Ședințe de judecată: Februarie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 1601/2003

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2003.

Asupra recursului de față;

            Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

            Prin acțiunea înregistrată la 3 ianuarie 2002, reclamanta S.C. P. S.A. București a solicitat anularea procesului verbal nr. 669 din 26 mai 2001 întocmit de D.R.V.I. București, serviciul de supraveghere și luptă împotriva fraudelor vamale, și a deciziei nr. 1940 din 29 noiembrie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice.

            În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin cele două acte administrative contestate a fost nelegal obligată să plătească suma de 2.948.714.473 lei, reprezentând suprataxe vamale, TVA și majorări de întârziere aferente pentru neîndeplinirea formalităților de import al licențelor tehnologice și instrucțiunilor pentru dezvoltarea industriei dulciurilor în baza contractului nr. 3649 din 2 noiembrie 1998 și a facturii nr. 001/P din 28 decembrie 1998. Reclamanta a învederat că, organele de control nu au avut în vedere că, deși a fost acceptată la plată factura emisă de firma ungară, nu i-au fost predate licențele tehnologice, instrucțiunile, rețetele de panificație, documentațiile și tehnologiile, care de altfel, sunt exceptate de la plata taxelor vamale conform capitolului 49 din Tariful vamal de import al României.

            Prin sentința civilă nr. 208 din 28 februarie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea sa ca neîntemeiată, cu motivarea că, reclamanta datorează sumele stabilite prin actele de control pentru că, în conformitate cu prevederile art. 39 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin H.G. nr. 626/1997, avea obligația să depună declarația vamală pentru bunurile introduse în țară, chiar dacă acestea sunt exceptate de la plata taxelor vamale.

            Împotriva acestei sentințe și în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

            În primul motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de fond a constatat greșit obligația sa de a depune declarație vamală, deși din actele dosarului nu rezultă dovada introducerii în țară a licențelor tehnologice și instrucțiunilor care au făcut obiectul contractului încheiat cu firma ungară. Totodată, recurenta a arătat că și în cazul admiterii ipotezei că mărfurile au fost introduse în țară la data facturii 28 decembrie 1998, fapta de a nu întocmi declarația vamală reprezintă contravenție pentru care s-a prescris dreptul de aplicare a sancțiunii, astfel încât nu datora suprataxele vamale și TVA calculate de organele de control.

Prin cel de-al doilea motiv de casare, recurenta a criticat hotărârea instanței de fond pentru încălcarea dispozițiilor art. 165 lit. d) din Legea nr. 141/1997 și art. 13 din Legea nr. 32/1968, potrivit cărora fapta contravențională s-a prescris. De asemenea, s-a susținut că nu au fost corect aplicate dispozițiile art. 61 C. vam. al României, pentru că în lipsa declarației vamale nu pot fi imputate încălcări ale obligațiilor asumate prin declarația vamală.

            În cel de-al treilea motiv de recurs, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 11/1996 și a Ordinului nr. 1566/1995 emis de Ministerul Finanțelor, motivându-se că a fost greșit menținută obligația de plată care nu a fost stabilită printr-un titlu de creanță în vamă, respectiv prin declarație vamală și act constatator, ci printr-un proces-verbal de control lovit de nulitate absolută.

            În ultima critică formulată, recurenta a susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 61 din Legea nr. 141/1997, pentru că a menținut obligația de plată a majorărilor de întârziere calculate nelegal de la data de 28 decembrie 1998, deși acestea se datorează numai după termenul de 7 zile de la data comunicării debitului și anume, de la data de 4 noiembrie 2001.

            Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs pentru următoarele considerente:

            Instanța de fond a constatat judicios legalitatea actelor întocmite de intimați cu privire la obligația recurentei de a plăti, conform art. 1 din O.U.G. nr. 22/1998, art. 11 lit. a) din O.G. nr. 3/1992 republicată și art. 13 din O.G. nr. 11/1996, suprataxa vamală, TVA și majorările de întârziere aferente pentru importul de bunuri efectuat în baza facturii nr. 001/P din 28 decembrie 1998 și a contractului nr. 3649 din 2 noiembrie 1998 încheiat cu firma ungară P.G..

            Aceste drepturi de import au fost stabilite în sarcina recurentei pentru încălcarea dispozițiilor art. 39 din Regulamentul de aplicare a Codului Vamal al României, aprobat prin H.G. nr. 626/1997 și potrivit cărora, importatorul are obligația să declare mărfurile și să le prezinte pentru vămuire prin depunerea unei declarații vamale în detaliu, în formă scrisă, în termen de 30 de zile de la data depunerii declarației sumare.

            Susținerea recurentei că nu avea această obligație pentru că nu a importat bunurile care au constituit obiectul contractului încheiat cu firma ungară este infirmată de probele administrate în cauză.

            Astfel, din clauza stipulată la art. 2 din contractul nr. 3649 din 2 noiembrie 1998 rezultă că predarea către recurentă a tuturor documentelor s-a făcut la data semnării contractului, iar în actul de compensare încheiat la 19 mai 1999, părțile contractante au confirmat plata efectuată în executarea convenției, fără a se contesta predarea bunurilor.

            De asemenea, se constată că recurenta a înregistrat în evidența financiar-contabilă prin nota contabilă nr. 39 din 31 decembrie 1998 licențe tehnologice, know-how în valoare de 3.873.600.000 lei în contul 205 „concesiuni, brevete și alte drepturi și valori similare”. Referitor la înregistrarea în patrimoniul său ca mijloace fixe a licențelor și rețelelor de fabricație produse, recurenta a susținut cu ocazia efectuării de cercetări în lucrarea penală nr. 150401/2001 că, nu a considerat necesară întocmirea declarației vamale de import, dar nu a invocat faptul că nu a primit bunurile de la firma ungară.

            În atare situație, apărarea recurentei că nu au fost determinate data importului și biroul vamal de control și vămuire devine lipsită de relevanță, din moment ce s-a dovedit că a avut loc operațiunea de import în baza facturii din 28 decembrie 1998 acceptată la plată și că, bunurile importate au fost sustrase de la vămuire, prin neîndeplinirea obligației de a întocmi declarația vamală de import.

            Susținerea recurentei că fapta sa constituie contravenție potrivit art. 386 lit. a) din Regulamentul vamal este de asemenea lipsită de relevanță în prezentul litigiu, care are ca obiect răspunderea fiscală pentru obligații bugetare, ca formă a răspunderii juridice distincte de răspunderea contravențională. În consecință, urmează a fi respinsă critica din recurs privind împlinirea termenului de aplicare a sancțiunii contravenționale. Aceeași soluție se impune și față de susținerea recurentei că termenul de 5 ani prevăzut de art. 187 C. vam. nu a început să curgă, reținându-se că faptul neînregistrării declarației vamale se datorează exclusiv culpei recurentei.

            Nulitatea procesului-verbal nr. 669 din 26 mai 2001 a fost invocată fără temei în recurs, dat fiind că prin acest act se constată și se individualizează obligația de plată privind creanțe bugetare. Actul astfel întocmit reprezintă un titlu de creanță bugetară conform art. 4 din O.G. nr. 11/1996. Susținerea recurentei că pentru valabilitatea unui asemenea titlu de creanță trebuia să existe declarația vamală este nefondată, pentru că însuși faptul de a nu întocmi declarația vamală a constituit temeiul obligației de plată pentru drepturile de import constatate prin actul întocmit de autoritatea vamală.

            Critica privind calcularea greșită a majorărilor de întârziere față de dispozițiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 este nefondată, pentru că textul de lege invocat de recurentă se referă numai la taxele vamale și la situația constatării unor diferențe în raport de datele cuprinse în declarația vamală. Aceste prevederi legale nu pot fi aplicate în cauză, întrucât recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a întocmi declarația vamală și în consecință, a fost corect stabilit cuantumul majorărilor de întârziere de la data scadenței obligației bugetare principale.

            De astfel, această ultimă critică formulată în recurs reprezintă în realitate o cerere nouă, inadmisibilă față de prevederile art. 294 și art. 316 C. proc. civ., constatându-se că nici în procedura administrativ-jurisdicțională și nici la instanța de fond, cererea de exonerare de plata majorărilor de întârziere nu a fost motivată în fapt și în drept. De altfel, în decizia emisă de Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că societatea contestatoare nu și-a motivat cererea referitoare la majorările de întârziere și nu a adus nici un argument cu privire la cuantumul, cota majorărilor sau data de la care au fost calculate.

            Pentru considerentele expuse, Curtea constată că este legală și temeinică hotărârea instanței de fond de menținere a actelor întocmite de intimați cu privire la obligația recurentei de a plăti drepturile de import aferente operațiunii de import efectuate și pentru care nu poate beneficia de exceptarea la plată în condițiile în care, bunurile importate au fost sustrase de la vămuire prin neîntocmirea declarației vamale de import.

            În consecință, nefiind motive de casare a hotărârii atacate, Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

 

 

Respinge recursul declarat de S.C. P. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 208 din 28 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

            Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2003.