Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 27 martie 2001, reclamantul B.V. a chemat în judecată, în baza Legii nr. 29/1990, Ministerul de Interne, solicitând obligarea pârâtului prin hotărâre judecătorească la soluționarea reclamației ce i-a adresat-o cu recomandata nr. 37267 din 14 februarie 2001, întrucât soluția comunicată cu adresa nr. 1103/S/5 ianuarie 2001 nu este legală.
În motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că la 29 decembrie 2000 a solicitat conducerii Ministerului de Interne ca, în baza atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 40/1990 și Legea nr. 26/1994, să dispună efectuarea unor verificări în sensul identificării unor persoane (nume, prenume și domiciliu în București) și să-i comunice respectivele date, deoarece îi sunt necesare în vederea recuperării unor prejudicii și pentru a putea formula plângere penală împotriva acestora. Pârâtul, arată reclamantul, i-a răspuns prin adresa nr. 1103/S/17 ianuarie 2001, numai că prin conținutul său (recomandări privind competența altor instituții), cât și prin măsura de a-i restitui cererea, acest răspuns constituie în opinia sa un refuz de a respecta legea și de a-i soluționa cererea.
Totodată, reclamantul a arătat că s-a adresat din nou conducerii Ministerului de Interne prin recomandata nr. 37267 din 14 februarie 2001 cu o reclamație prealabilă sesizării instanței, cerere care nu i-a fost soluționată.
Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, a respins ca nefondată acțiunea reclamantului reținând, pe de o parte, că răspunsul comunicat de pârât nu este un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, iar pe de altă parte, că reclamantul nu se află în fața unui refuz al unei autorități publice care să fie de natură a-i aduce o vătămare a drepturilor sale recunoscute de lege, chiar dacă acest răspuns nu este prin conținutul său lămuritor pentru reclamant sau nu-l mulțumește.
În plus, instanța de fond a reținut că, prin diligențele depuse, pârâtul a excedat atribuțiilor sale stabilite prin lege, identificând lucrători din cadrul Ministerului Finanțelor și comunicând rezultatul verificării cu adresa nr. 2789/2001, cererea reclamantului primind astfel o rezolvare certă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea recursului său, recurentul a arătat că în mod nelegal instanța de fond a refuzat să respecte și să aplice prevederea și obligația menționată de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, în baza căreia pârâtul trebuia să-i răspundă la reclamația prealabilă ce i s-a adresat la 14 februarie 2001, lipsa răspunsului vătămându-l în drepturile sale conferite de Legea nr. 29/1990. Totodată, recurentul a susținut și că instanța de fond în mod greșit a reținut că răspunsul dat nu ar fi un act administrativ și că n-ar exista un refuz de soluționare a cererii sale.
Printr-un alt motiv de recurs, recurentul a susținut și că instanța de fond a refuzat a face aplicarea prevederilor art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. cu referire și la art. 201 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. și ale Legii nr. 40/1990 - art. 17 lit. a), f) și g). -, ca și ale Legii nr. 26/1994 - art. 15 lit. f), g) și t) -, referitoare la obligația Ministerului de Interne de a identifica făptuitorii în cazul infracțiunilor pentru care sesizarea organului competent se face prin plângerea penală.
Recurentul a mai arătat că instanța de fond, încălcând dispozițiile art. 129 și 261 C. proc. civ., nu a analizat și nu s-a pronunțat în legătură cu obiectul real al acțiunii sale, respectiv nesoluționarea reclamației din 14 februarie 2001 și nici nu a luat în discuție și în considerație situația expresă înfățișată prin răspunsul la întâmpinare formulat la 4 martie 2002 cu încălcarea vădită și a dreptului său la apărare.
Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu toate prevederile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ. se constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse continuare.
Într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 20/1990, orice persoană fizică sau juridică dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
În cauză, recurentul-reclamant, prin cererea înregistrată la data de 15 ianuarie 2001, a cerut identificarea unor persoane din cadrul Ministerului Finanțelor și din cadrul Ministerului Justiției și comunicarea acestor date, în vederea tragerii lor la răspundere penală și civilă.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 40/1990, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.nr. 218/2000 (modificată prin O.U.G. nr. 291/2000), Ministerul de Interne are atât atribuții privind asigurarea respectării legilor, a ordinii și liniștii publice (I), cât și atribuții privind: prevenirea și stingerea incendiilor (II); activitatea de pașapoarte, controlul trecerii frontierei și evidența străinilor (III); arhivele statului (IV), precum și alte atribuții specifice (V).
Nici una însă din atribuțiile prevăzute de art. 17 alin. (I) lit. a), f) și g) nu conferă recurentului-reclamant dreptul de a solicita verificări și identificări de persoane fizice.
Totodată, nici dispozițiile art. 15 din Legea nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, astfel cum au fost modificate prin art. 5 din O.U.G.nr. 96/2000 nu sunt incidente cauzei - cu referire expresă la art. 15 lit. f), g) și t).
Aceasta cu atât mai mult cu cât prin art. 2 alin. (4) din Legea nr. 105/1996, nemodificat, prin O.U.G. nr. 96/2000 se prevede că datele individuale referitoare la persoana fizică au caracter confidențial și că în toate cazurile acestea nu pot fi comunicate altor persoane fizice sau juridice decât în condițiile legii.
De altfel, nici dispozițiile Codului de procedură penală nu-i conferă recurentului pretinsele drepturi.
Prin urmare, din coroborarea tuturor textelor de lege mai sus arătate rezultă că exercitarea dreptului la informație a persoanei fizice nu poate excede limitele cadrului legal, astfel cum corect a reținut și instanța de fond.
Pe de altă parte, se constată că recurentul-reclamant a depus la dosar doar copia cererii înregistrată cu nr. 1103/S/05 ianuarie 2001 și adresa de răspuns cu nr. 1003/S/17 ianuarie 2001, fără a depune la dosarul cauzei și reclamația din 14 februarie 2001 la care se referă în acțiune și în răspunsul său la întâmpinare și, mai mult recurentul-reclamant a menționat în memoriul depus la dosarul de fond la 6 aprilie 2001 că atașează adresa nr. 1103/S/17 ianuarie 2001, nu și copii ale altor cereri sau înscrisuri.
Întrucât, însă, pârâtul nu a contestat nici existența și nici conținutul pretinsei reclamații, instanța de fond n-a reținut că recurentul-reclamant n-ar fi parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990 și a pășit la judecarea fondului, reținând în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Împrejurarea că răspunsul dat unei cereri a reclamantului îl nemulțumește pe acesta prin conținutul său, nu este de natură a fi asimilat automat unui act administrativ, întrucât este de esența actului administrativ puterea sa de a crea efecte juridice prin el însuși.
Or, în cauză, răspunsul comunicat prin adresa nr. 1103/S/ 17 ianuarie 2001 nu este un act administrativ în înțelesul art. 1 din Legea nr. 29/1990, ci doar o recomandare făcută recurentului-reclamant cu privire la competența instituțiilor de a-i rezolva cererea.
Nici lipsa unui răspuns cu privire la o pretinsă reclamație prin care se solicită aceeași soluție ca în prima solicitare nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat de a soluționa cererea, câtă vreme există deja un răspuns a cărui existență este necontestat.
În plus, astfel cum a reținut și instanța de fond, Ministerul de Interne a comunicat acesteia o parte din informațiile solicitate de recurentul-reclamant, precum și motivul lipsei celeilalte părți a informației solicitate.
Totodată, din lucrările dosarului rezultă, pe de o parte, că instanța de fond a avut un rol activ în sensul art. 129 C. proc. civ., iar pe de altă parte că sentința atacată este motivată în fapt și drept în sensul art. 261 C. proc. civ.
În consecință, având în vedere considerentele expuse și inexistența unor motive de casare de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.V. împotriva sentinței civile nr. 38 din 25 martie 2002 a Curții de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2003.