Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 23.08.2001, reclamanta Societatea comercială „W.C.P.” SRL” SRL București a solicitat anularea procesului-verbal nr. 949 din 17.05.2001 emis de Garda Financiară Centrală și a deciziei nr.1131 din 23.07.2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin actele întocmite de organele de control fiscal a fost nelegal obligată să plătească la bugetul statului T.V.A. în sumă de 76.912.000 lei și impozit pe profit în sumă de 101.199.500 lei. Reclamanta a susținut că ambele obligații fiscale au fost greșit calculate la diferența de stoc de materie primă stabilită, fără a fi fost avute în vedere pierderile tehnologice și pierderile cu produsele rebutate sau alte pierderi privind materia primă ca urmare a transportului, depozitării și manipulării.
Prin sentința civilă nr.932 din 16.10.2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținându-se că reclamanta a majorat ilegal consumul de materii prime și a fost corect obligată să plătească diferențele de TVA și de impozit pe profit, calculate de organele de control prin estimare, în conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr.87/1994.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art.304 pct. (9) și (10) C.proc.civ.
Recurenta a susținut că este eronată concluzia instanței de fond privind legalitatea actelor de control, întrucât nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 87/1994 pentru calculul obligațiilor fiscale prin estimare. De asemenea, recurenta a arătat că instanța de fond a înlăturat fără temei concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, iar în cazul în care aprecia că sunt necesare lămuriri suplimentare, avea posibilitatea, în exercitarea rolului activ, să dispună completarea raportului de expertiză sau efectuarea unei alte expertize.
În ședința publică de la acest termen, Curtea a invocat din oficiu, excepția de tardivitate a declarării recursului.
Recurenta a solicitat ca recursul său să fie considerat a fi fost formulat în termen, față de cererea de repunere în termen înregistrată la data de 7.04.2003. În motivarea cererii de repunere în termen, s-a susținut că recursul a fost trimis prin poștă la Curtea de Apel București în termenul legal, dar din culpa exclusivă a Oficiului poștal, cererea sa de recurs nu a fost înregistrată la registratura instanței.
Verificând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului și va admite excepția de tardivitate, pentru următoarele considerente:
Conform art.103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
În cauză, se constată că hotărârea instanței de fond a fost comunicată la sediul societății recurente la data de 28.11.2002 și recursul împotriva acestei sentințe fost declarat și motivat la data de 29.07.2003.
Recurenta nu a contestat legalitatea procedurii de comunicare a hotărârii instanței de fond și nici data la care aceasta a fost îndeplinită, susținând însă neîntemeiat că, de la această dată, a respectat termenul de 15 zile pentru declararea recursului.
Avizul de recomandată depus de recurentă nu face dovada trimiterii recursului prin poștă la data de 14.12.2002, pentru că nu există nici o mențiune referitoare la conținutul recomandatei expediate la Curtea de Apel București și nu s-a prezentat confirmarea de primire la registratura instanței.
Recurenta a solicitat la data de 7.04.2003 să fie repusă în termenul de recurs, dar nu a precizat data la care a constatat că recursul trimis prin poștă nu a fost înregistrat la instanță, pentru a dovedi respectarea cerinței impuse de art.103 alin.2 Codul de procedură civilă, ca atât actul de procedură, cât și cererea de repunere în termen, să fie formulate în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.
Din înscrisul aflat la fila 306 din dosarul de fond, rezultă că la data de 3.03.2003 apărătorul recurentei a solicitat eliberarea unor copii ale actelor depuse în cauză și în consecință, la această dată, recurenta avea posibilitatea să constate că recursul său nu a fost înregistrat și să formuleze cererea de repunere în termen.
În atare situație, se reține că recurenta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 103 C. proc. civ. pentru repunerea în termen, pentru că nu a dovedit existența unei împrejurări mai presus de voința sa, care să fi determinat neînregistrarea recursului în termen legal și nici nu a îndeplinit actul de procedură prin declararea recursului în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării. Prin declararea recursului la data de 29.07.2003, recurenta a depășit termenul de exercitare a acestei căi de atac, atât față de dispozițiile art.301 C. proc. civ., cât și față de cele cuprinse în art.103 alin. (2) din același cod.
Pentru considerentele expuse, Curtea va respinge cererea de repunere în termen și va respinge recursul ca fiind tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de repunere în termen.
Respinge recursul declarat de S.C. „W.C.P.” SRL București împotriva sentinței civile nr.923 din 16 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, ca tardiv formulat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2004.