Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC R. SA a solicitat anularea deciziei nr. 1554 din 5 octombrie 2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, prin care a fost respinsă contestația privind suma de 803.147.421 lei, reprezentând impozit pe profit.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, întrucât facturile de penalități nu erau încasate, acestea nu puteau fi considerate venit, potrivit H.G. nr. 974/1994 și H.G. nr. 402/2000; că, conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991, la „veniturile excepționale” se înregistrează penalitățile încasate, momentul încasării fiind cel ce constituie stabilirea venitului și a impozitului aferent; emiterea facturilor în fapt, nu consitituie momentul de stabilire a impozitului pe profit, întrucât nu este venit până la data încasării.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 862 din 30 septembrie 2002, a admis acțiunea reclamantei și pe cale de consecință, a anulat decizia nr. 1554 din 5 octombrie 2001, precum și procesul-verbal încheiat de Administrația Financiară a sectorului 1, cu nr. 341095 din 26 octombrie 1998, în privința obligării la plata sumei de 799.685.280 lei, impozit pe profit.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut pe baza înscrisurilor de la dosar și a raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, că, potrivit Legii nr. 82/1991 și a Regulamentului de aplicare a legii, stabilit prin H.G. nr. 704/1994, „penalitățile sunt creanțe incerte, care se înregistrează în contabilitate în partidă simplă, în contul nr. 8035 al penalităților neîncasate din Planul de Conturi-Debitori de amenzi și penalități pretinse”; că, autoritățile de control, au încadrat greșit penalitățile neîncasate în categoria veniturilor excepționale, unde se înregistrează numai penalitățile care au fost încasate, astfel că reclamanta nu datorează suma de 799.685.280 lei, cu titlu de impozit pe profit.
Împotriva sentinței a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1 București, susținând, în esență, că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât a încadrat penalitățile neîncasate de către reclamantă, în categoria celor prevăzute în contul nr. 8035, destinat amenzilor și penalităților pretinse de la debitori, nu în categoria veniturilor excepționale, cum corect au procedat organele de control financiar.
Recursurile sunt fondate.
Din actele dosarului, necontestate, rezultă că în perioada 1996 – 1998, SC R. SA a emis către clienții săi, facturi de penalizări, ca urmare a nerespectării prevederilor contractuale, pe care nu le-a înregistrat în evidența sa contabilă ca venituri excepționale, ci în contul nr. 8035 destinat amenzilor și penalităților pretinse de la debitori, motivând că acestea nu au fost încasate și, deci, nu datorează impozit pe profit pentru ele, potrivit pct. 100 lit. c) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991.
Or, potrivit cap. II art. 5 alin. (4) din O.G. nr. 70/1994, contribuabilii trebuie să înregistreze în evidența contabilă, ca venituri, contravaloarea bunurilor mobile livrate, valoarea bunurilor imobiliare pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, valoarea prestărilor de servicii facturate și câștigurilor, indiferent de sursă, din orice operații care duc la creșterea valorii activului, precum și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestor venituri, în scopul reflectării corecte a impozitului pe profit.
Apoi, potrivit art. 5 din H.G. nr. 974/1994, pentru aprobarea instrucțiunilor privind metodologia de calcul și formularistica corespunzătoare referitoare la impozitul pe profit, „la determinarea profitului impozabil al unui an fiscal, contribuabilii vor lua în calcul totalitatea veniturilor încasate sau de încasat, indiferent de natura lor”; în venituri se includ și veniturile excepționale, obținute din operațiuni de gestiune (din despăgubiri și penalități).
În aceiași ordine, sunt de observat și dispozițiile H.G. nr. 704/1993, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 82/1991, care stipulează că, pentru a da o imagine fidelă situației financiare, trebuie respectate regulile privind evaluarea patrimoniului și celelalte norme și principii contabile, inclusiv principiul indepedenței exercițiului, care presupune delimitarea în timp a veniturilor și cheltuielilor aferente activității unității patrimoniale, pe măsura angajării acestora și trecerii lor la rezultatul exercițiului.
Așadar, potrivit acestor acte normative, penalitățile neîncasate, pentru care s-au emis facturi, constituie un venit care trebuia înregistrat și impozitat, deoarece, prin emiterea facturilor, societatea a inițiat o operațiune economică și financiară, pe care trebuia să o reflecte în evidența contabilă, ca venit și pe cale de consecință, să stabilească și să achite obligațiile fiscale; obligația rezidă și în faptul că la clienți, facturile emise se înregistrează în mod corespunzător pe cheltuieli deductibile, prin care se diminuează masa impozabilă.
Față de cele menționate, soluția adoptată de prima instanță este nelegală și netemeinică, iar recursurile, fondate, urmând să fie admise, casată sentința și pe fond, respinsă acțiunea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1 București, împotriva sentinței civile nr. 862 din 30 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2003.