Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 14 martie 2005, reclamanta L.L. a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 14221/607 din 31 ianuarie 2005, emisă de pârâtă și recunoașterea calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1576 din 3 octombrie 2005, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta, să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantei, drepturile solicitate, pentru perioada noiembrie 1940 - 6 martie1945, începând cu data de 1 octombrie 2004.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că probele administrate în cauză fac dovada că reclamanta, împreună cu familia sa, a fost obligată, după cedarea Ardealului de Nord, să părăsească orașul în care locuiau și să urmeze regimentul în care tatăl ei era ofițer activ, în orașul Craiova.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. A susținut recurenta că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că familia reclamantei locuia în Ardealul de Nord, anterior Dictatului de la Viena și prin urmare, nu a fost dovedită persecuția etnică.
Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond, și sub aspectul datei începând cu care urmează să se acorde reclamantei, drepturile solicitate, susținând că acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, nu se poate face de la data cererii inițiale, ci numai în raport cu data la care reclamanta a făcut dovada susținerilor sale în fața instanței.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei legi, cetățenii români care, în perioada regimurilor instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, au avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutați, refugiați sau expulzați, în altă localitate.
Dovada acestor împrejurări se poate face, conform art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu înscrisuri oficiale sau, în lipsa acestora, cu declarații de martori.
Din declarațiile autentificate ale martorilor F.Z., N.Ș. și C.Ș. rezultă că intimata-reclamantă locuia cu familia, în orașul Oradea, unde tatăl ei era ofițer activ și de unde au fost obligați să se refugieze, ca urmare a situație create prin Dictatul de la Viena, în orașul Craiova, unde tatăl intimatei a fost transferat la un alt regiment.
Martorii menționați au cunoscut direct și nemijlocit evenimentele relatate în declarațiile lor și, chiar au fost refugiați împreună cu familia reclamantei, în același oraș, cum este cazul martorului F.Z.
Cu privire la al doilea motiv de recurs este de menționat că atâta vreme, cât intimata-reclamantă a făcut dovada susținerilor sale, cu probele menționate, este lipsită de relevanță data la care aceste probe au fost administrate, lipsa unor dovezi concludente în dosarul comisiei fiind acoperită prin depunerea lor ulterior, în fața instanței de fond.
Pe cale de consecință, instanța a apreciat situația de fapt în raport cu întregul material probator administrat în cauză și, în baza rolului ei activ, astfel cum este reglementat prin art. 129 pct. 5 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, constatând că potrivit art. 304 și 3041 C. proc. civ., nu există motive de casare sau modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1576 din 3 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2006.