Ședințe de judecată: Februarie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 1654/2003

Ședința publică de la 21 aprilie 2003

            La 15 aprilie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de Direcția Generală a Vămilor împotriva sentinței civile nr.437 din 18 aprilie 2002 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ.

            Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 15 aprilie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 21 aprilie 2003.

C U R T E A

            Asupra recursului de față;

            Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

            Prin acțiunea înregistrată la data de 7 mai 2001, reclamanta SC „T” SRL  a solicitat, pe calea contenciosului administrativ, în contradictoriu cu pârâta Direcția  Generală a Vămilor, anularea deciziei nr.2741 din 15 noiembrie 2000 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la plata unor daune materiale în sumă de 200.000.000 lei, reprezentând despăgubiri datorate urmare blocării nejustificate a conturilor bancare ale  societății.

            În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că a efectuat mai multe  importuri de produse electronice din Coreea de Sud, achitând taxele vamale la o valoare a mărfii stabilită în conformitate cu prețul înscris pe cele 3 facturi care cuprind atât valoarea mărfii importate cât și taxa de transport.

            Actele de constatare întocmite ulterior, prin care s-a stabilit că societatea mai datorează drepturi vamale de 3.040.322 lei și majorări de întârziere în sumă de 4.737.981 lei, sunt nelegale, întrucât s-a luat în calcul o altă valoare, respectiv cea a  transportului din scrisorile de trăsură, operațiune greșită, întrucât nu în temeiul acestori scrisori de trăsură s-a efectuat plata.

            Prin sentința civilă nr.426 din 5 aprilie 2001, Curtea de Apel București –Secția de contencios administrativ a respins acțiunea ca neîntemeiată.

            Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în temeiul dispozițiilor art.77 alin.2 din Legea nr.141/1997 se prevede că se includ la valoarea în vamă cheltuielile de transport ale mărfurilor importate până la frontiera română, baza de referință a valorii fiind scrisoarea de trăsură care cuprinde și cheltuielile de transport și de asigurare.

            Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC „T” SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare.

            Recurenta a susținut că instanța de fond a interpretat eronat conținutul facturilor comerciale și al facturilor de  transport, iar scrisorile de trăsură au fost interpretate greșit, în sensul că ar face dovada contravalorii prețului plătit pentru transport, când, în fapt, ele cuprind contravaloarea estimată a mărfii la bordul avionului.

            Recursul a fost admis de către Curtea Supremă de Justiție – Secția de contencios administrativ prin decizia nr.209 din 23 ianuarie 2002, dispunându-se casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probelor cu înscrisurile din care să reiasă dacă în prețul negociat prin contractul de import au fost cuprinse cheltuielile de transport al mărfurilor până la frontiera română și cele de asigurare.

            Judecând cauza în fond după casare, Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.437 din 18 aprilie 2002, a admis în parte acțiunea, a dispus anularea actului administrativ contestat, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor materiale, ca neîntemeiat și a obligat pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 2.393.000 lei.

            În argumentarea hotărârii pronunțate, instanța a reținut că, din scrisorile de trăsură reiese că plata transportului s-a efectuat din sumele plătite de reclamantă în avans, sume ce se regăsesc în facturile comerciale și corespund celor din facturile de transport. Ca atare, susținerea  autorității vamale că nu ar fi fost incluse la valoarea în vamă cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română, este eronată.

            Deoarece s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului, conform prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990, s-a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale.      

            Sentința a fost atacată cu recurs de către pârâta Direcția Generală a Vămilor, care a solicitat modificarea ei în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiat și a capătului de cerere privind anularea Deciziei nr.2741/2000.

            Recursul a fost structuat pe două motive de casare, recurenta criticând sentința atacată pentru nelegalitate și susținând că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.77 alin.2 lit.a din Legea nr.141/1997 și ale art.66 alin.2 din Legea nr.141/1997, precum și că nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare  pentru dezlegarea pricinii.

            Criticile formulate sunt nefondate.

            Astfel, în conformitate cu dispozițiile art.77 alin.2 lit.a din Legea nr.141/1997, „La valoarea în vamă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost cuprinse în preț, se includ:

            a)cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română”.

            Or, așa după cum rezultă din interpretarea textului, includerea acestei categorii de cheltuieli la valoarea în vamă se face în măsura în care ele nu au fost cuprinse în prețul total  achitat de către cumpărător vânzătorului sau în beneficiul acestuia pentru mărfurile importate.

            Instanța de fond după casare a  reținut însă în mod corect că aceste cheltuieli de transport au fost incluse în prețul mărfii și menționate în documentul legal specific, respectiv factura comercială.    

            Într-adevăr, din facturile comerciale depuse ca probă în dosar (filele 20,21,22 – dosar nr.265/2002), reiese că furnizorul coreean Hyun Joung System Co.Ltd a cuprins în cheltuielile facturate intimatei reclamante – în calitatea sa de cumpărător -  și „taxele” de transport.

            Cuantumul acestor cheltuieli de transport este în perfectă concordanță cu cel înscris în facturile de transport (filele 10,11,12 – dosar nr.265/2002) emise de către firmele intermediare de transport societății coreene menționate.

            Facturile externe reprezintă documente contabile care se înregistrează în contabilitate și care fac dovada realității operațiunilor înscrise în ele.

            Nu trebuie neglijată nici valoarea probatorie a confirmării acestor sume prin faxul emis de partenerul extern (fila 6 – dosar nr.265/2002), acesta nefiind interesat în a susține o valoare mai mică  a sumei primite, față de cea datorată.

            Nu sunt întemeiate nici menținerile recurentei referitoare la scrisorile de transport aerian (AWB).

            Este adevărat că, în scrisorile de trăsură depuse la dosar (fila 7,8,9 – dosar 265/2002) sumele înscrise reprezentând cheltuieli de transport sunt mai mari, însă contrar susținerilor recurentei, ele menționează ca agenți transportatori firmele intermediare care sunt emitente ale facturilor de transport.

            Pe de altă parte, aceste scrisori de trăsură – cu valoare de contract internațional de transport aerian – pot fi modificate după închirierea lor, în conformitate cu prevederile  Convenției de la Varșovia – existând posibilitatea ca sumele înscrise ca tarif să reprezinte doar o cotație orientativă de catalog sau să cuprindă, față de cheltuielile facturate partenerului român, cheltuieli neincluse în preț, suportate de furnizorul extern.

            Întrucât nu s-a făcut dovada că sumele înscrise în scrisorile de trăsură au fost integral incluse în prețul mărfii și că cele  menționate în facturile comerciale și de transport sunt nereale, în mod nelegal, autoritatea vamală a procedat la recalcularea valorii în vamă cu consecința stabilirii unor diferențe de taxe vamale și majorări de întârziere aferente.

            Ca atare, stabilind în mod corect situația de fapt dedusă judecății și aplicând corespunzător dispozițiile legale incidente, instanța de fond după casare a pronunțat o hotărâre legală și temeinică,  motiv pentru care, în temeiul prevederilor art.312 alin.1 teza a II-a și ale art.314 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

 

            Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Vămilor împotriva sentinței civile nr.437 din 18 aprilie 2002 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ, ca nefondat.

            Prounțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2003.