Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr. 23 din 16 aprilie 2002 a Colegiului jurisdicțional Bacău s-a respins contestația la executare introdusă de B.M., împotriva Ordinului de executare nr. 10/2001, emis în baza sentinței nr. 18/2001 a Colegiului jurisdicțional Bacău.
Principalul incident ridicat de contestator a fost acela că o datorie restantă din debitul stabilit de instanța de fond în sarcina solidară a numiților N.I. și B.M., și care a fost parțial stins prin compensare, în sumă de 36.902.394 lei, a fost recuperată, urmând a se lua act de compensarea ei cu debitul rămas neacoperit și pentru care s-au pornit formele de executare.
Instanța sesizată a respins incidentul, apreciind că situația invocată de către contestator nu este relevantă în cauză, deoarece pentru a putea opera compensarea trebuia încheiat un act, semnat de ambele părți între care se pretinde că s-au efectuat compensarea, cu efecte favorabile față de contestator și de care acesta poate beneficia, act însoțit de documente contabile care să probeze modificările intervenite în evidența contabilă a unităților între care ar fi operat compensarea.
Repunerea în discuție a culpei contestatorului, a mai reținut instanța de executare, nu se poate face din nou, excedând cadrul legal al contestației. La fel și diviziunea creanței între codebitori, fiind vorba de o obligație solidară.
Sentința a fost recurată de contestator la secția jurisdicțională a Curții de Conturi.
Prin decizia nr. 393 din 13 septembrie 2002, această instanță a respins recursul declarat, cu motivarea că respectiva contestație nu se încadrează în niciuna din situațiile prevăzute de dispozițiile art. 399 C. proc. civ., în fapt contestatorul urmărind să repună în discuție soluția dată de prima instanță.
Decizia menționată a fost recurată la Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ.
Prin motivele de casare formulate în scris, contestatorul a susținut că soluția dată în cauză este criticabilă sub următoarele aspecte:
- a fost lipsit de posibilitatea de a recura hotărârea de fond, prin care s-a stabilit inițial răspunderea sa, întrucât nu a luat la cunoștință în timp util de faptul că suma în litigiu fusese achitată;
- urmărirea nu trebuia îndreptată împotriva sa, ci a unității care a efectuat cu întârziere plata sumei datorate.
Recursul este nefondat.
Pretinsa întârziere cu care ar fi luat cunoștință de faptul că suma ar fi fost achitată, nu constituie o împiedicare, în sensul legii, la exercitarea căii de atac.
De altfel, dacă în viitor se vor efectua regularizările de conturi între cele două unități, nimic nu l-ar putea împiedica pe recurent să solicite restituirea sumei, câtă vreme plata se va fi făcut de două ori, constituind, deci, o îmbogățire fără justă cauză în favoarea creditorului.
În ce privește răspunderea unității real vinovată atât de înregistrarea eronată în evidențele contabile, cât și a plății cu întârziere a sumei datorate, această chestiune nu poate fi repusă în discuție în cadrul prezentei contestații la executare, excedând cadrul legal al investirii instanței de executare.
Față de considerentele expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se soluția pronunțată în soluționarea recursului jurisdicțional.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.M. împotriva deciziei nr. 393 din 13 septembrie 2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2003.