” SA București și intimații-pârâți Z. A., M. M. și Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2 București.
Procedura completă.
Avocatul C.I. a solicitat admiterea recursului declarat de M. A. M., cu referire la motivele scrise depuse la dosar, precum și admiterea recursului declarat de S.C. „S. M.” SA.
Având pe rând cuvântul, avocatul C. P. și consilierul juridic E. B. au solicitat respingerea celor două recursuri, ca nefondate.
Procurorul a pus concluzii de respingere a ambelor recursuri, ca nefondate.
C U R T E A
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la 10.07.2000, reclamanta S.C. „S.M.” SA a chemat în judecată Administrația Financiară sector 2 și pe inspectorii de specialitate Z. A. și M. M., Ministerul Finanțelor Publice și în garanție S.C. B.L.” SA solicitând anularea măsurii dispuse prin procesul-verbal de control nr. 300932 din 17 noiembrie 1999 întocmit de inspectorii Administrației Financiare sector 2, exonerarea de plata sumei de 29.186.780 lei și restituirea sumei de 29.478.647 lei, obligarea în solidar a Administrației Financiare sector 2 și a celor două inspectoare la plata sumei de 22.580.069 lei reprezentând devalorizarea leu/dolar pentru perioada 17.12.1999 – 23.05.2000; la plata sumei de 6.539,02 lei dobânzi aferente; la plata sumei de 15.000 USD daune interese pentru prejudiciul cauzat conform art.13 din Legea nr.29/1990 și în fine, obligarea în solidar la plata diferențelor ce se vor adăuga sumelor deja menționate.
În motivarea cerii sale, reclamanta a susținut că a achitat ratele de leasing și scadențe conform prevederilor contractului, fiind înregistrate de utilizatori pe cheltuieli; că în baza aceluiași contract SC „L.” SA figura ca proprietara mijloacelor fixe și care a comunicat expres regimul de amortizare ales în cazul autoturismului Leganza, respectiv amortizare accelerată, situație în care cheltuielile cu ratele de leasing trebuiau recunoscute cel puțin la nivelul amortizării.
În ce privește încadrarea contractelor, reclamanta a susținut că în perioada octombrie 1998 – iunie 1999, legislația în vigoare nu distingea în cadrul operațiunilor de leasing între leasingul operațional și cel financiar.
Referitor la cererea de chemare în garanție a S.C. „Leasing” SA, reclamanta a susținut că în situația respingerii acțiunii, aceasta trebuie obligată la plata sumei de 29.186.280 lei, impozit plus majorări la valoarea actualizată, fiind în culpă pentru faptul că nu a înscris în fscturile emise de beneficiar marja de profit și de amortizare.
În cauză au formulat cereri de intervenție în interes propriu M. A. M. și R. M. susținând că în calitate de acționar la societatea reclamantă, drepturile sale pecuniare au fost prejudiciate prin măsurile adoptate de organele de control fiscal.
Prin încheierea din 13.11.2000 instanța a respins cerererile de intervenție constatând lipsa calității procesuale a petiționarilor.
Prin sentința civilă nr.702/28.05.2001, Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ, a respins atât acțiunea reclamantei cât și cererea de chemare în garanție.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că obligațiile stabilite în sarcina societății reclamante sunt justificate – în conformiate cu dispozițiile art.5 lit.c și art.21 lit.c din O.G. nr.51/1997, utilizatorul bunului ce face obiectul contractului de leasing fiind cel obligat să calculeze redevența plătită ținând seama de marja de profit și de amortizare integrală a bunului.
În ce privește cererea de chemare în garanție, instanța a apreciat ca în cadrul procedurii contencios administrative nu se pot stabili răspunderi în sarcina altor persoane, altele decât cele la care se adresează actul administrativ contestat.
Referitor la răspunderea funcționarilor publici chemați în judecată, s-a reținut că răspunderea acestora putea fi stabilită conform art.13 din Legea nr.29/1990 numai în situația admiterii acțiunii.
Împotriva acestei sentințea declarat recurs reclamanta S.C. „S. M.” SA.
În recursul său reclamanta a susținut că în mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție, Legea nr.29/1990 reprezentând norma generală care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă.
Tot greșit, în opinia recurentei a fost respinsă cererea de obligare la daune a celor două inspectoare ale Administrației Financiare, cu atât mai mult cu cât se încuviințaseră probe.
Pe fondul cauzei, recurenta a susținut netemeinicia soluției Curții de Apel București împotriva expertizei efectuate în cauză fiind formulate obiecțiuni, respinse greșit de instanță, ca tardive.
În plus, recurenta a criticat și respingerea cererilor de intervenție considerând că s-a încălcat dreptul constituțional al acestora la apărare.
Recursul nu este fondat.
În sensul dispozițiilor art.60 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție are natura juridică a unei acțiuni în pretenții, ori în conformitate cu dispozițiile art.1 din Legea nr.29/1990, pârât în litigiile de contencios administrativ nu poate fi decât o autoritate administrativă, instanța având a se pronunța asupra legalității unui act administrativ, pe care îl poate menține sau anula.
Astfel fiind, în mod corect instanța de fond a respins această cerere.
În ce privește răspunderea funcționarilor publici chemați în judecată, numai în situația admiterii acțiunii – în conformitate cu dispozițiile art.13 din Legea nr.29/1990, s-ar fi putut pune în discuție obligarea acestora la daune, în solidar cu autoritatea administrativă.
În fine, referitor la cererile de intervenție față de obiectul acțiunii care viza anularea deciziei emise de Ministerul Finanțelor în procedura administrativ jurisdicțională, în mod corect s-a apreciat că intervenienții nu au calitate procesuală activă, ei nefiind părți în contractul de leasing ce a făcut obiectul controlului fiscal.
Pe fondul pricinii, se reține că reclamanta a încheiat cu S.C. „A. L.” SA (fostă „B. L.” SA) trei contracte de leasing având ca obiect un autoturism Daewoo Leganza și două autoturisme Daewoo Damas.
Ratele de leasing, respectiv scadențele, au fost achitate locatorului la termenele contractuale, reclamanta (utilizatorul) înregistrându-le pe cheltuieli.
În urma controlului efectuat au fost acceptate cheltuielile efectuate cu ratele de leasing la nivelul amortizării. Diferențele rezultate au fost considerate nedeductibile fiscal și reținute în sarcina reclamnantei.
Măsura astfel dispusă se afla în deplină concordanță cu dispozițiile legale în materie.
Astfel, potrivit art.5 din O.G. nr.51/1997 privind operațiunile de leasing – „utilizatorul este obligat să efectueze plățile cu titlu de redevență în cuantumul valoric stabilit și la datele fixate în contract; redevența fiind calculată ținând seama de o marjă de profit și amortizare integrală a bunului sau cel puțin a unei părți din valoarea acestuia”. În această situație, actul normativ menționat prevede ca „regimul de amortizare să fie stabilit de părți” de comun acord, în funcție de natura bunului și în conformitate cu Legea nr.15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale”.
În raport de aceste dispoziții rezultă că numai plățile cu titlu de redevență reprezentând marja de profit și amortizarea bunului reprezintă cheltuieli deductibile fiscal la calculul profiului impozabil.
Cum în cauză contractul dintre părți nu a prevăzut defalcarea redevenței în marja de profit și amortizare, în mod corect nu s-au putut considera ca deductibile decât cheltuielile cu redevențe la nivelul amortizării.
În raport de aceste considerente, urmează a se reține ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. „.S. M.” SA împotriva sentinței civile nr.702/ 28.05.2001 a Curții de Apel București.
Referitor la recursul declarat de M. A. M. împotriva încheierii din 13.11.2000, urmează de asemenea a se aprecia ca nefondat, recurenta neavând calitate procesuală activă – atât actul de control cât și actele emise în procedura administrativ jurisdicțională referindu-se la contractul de leasing încheiat de reclamant cu S.C. „B.L.” SA – contract în care intervenienta nu a fost parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S.C. „S. M.”SA București împotriva sentinței civile nr.702 din 28 mai 2001 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de M. A. M. împotriva împotriva încheierii din 13 noiembrie 2000 și sentinței sus menționate, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2003.