Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 12 iulie 2002 și precizată la 3 septembrie 2002, SC A.N.T. SRL Arad a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Arad, anularea procesului verbal din 16 mai 2002 încheiat de organele de control din cadrul D.G.F.P. Arad și a deciziei nr. 381 din 27 iunie 2002 a Ministerului Finanțelor Publice – Direcția generală de soluționare a contestațiilor, suspendarea executării acestor acte până la soluționarea litigiului, precum și exonerarea de la plata sumei de 9.057.911.239 lei reprezentând: 94.865.995 lei T.V.A. suplimentar pentru exportul a cărui valoare nu s-a încasat conform DIV E 0685137/17 ianuarie 2001; 5.312.651.842 lei T.V.A. suplimentar pentru exporturile a căror valoare nu a fost încasată conform prevederilor art. 17 lit. b) pct. A din O.U.G.nr. 17/2000 coroborat cu pct. 9.2 alin. (2) din H.G. nr. 401/2000 și majorări de întârziere aferente.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că stabilirea în sarcina sa a obligațiilor bugetare mai sus arătate nu este legală, pe de o parte, datorită faptului că neîncasarea la termenul prevăzut de art. IV pct. 3 din O.U.G.nr. 18/1994 a valorii exportului de animale vii în Grecia s-a datorat exclusiv beneficiarului care nu a plătit-o. Pe de altă parte, referitor la stabilirea cotei de 19% T.V.A. pentru exporturile a căror valoare s-a încasat în valută în termen legal, prin depunerea acesteia direct la sucursala Arad a Băncii T., reclamanta a susținut că organele de control au aplicat această cotă datorită unei greșite interpretări a dispozițiilor art. 17 lit. b) pct. A din O.U.G.nr. 17/2000 coroborat cu pct. 9.2 alin. (2) din H.G. nr. 401/2000. În opinia reclamantei această obligație a fost greșit stabilită întrucât, dacă s-ar fi aplicat corect dispozițiile legale s-ar fi constatat că beneficiază de cota zero la T.V.A.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 345 din 29 octombrie 2002 a admis în parte acțiunea precizată a reclamantei, a anulat ca nelegale actele atacate cu privire la obligarea reclamantei de a plăti T.V.A. în sumă de 2.172.152.262 lei și majorări aferente în sumă de 2.278.729.473 lei, respingând în rest acțiunea.
Pentru a se pronunța în acest sens instanța de fond a reținut, în esență, că pentru suma de 94.865.995 lei T.V.A. și majorări de întârziere aferente în valoare de 43.164.027 lei reclamanta beneficiază de cota zero la T.V.A. întrucât, deși nu a încasat valuta, aceasta a introdus la bancă declarația de încasare, potrivit dispozițiilor pct. 9.3 lit. d) din H.G. nr. 401/2000 pentru aplicarea O.U.G.nr. 17/2000, repatrierea valutei nefiind prevăzută în legislația aplicabilă T.V.A. ca o cerință pentru beneficiul cotei zero la T.V.A.
Cu privire la T.V.A. în sumă de 5.312.651.842 lei cu majorări aferente în sumă de 3.697.229.375 lei instanța de fond a apreciat că până la data de 26 mai 2000 când a intrat în vigoare pct. 9.9 din H.G. nr. 401/2000, reclamanta beneficiază de cota zero la T.V.A., chiar dacă reclamanta a încasat valuta prin depunerea în numerar în contul său bancar, îndeplinind astfel cerința prevăzută de legiuitor care a condiționat cota zero la T.V.A. pentru exportul de bunuri de încasarea valutei aferente la bănci autorizate de Banca Națională a României, potrivit art. 17 lit. b) pct. A din O.U.G.nr. 17/2000.
Totodată, pentru operațiunile efectuate după data de 26 mai 2000, instanța de fond a apreciat că se menține diferența de debit întrucât după această dată au devenit aplicabile condițiile încasării valutei numai prin virament bancar, conform pct. 9.9. din H.G. nr. 401/2000 în legătură și cu N.R.V. nr. 9/23 decembrie 1997 a Băncii Naționale a României.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC A.N.T. SRL Arad, cât și pârâta D.G.F.P. a județului Arad în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice.
Prin recursul declarat de reclamantă se susține că instanța de fond a reținut în mod eronat că beneficiază doar în parte de cota zero la T.V.A., iar nu pentru întreaga perioadă în care s-au efectuat exporturile supuse controlului (ianuarie 2000 - noiembrie 2001), datorită unei greșite interpretări a dispozițiilor art. 17 pct. B din O.U.G. nr. 17/2000 și ale pct. 9.2 din Normele de aplicare ale acesteia aprobate prin H.G. nr. 401/2000 .
Totodată, recurenta susține că instanța de fond nu a avut în vedere preeminența legii (respectiv a O.U.G.nr. 17/2000) în raport cu normele de aplicare ale acesteia și nici faptul că legiuitorul a avut în vedere o singură exigență referitoare la modul de încasare a contravalorii exportului, iar H.G. nu poate adăuga alte condiții.
La rândul lor, pârâtele susțin prin motivele de recurs formulate în cauză că instanța de fond nu a ținut cont de prevederile O.U.G.nr. 215/1999 privind modificarea legislației referitoare la T.V.A. și nici cele ale O.U.G. nr. 17/2000 și a H.G. nr. 401/2000 și nici de Normele Băncii Naționale a României privind controlul valutar aplicabile în cauză și potrivit cărora autoritățile fiscale au stabilit corect în sarcina reclamantei toate obligațiile bugetare.
Totodată, se susține și că la data controlului valuta aferentă exportului nu era încasată, termenele înscrise în declarația vamală de export fiind depășite.
Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză și cu dispozițiile incidente cauzei, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ. se constată că doar recursul autorităților fiscale este fondat, cel al reclamantei fiind nefondat.
În cauză, instanța de control judiciar, potrivit tuturor motivelor de recurs are, deci, spre examinare și soluția dată problemei dacă în baza unei corecte interpretări a dispozițiilor legale incidente pricinii, recurenta-reclamantă beneficiază (total sau parțial) sau nu beneficiază de loc de cota zero T.V.A. pentru exporturile realizate în perioada ianuarie 2000 – noiembrie 2001.
Potrivit art. 17 lit. b) pct. a din O.G. nr. 3/1992, republicată și modificată prin O.U.G. nr. 215/1999 se beneficiază de cota zero de T.V.A. pentru exportul de bunuri efectuat de agenții economici cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României, aceste dispoziții fiind preluate, într-o formă dezvoltată și în O.U.G. nr. 17/2000 (potrivit căreia beneficiază de cota zero T.V.A. exportul de bunuri, transportul și prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor efectuate de contribuabili cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României).
Ulterior, prin Normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000 aprobate prin H.G. nr. 401/2000 au fost explicitate prevederile acesteia fără, însă, a se modifica sau adăuga la ordonanță prin pct. 9.2 și pct. 9.9 din Norme, astfel cum greșit se susține de către recurentă reclamantă.
În cauză, deși recurenta-reclamantă recunoaște preeminența legii în raport cu normele de aplicare ale acesteia, precum și necesitatea circulației valutei sub control legal, aceasta apreciază în mod greșit că sfera exigenței legale referitoare la încasarea contravalorii bunurilor exportate nu cuprinde și modalitatea de încasare a valutei (în numerar, în transferuri din conturi bancare personale sau prin virament).
Or, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, din formularea existentă inițial în O.U.G.nr. 215/1999 și apoi preluată de O.U.G. nr. 17/2000, rezultă obligativitatea încasării directe a contravalorii exportului în valută în conturile bancare ale agenților economici deschise la bănci autorizate, ceea ce exclude extinderea posibilității încasării valutei prin operațiuni indirecte (prin numerar, prin conturi personale, etc.), situație care ar duce la circulația necontrolată a valutei, contrar Normelor Băncii Naționale a României privind controlul valutar.
Prin urmare, se constată nu numai că motivele de recurs ale reclamantei sunt nefondate, dar și greșita interpretare a instanței de fond dată prevederilor actelor normative incidente pricinii, interpretare care a stat la baza greșitei admiteri în parte a acțiunii reclamantei.
Astfel, se constată că, instanța de fond a apreciat în mod greșit că prin Normele de aplicare aprobate de H.G. nr. 401/2000 ar fi fost aduse modificări dispozițiilor O.U.G.nr. 17/2000 atunci când a reținut că până la 26 mai 2000 se aplică ordonanța, iar după această dată, normele de aplicare ale aceleiași ordonanțe, fără a ține cont de ierarhia și forța juridică a actelor normative .
În plus, instanța de fond nu a avut în vedere nici faptul că în perioada supusă controlului ianuarie 2000 - noiembrie 2001, până la 15 martie 2000 nu era aplicabilă O.U.G. nr. 17/2000 (art. 37 din ordonanță).
De altfel, recurenta-reclamantă nu a contestat că valuta „s-a depus direct la banca autorizată”. De asemenea, referitor la suma de 94.865.995 lei T.V.A. suplimentar se constată că recurenta-reclamantă are o reprezentare confuză asupra acesteia considerând-o când inclusă în suma de 5.407.517.837 lei ca și autoritățile fiscale, când o sumă diferită, confuzia menținându-se și cu privire la încasarea acesteia.
În consecință, se constată că pentru neîncasarea în modalitatea legală a valutei și pentru neîncasarea valutei aferente declarației de încasare valutară seria E nr. 0685137 din 17 ianuarie 2001, în mod corect autoritățile fiscale au stabilit obligația de a achita T.V.A. în sumă de 5.312.651.842 lei și de 94.865.995 lei plus majorările aferente, în baza dispozițiilor O.U.G.nr. 215/1999 art. 1 pct. 2 de modificare a art. 17 lit. b) pct. a din O.G. nr. 3/1992 republicată pentru perioada 01 ianuarie 2000 – 14 martie 2000 și a prevederilor O.U.G.nr. 17/2000, art. 17 lit. b) pct. a pentru perioada 15 martie 2000 – 30 noiembrie 2001 și cele ale H.G. nr. 401/2000.
Prin urmare, se va respinge recursul reclamantei ca nefondat și se va admite recursul autorităților fiscale pentru considerentele expuse în cele ce preced. Se va casa sentința atacată și se va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.N T SRL Arad împotriva sentinței civile nr. 345 din 29 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Arad în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe, pe care o casează și în fond respinge acțiunea formulată de reclamantă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 aprilie 2003.