Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 octombrie 1999, P.I. a chemat în judecată SC C. SA Nădrag prin lichidator, pentru anularea deciziilor nr. 23 și 33 din 12 iulie, respectiv 3 septembrie 1999, prin care i s-a imputat suma de 125.317.218 lei reprezentând lipsuri constatate în gestiune.
Instanța sesizată, Judecătoria Lugoj, prin sentința civilă nr. 2755 din 11 noiembrie 1999 și-a declinat nemotivat competența în favoarea Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Timiș.
Această instanță, prin sentința nr. 45 din 26 iunie 2000 a admis contestația și în consecință, a anulat decizia nr. 23/1999, modificată prin decizia nr. 33/999 pentru suma de 125.317.218 lei, emisă de SC C. SA Nădrag.
După admiterea recursului jurisdicțional declarat de societatea intimată și rejudecarea cauzei în fond după casare, Colegiul jurisdicțional Timiș prin sentința nr. 60 din 22 noiembrie 2001, a pronunțat aceiași soluție în sensul anulării deciziilor contestate și exonerării petentului de plata sumei imputate.
Și această soluție a fost atacată cu recurs jurisdicțional de către SC C. SA Nădrag, prin lichidatorul SC D.T. SRL.
Secția juridicțională a Curții de Conturi, prin decizia nr. 62 din 12 martie 2002, a respins recursul jurisdicțional ca nefondat, reținând în esență, că prejudiciul menționat în decizia de imputare nu a fost decât aparent, acesta neregăsindu-se într-o scădere a patrimoniului societății și nici nu a fost materializat într-o pagubă produsă efectiv.
Împotriva deciziei a declarat recurs SC C. SA Nădrag, prin lichidatorul SC D.T. SRL.
Prin motivele de casare aflate la dosar se susține că hotărârea recurată este netemeinică întrucât instanța jurisdicțională a ignorat probele administrate, în cauză, inclusiv raportul de expertiză contabilă care atestă, contrar celor reținute, în considerentele deciziei, că prejudiciul imputat gestionarului P.I. este real.
Înainte de a cerceta motivele de casare, Curtea, din oficiu, a pus în discuția părților excepția privind necompetența materială a instanței de contencios administrativ în soluționarea cauzei în raport cu obiectul acesteia și normele legale în materie.
Excepția este întemeiată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Reglementând atribuțiile de control ale Curții de Conturi, art. 16 din Legea nr. 94/1992, modificată, enunță exercitarea funcției de control asupra modului de formare, de administrare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, precum și asupra modului de gestionare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ teritoriale.
Potrivit art. 41 din acelaș act normativ, Colegiul jurisdicțional judecă, în primă instanță, contestațiile împotriva actelor de imputare formulate de administratori, gestionari, contabili, precum și de ceilalți salariați care au participat la producerea pagubelor în legătură cu formarea, administrarea și întrebuințarea resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, precum și cu gestionarea patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ teritoriale.
Este evident că textul se referă la pagube produse în sectoare asupra cărora Curtea de Conturi își exercită atribuțiile de control în conformitate cu art. 16 mai sus prezentat.
Cu alte cuvinte, organele cu atribuții jurisdicționale ale Curții de Conturi au competența materială de a se pronunța numai în legătură cu contestațiile la actele de imputare emise în urma controlului efectuat de organele de control ale Curții de Conturi nu și asupra celor emise de conducătorul societății pe baza constatărilor făcute de controlul financiar intern.
În aceste din urmă situații, competența de a soluționa contestațiile revine, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ., tribunalelor, fiind vorba de conflicte de muncă în sensul art. 67, 68 lit. a) și a art. 70 din Legea nr. 168/1999.
În cauză, decizia de imputare contestată de către reclamant a fost emisă de către conducătorul societății comerciale pentru recuperarea contravalorii unor lipsuri în gestiune constatate la inventarul de predare-primire din 13 mai 1999 de către organele de control proprii, nu ale Curții de Conturi.
Față de cele expuse, având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 3 și ale art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ., urmează a fi admis recursul, a fi casată decizia atacată precum și sentința nr. 60/2001 a Colegiului jurisdicțional Timiș și a se trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC C. SA cu sediul în comuna Nădrag, județul Timiș, pentru lichidator SC D.T. SRL Timișoara, împotriva deciziei nr. 62 din 12 martie 2002 a Curții de Conturi a României, secția jurisdicțională.
Casează hotărârea atacată și sentința nr. 60/2001 a Colegiului jurisdicțional Timiș și trimite cauza la Tribunalul Timiș, spre competentă soluționare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2003.