Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 27 decembrie 2001, Consiliul Județean Arad a solicitat anularea deciziei nr. 1855 din 20 noiembrie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și a procesului-verbal din 21 septembrie 2001, întocmit de organele de control ale Direcției Controlului Fiscal Arad, prin care a fost obligat să vireze la bugetul de stat suma de 4.060.056.386 lei, cu titlu de T.V.A. și suma de 5.888.661.515 lei, cu titlu de majorări de întârziere aferente T.V.A.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că organul de control nu era competent să verifice un organ al administrației publice, singurul organ de control legal abilitat fiind Curtea de Conturi.
Mai arată că nu realizează activități economice, pentru a putea fi încadrată între persoanele plătitoare de T.V.A., așa cum greșit au reținut organele financiare, activitatea de concesionare și închiriere a unor bunuri din patrimoniul public și privat al județului neputând fi considerată ca activitate economică, sinonimă cu activitatea comercială, ci are un caracter exclusiv administrativ, de natură civilă.
Menționează că în Legea nr. 216/2001 și în Legea nr. 189/1998 ,veniturile din concesiuni și închirieri sunt considerate ca surse ale bugetului local și că în bugetele locale nu se pot înscrie și nu se pot aproba cheltuieli, fără asigurarea resurselor financiare corespunzătoare, conform art. 17 din Legea nr. 189/1998, însă dacă s-ar întocmi lunar facturi cu T.V.A. pentru concesionări sau închirieri înainte de încasarea de la concesionari sau chiriași, a T.V.A. aferent, s-ar încălca aceste dispoziții legale.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 113 din 14 mai 2002 a admis acțiunea, a anulat procesul verbal din 21 septembrie 2001 și decizia nr. 1855 din 20 noiembrie 2001, cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 9.948.717.901 lei, reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere aferente.
Instanța reține, în esență, că activitatea desfășurată de reclamant, cea de concesionare și închiriere a unor bunuri din domeniul public sau privat, a fost de natură administrativă, din care nu s-a realizat profit, în sensul art. 3 alin. ultim din O.G. nr. 3/1992, și că prin art. 3 pct. 2.2 lit. b) din H.G. nr. 401/2000, pentru aprobarea Normelor de aplicare a ordonanței, s-a prevăzut că nu intră în sfera de aplicare a T.V.A., operațiunile efectuate de contribuabilii înregistrați ca plătitori de T.V.A., care au ca obiect de activitate, administrarea și întreținerea locurilor publice, pentru încasările cuvenite bugetelor locale.
Reține și că activitatea reclamantului, de concesionare și închiriere, nu are caracter economic, producătoare de profit economic, de valoare adăugată, pentru că lipsește baza justificativă a calculului T.V.A., taxa de folosință fiind o taxă de impozitare a utilizării bunurilor publice, așa cum se reține și în expertiză, pentru care nu se percepe T.V.A., fiindcă în caz contrariu s-ar ajunge la calcularea T.V.A. la o taxă locală, deci taxă la taxă, străină noțiunii de T.V.A. și principiilor dreptului financiar.
Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, a declarat recurs împotriva sentinței.
În motivarea recursului se arată că reclamantul datorează T.V.A. pentru activitatea de concesionare și închiriere, care sunt operațiuni efectuate sistematic, și pentru care se încasează sume de bani lunar sau anual, deoarece astfel de operațiuni intră în sfera de aplicare a T.V.A., conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 3/1992, republicată, cu modificarările și completările ulterioare și art. 2 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000.
Susține că această activitate intră în categoria prestărilor de servicii, iar nu de administrație publică și nu se cuprinde în excepțiile de la sfera de aplicare a T.V.A., prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992, republicată și de O.U.G. nr. 17/2000, pentru că nu este activitate administrativă, socială, educativă, de apărare, de ordine publică, de siguranța statului, culturală sau sportivă.
Ca atare, recurenta consideră că reclamantul era obligat să se declare plătitor de T.V.A., pentru activitățile care îndeplinesc condițiile unor operațiuni impozabile, ca în cazul de față și să-și organizeze o evidență gestionară și contabilă distinctă, pentru a se putea calcula T.V.A. de plată către bugetul statului sau de recuperat, astfel că datorează T.V.A. și majorările aferente reținute în sarcina sa.
Recursul va fi admis, pentru considerentele care se vor arăta în continuare.
Din procesul-verbal încheiat la 21 septembrie 200,1 de inspectori din cadrul Direcției Controlului Fiscal Arad, rezultă că intimatul Consiliul Județean Arad a realizat, în perioada 1 august 1996 – 31 iulie .2001, venituri din concesiuni și chirii superioare plafonului de 10 milioane lei, respectiv 50 milioane lei, pentru care nu a calculat T.V.A. aferentă acestor venituri și nu a virat-o astfel la bugetul de stat, așa cum se prevede în art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 3/1992, republicată și în O.U.G. nr. 17/2000.
De aceea, pentru aceste venituri, în sumă de 20.055.987 lei, s-a stabilit T.V.A. suplimentară, în sumă de 4.060.056.386 lei, la care s-au calculat majorări de întârziere, în sumă de 5.888.661.515 lei.
Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a respins ca neîntemeiată, contestația formulată de intimat împotriva procesului-verbal, dar instanța de fond a anulat procesul-verbal și decizia prin sentința atacată cu prezentul recurs.
Instanța de fond a stabilit greșit că intimatul nu datorează sumele reținute în sarcina sa, prin interpretarea eronată a actelor normative aplicabile în cauză pentru perioada în discuție și prin luarea în considerare a expertizei contabile efectuată de expertul I.N.
Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 3/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000, „În sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind operațiunile cu plată, precum și cele asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă, de către persoane fizice sau juridice privind livrări de bunuri mobile și/sau prestări de servicii”.
De asemenea, în categoria prestărilor de servicii, conform pct. 1.4 din Normele de aplicare a O.G. nr. 3/1992 și pct. 1.3 din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, se cuprinde orice activitate desfășurată de un contribuabil, care nu constituie livrare de bunuri mobile sau transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, printre aceste activități fiind menționată închirierea de bunuri.
Intimatul nu se cuprinde nici în categoria excepțiilor de la aplicarea T.V.A., prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992, republicată și de O.U.G. nr. 17/2000, care se referă la livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate de instituțiile publice, pentru activitățile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale sau sportive.
Activitatea de concesionare și închiriere de bunuri făcând parte din domeniul public și cel privat, nu intră între activitățile menționate mai sus, pentru a putea beneficia de scutire la plata T.V.A.
Intimatul avea obligația ca pentru astfel de activități să organizeze o evidență gestionară și contabilă distinctă, care să-i permită calcularea T.V.A., ceea ce nu a făcut.
În perioada în discuție, intimatul a realizat direct și sistematic activitatea de concesionare și de închiriere de bunuri aflate în administrarea sa, realizând venituri din această activitate peste plafonurile minimale de 10.000.000 lei, iar apoi de 50.000.000 lei, prevăzute de O.G. nr. 3/1992, respectiv de O.U.G. nr. 17/2000, pentru care avea datoria să se înregistreze la organele fiscale, ca plătitor de T.V.A.
Chiar dacă în Legea nr. 189/1998, privind finanțele publice locale, s-a prevăzut la art. 9 că „sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat, de interes local sau județean, constituie venituri ale bugetului local”, nici această lege și nici un alt act normativ nu a prevăzut, în perioada în discuție, exceptarea acestor sume de la aplicarea asupra lor a T.V.A., care se făcea venit la bugetul statului.
Faptul că ulterior perioadei supusă controlului s-a modificat legislația fiscală, iar activitatea de concesionare și de închiriere de bunuri efectuată de autoritățile administrative locale nu mai este supusă la plata T.V.A., nu este de natură să ducă la concluzia că intimatul nu datora T.V.A. reținută în sarcina sa de către organele financiare pentru o perioadă anterioară.
Aceste organe sunt cele care vor stabili dacă vor proceda sau nu la executarea creanțelor datorate bugetului statului de către intimat.
Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 29/1990 și ale art. 312 și 314 C. proc. civ., se va admite recursul, sentința recurată va fi casată și pe fond, se va respinge acțiunea formulată de Consiliul Județean Arad, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 113 din 14 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și pe fond, respinge acțiunea formulată de Consiliul Județean Arad.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2003.