Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 14 din 17 aprilie 2002, Colegiul jurisdicțional Arad a admis contestația formulată de contestatorul A.S. și a anulat deciziile de imputare nr. 117 din 26 septembrie 2001, pentru suma de 5.101.218 lei, nr. 139 din 26 septembrie 2001, pentru suma de 761.591 lei, nr. 150 din 26 septembrie 2001, pentru suma de 1.254.805 lei și nr. 146 din 26 septembrie 2001, pentru suma de 1.076.431 lei emisă de sucursala de Îmbunătățiri Funciare Arad și a obligat sucursala intimată la plata de cheltuieli de judecată în sumă de 4.000.000 lei, către contestator.
Hotărând astfel, Colegiul jurisdicțional a reținut că, deși contestatorul avea atribuții cu privire la efectuarea unor comenzi de materiale, nu a fost dovedită săvârșirea de către acesta a unor fapte ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciile imputate și reprezentând manoperă plătită fictiv, ca urmare a întocmirii unui deviz fictiv, plata facturii fictive emise de SC N. SRL, T.V.A. aferentă, dedusă în baza acestei facturi și diferența de preț pentru aprovizionarea unor materiale de la SC S. SRL Bacău.
Recursul jurisdicțional declarat împotriva acestei sentințe de S.N. Î.F. SA, sucursala Arad, a fost respins prin decizia nr. 417 din 17 septembrie 2002, pronunțată de secția jurisdicțională a Curții de Conturi.
Împotriva deciziei nr. 417 din 17 septembrie 2002 și în temeiul art. 82 din Legea nr. 94/1992, republicată, a declarat recurs S.N. Î.F. SA, sucursala Arad, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică.
În primul motiv de recurs s-a susținut că trebuia citată în cauză S.N. Î.F. SA, pentru că Biroul de Audit Intern al societății a precizat în procesul-verbal nr. 2487 din 31 iulie 2001, persoanele vinovate de producerea pagubei și deciziile de imputare pentru recuperarea prejudiciului au fost întocmite în baza acestui act de control. Totodată, recurenta a arătat că, pentru angajații sucursalei, competența emiterii deciziilor de imputare revenea directorului sucursalei conform art. 24 alin. (5) din O.U.G. nr. 23/2000, iar pentru directorii sucursalei această competență revenea directorului general al societății naționale.
Prin cel de-al doilea motiv de casare, s-a susținut că și în cazul contestatorului trebuia efectuată cercetarea penală, întrucât acesta nu și-a respectat sarcinile și atribuțiile de serviciu prevăzute în fișa postului, iar din nota explicativă dată rezultă încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor sale.
Recursul este nefondat și urmează să fie respins pentru următoarele considerente:
În decizia atacată s-a reținut corect că societatea recurentă, ca unitate cu personalitate juridică, a fost legal citată pentru termenul la care a fost judecată cauza în primă instanță și a avut posibilitatea să formuleze apărări.
Celelalte susțineri formulate în primul motiv de casare, cu privire la competența emiterii deciziilor de imputare pentru personalul unității, sunt lipsite de relevanță, deoarece la instanțele Curții de Conturi nu s-a invocat necompetența autorului celor patru decizii de imputare contestate și aceasta nu a constituit temeiul anulării actelor de imputație.
Cel de-al doilea motiv de casare este, de asemenea, nefondat, constatându-se că plângerile penale adresate de recurentă Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad și Inspectoratului Județean de Poliție Arad nu se referă și la intimatul contestator.
Susținerile recurentei privind vinovăția intimatului în producerea prejudiciului pentru care s-au emis deciziile de imputare, vor fi respinse, constatându-se că nu au fost formulate și în recursul jurisdicțional și că sunt infirmate de probele administrate în cauză. Astfel, instanțele Curții de Conturi au apreciat judicios că nu a fost dovedită vinovăția intimatului, pentru că acesta nu a făcut parte din comisia de recepție care a întocmit procesul-verbal de recepție din 29 decembrie 2000 și nu a participat la producerea pagubei constatate de organele de control intern.
În temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recurenta și-a completat motivele de casare, invocând necompetența materială a instanțelor Curții de Conturi, fără, însă, a motiva în fapt și în drept această excepție de ordine publică.
Examinând și acest motiv de recurs, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că este nefondat, în raport de dispozițiile art. 41 din Legea nr. 94/1992, republicată, care prevăd expres competența colegiului jurisdicțional de a judeca în primă instanță, contestațiile introduse împotriva actelor de imputație de către administratorii, gestionarii, contabilii, precum și de către ceilalți salariați care au participat, împreună cu aceștia, la producerea pagubelor persoanelor juridice prevăzute la art. 18 din aceeași lege.
Funcția îndeplinită de intimat face parte din categoria celor enumerate în textul de lege sus-menționat, iar recurenta este persoană juridică supusă controlului exercitat de Curtea de Conturi, astfel încât fără temei a fost invocată excepția de necompetență materială.
Pentru considerentele expuse și constatând că nu există motive de casare a deciziei atacate, Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000.000 lei, cerere care nu poate fi examinată pentru că, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., nu s-au depus înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor pretinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.N. Î.F. SA, sucursala Arad, împotriva deciziei nr. 417 din 17 septembrie 2002 a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2003.