Asupra recursului în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 20 noiembrie 1998 la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamanta B.L. a chemat în judecată Curtea de Conturi a României, solicitând anularea Ordinului nr. 244 din 21 septembrie 1998 al Președintelui Curții de Conturi, prin care a fost încadrată în funcția de procuror financiar pe lângă Camera de Conturi a municipiului București, cu un salariu de bază de 2.220.200 lei, corespunzător nivelului minim al gradului profesional I, coeficient de multiplicare 3,400, cu 20% spor pentru vechime în muncă începând cu 20 iulie 1998.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin Decretul nr. 219/1998 al Președintelui României a fost numită procuror financiar pe lângă Camera de Conturi a municipiului București, că prin Ordinul nr. 219 din 12 august 1998 al Președintelui Curții de Conturi i s-a stabilit salarizarea și că în baza unor adrese ale Ministerului Muncii și Protecției Sociale s-a emis ordinul contestat prin care i se modifică unilateral, retroactiv, salariul de bază, care se stabilește la nivelul minim al gradului profesional I, corespunzător coeficientului de multiplicare 3,400.
În opinia reclamantei, ordinul nr. 244/1998 este nelegal și netemeinic pentru că adresele Ministerului Muncii și Protecției Sociale se referă la procurorii financiari care au fost numiți după data intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998, respectiv după 16 iulie 1998, în timp ce aceasta a fost numită la 17 iunie 1998.
Totodată, reclamanta a menționat că în temeiul ordinului contestat i s-a reținut ilegal suma de 526.515 lei și solicită restituirea acesteia, precum și să i se plătească diferența de salariu și de indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă rezultată în urma diminuării salariului, cu dobânda legală până la data achitării debitului și suspendarea executării prevederilor art. 3 din Ordinul nr. 244/1998.
După un prim ciclu procesual, rejudecând pricina în fond după casare (întemeiată doar pe aspecte ce au avizat competența soluționării cauzei), Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 4562 din 19 aprilie 2001, a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere referitor la restituirea sumei de 526.515 lei indemnizație de concediu medical și ca neîntemeiat capătul de cerere precizat, referitor la plata diferenței de salariu, evaluată la 28.130.490 lei, plus dobânda legală stabilită potrivit dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, până la data achitării integrale a debitului.
La data de 14 aprilie 2000, reclamanta și-a precizat acțiunea arătând că: prin emiterea Ordinului nr. 114/1999 pârâta recunoaște nelegalitatea Ordinului nr. 244/1998; acordarea retroactivă, prin Ordinul nr. 114/1999 a sporului de 50% aplicat salariului modificat unilateral prin Ordinul nr. 244/1998 nu reprezintă decât o încercare de a ocoli fondul cauzei deduse judecății (diminuarea nelegală a salariului său de bază stabilit la numirea în funcție prin Ordinul nr. 219/1998, cu 1.449.660 lei lunar, de la coeficientul de multiplicare 5,62 - 3.669.860 lei - la 3,400 - 2.220.200 lei); că măsura ilegală (dovedită prin probele aflate la dosar) de modificare unilaterală prin diminuare a unui element esențial al raportului de muncă - salariul de bază lunar - a avut drept consecință prejudicierea sa în perioada 20 iulie 1998 – 15 iunie 1999 cu 15.946.260 lei, diferență de salariu de bază brut și cu 20.184.230 lei spor risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% aplicat la cuantumul acesteia.
Totodată, reclamanta a mai arătat că, urmare a executării Ordinului nr. 114/1999 care socotește sporul de 50% la salariul ilegal diminuat (2.220.200 lei, corespunzător coeficientului de multiplicare 3,400), i s-a plătit doar o parte din suma datorată cu acest titlu, Curtea de Conturi având obligația să-i achite și diferența de 12.184.230 lei.
Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 1134/R din 30 august 2001, a admis recursul formulat de recurenta B.L. împotriva sentinței civile nr. 4562 din 19 aprilie 2001, pe care a modificat-o în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat intimata la plata sumei de 28.130.490 lei, diferențe drepturi salariale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței instanței de fond.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de recurs a reținut, în esență, că momentul nașterii raporturilor de muncă dintre recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă este data de 17 iunie 1998, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998, motiv pentru care Ordinul nr. 244/1998 este nelegal.
De asemenea, instanța de fond a reținut nelegalitatea Ordinului nr. 244/1998 și pentru că prin acesta s-a operat o modificare unilaterală, ceea ce nu era admisibil în cadrul unui raport de muncă ale cărui elemente fuseseră deja stabilite prin Ordinul nr. 219/1998.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs în anulare Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, considerând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În motivarea recursului în anulare, s-a susținut că Ordinul nr. 244/21 septembrie 1998 prin care s-a realizat o corelare a salariului reclamantei cu dispozițiile legale aplicabile la data începerii activității sale este legal întrucât, pe de o parte, aceasta chiar dacă a fost numită procuror financiar prin Decretul Președintelui României nr. 219 din 17 iunie 1998 și a depus jurământul la 6 iulie 1998, totuși, și-a început activitatea efectiv la 20 iulie 1998, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998, potrivit căreia nivelul de salarizare pentru funcția acesteia era stabilit conform Anexei nr. IV/2 din lege.
Pe de altă parte, s-a susținut că dispozițiile art. 52 din Legea nr. 50/1996 au fost abrogate expres prin Anexa nr. X pct. 10 din Legea nr. 154/1998, astfel încât, având în vedere principiul aplicării imediate a legii civile noi, se exclude posibilitatea aplicării legii vechi, cum greșit a procedat instanța de fond.
Examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul în anulare este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile se poate declara recursul în anulare de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, atunci când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii ce a determinat o soluționare a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică.
Referitor la momentul stabilirii raporturilor de muncă între Curtea de Conturi a României și intimata-reclamantă, se constată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 109 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 potrivit cărora procurorul financiar este numit prin Decret al Președintelui României, la propunerea Plenului Curții de Conturi.
Așadar, prin actul de numire al procurorului financiar se stabilesc toate elementele obligatorii care caracterizează raportul de muncă al acestuia, respectiv funcția, locul de muncă și drepturile salariale (în sensul legii aplicabile la data numirii). Faptul că ulterior numirii în condițiile legii, a unui procuror financiar, se emit și alte ordine semnate de președintele Curții de Conturi, cu privire la locul de muncă și drepturile salariale ale acestuia nu este de natură a schimba momentul nașterii raportului de muncă, astfel cum corect a reținut și instanța de recurs.
În cauză, din toate probele administrate, inclusiv din recunoașterile intimatei-pârâte, rezultă că înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998 (M. Of., nr. 266/16.07.1998) intimata-reclamantă a fost numită în funcția de procuror financiar prin Decretul Președintelui României nr. 219 din 17 iunie 1998, iar jurământul a fost depus de către aceasta la 6 iulie 1998, conform dispozițiilor art. 103 alin. (3) și (4) din Legea nr. 94/1992, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998.
Prin urmare, se constată că instanța de recurs, aplicând corect dispozițiile legale incidente pricinii, precum și regulile referitoare la aplicarea în timp a legii civile, conform dispozițiilor constituționale ale art. 78 din Constituție, a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.
În consecință, constatându-se că motivele invocate nu demonstrează existența condițiilor prevăzute de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., se va respinge recursul în anulare declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul în anulare declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1134/R din 30 august 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2003.