S-a luat în examinare recursul declarat de CLI împotriva sentinței civile nr.982 din 23 octombrie 2002 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat recurenta-reclamantă CLI prin mandatar C.M. M. S., cu studii juridice, precum și intimatul-pârât Ministerul Justiției reprezentat de consilierul juridic.
Procedura completă.
Mandatara recurentei-reclamanta a solicitat admiterea recursului pentru motivele invocate în scris la dosar, casarea sentinței atacate și în fond, admiterea acțiunii cu consecința anulării avizului de cercetare penală.
Consilierul juridic a solicitat respingerea recursului ca nefondat, sentința instanței de fond fiind legală și temeinică.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 12 noiembrie 2001 reclamanta CLI a solicitat anularea avizului emis de Ministerul Justiției prin care s-a dispus cercetarea penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.246 Cod penal.
Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ prin sentința civilă nr.1502 din 12 noiembrie 2001 a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei, cu motivarea că actul dedus judecății este exceptat de la cenzura legii contenciosului administrativ.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, susținând în esență, că instanța nu și-a motivat în drept convingerea la care a ajuns, ceea ce contravine prevederilor art.261 pct.5 din Codul de procedură civilă.
Curtea Supremă de Justiție – Secția de contencios administrativ prin decizia nr.2481 din 27 iunie 2002 a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Judecând cauza în fond după casare, Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.982 din 23 octombrie 2002 a respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că actul contestat de reclamantă nu îndeplinește condițiile actului administrativ, întrucât ministrul justiției prin acordarea avizului de cercetare, nu a efectuat o activitate de administrație publică ci o competență pe care o are potrivit legii în declanșarea procesului penal.
Și această ultimă sentință a fost recurată de reclamanta CLI, criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie, nefiind motivată în fapt și în drept,
astfel încât nu se cunosc motivele în temeiul cărora instanța a înlăturat
susținerile reclamantei.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Potrivit art.31 din Legea nr.36/1995 „notarii publici nu pot fi cercetați,
percheziționați, reținuți, arestați sau trimiși în judecată penală sau
contravențională, fără avizul ministrului justiției pentru fapte săvârșite în
legătură cu exercițiul activității profesionale”.
Procesul penal începe din oficiu fără a fi nevoie de o anume sesizare venită din partea unei anumite persoane sau ca cineva să ceară expres ca organul penal să dispună în această privință.
Prin prevederi derogatorii, în legislația penală română, principiul oficialității are anumite excepții și limitări.
Ori de câte ori, prin prevederi speciale exprese legea procesual-penală nu permite organului de urmărire penală sau instanței de judecată să declanșeze acțiunea penală din oficiu, principiul oficialității este limitat sau restrâns.
În asemenea situații, în lipsa încuviințării sau autorizării impuse, organul penal nu poate declanșa acțiunea penală.
Este și cazul cercetării, percheziționării, reținerii, arestării preventive și trimiterii în judecată a notarilor publici, care, potrivit normelor cuprinse în legile organice, sunt esențial condiționate de avizul prealabil al ministrului justiției.
Avizul ministrului justiției nu este un act administrativ ci un act prevăzut prin lege, necesar pentru cercetarea, percheziționarea, reținerea, arestarea și trimiterea în judecată a notarilor publici, – pentru punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva acestora.
Prin act administrativ se înțelege acea formă juridică principală a activității organelor administrației publice care constă într-o manifestare unilaterală de voință de a da naștere, modifica și stinge drepturi și obligații în realizarea puterii publice, sub controlul de legalitate al instanțelor judecătorești.
Definitoriu pentru actul administrativ este așadar că el este și rămâne, în esență, modalitatea prin care organele administrației publice asigură realizarea autorității executive.
Chiar dacă emană de la ministrul justiției, membru al guvernului, avizul impus de lege pentru cercetarea, percheziționarea, reținerea, arestarea sau trimiterea în judecată a notarilor publici, nu este un act administrativ, ci o condiție impusă de lege, pentru declanșarea procesului penal și luarea unor măsuri procesuale.
Atunci când ministrul justiției examinează și acordă sau refuză să acorde un asemenea aviz, el nu realizează o activitate administrativă ci de competență pe care, potrivit legii, o are în declanșarea procesului penal.
Nefiind un act administrativ, avizul ministrului justiției pentru urmărirea penală a notarilor publice – pozitiv sau negativ – nu este supus controlului judecătoresc pe calea procedurii reglementate prin Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ.
Ministrul justiției are a examina și decide numai cu privire la legalitate nu și la temeinicia luării unei asemenea măsuri, la aceasta limitându-se avizul său.
Ca atare, controlul asupra legalității acestui aviz se va realiza de către instanța penală investită cu judecarea și nu de către instanța de contencios administrativ.
Având în vedere cele ce preced, recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins, sentința instanței de fond fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de CLI împotriva sentinței civile nr.982 din 23 octombrie 2002 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2003.